Powered By Blogger

25 feb. 2020

Bisericuța din Albac - Octavian Goga














Bisericuță din Albac,
tu ești al vremurilor semn,
tot bietul nostru plâns sărac
e-nchis în trupul tău de lemn.

Din ce-am cerut, din ce-am gândit,
atâtea rugăciuni cuprinzi,
și-atâta vis neizbândit,
sub vechiul tău tavan de grinzi...

Tu știi cum ne-am trudit stingher,
de-a pururi fără crezământ,
la Dumnezeu, acolo-n cer,
și la-mpăratul pe pământ...

De-aceea, ostenit-acum,
de zile rele câte-au fost,
bătrână, te-ai pornit la drum,
să-ți deie frații adăpost.

Rămâi aici, fă-ți un popas,
fii sfetnic bun, din veac în veac,
și spune-acasă ce-a rămas,
Bisericuța din Albac!

(Ïn fotografie Biserica lui Horea construită în anul 1746 în satul Albac și mutată la Olănești în 1931)

Lăutarul - Virgil Carianopol



















Nu ştiu cine-a spus odată
după multă chibzuială
că doar vinul mai păstrează
câte-un strop de îndrăzneală.

După nu ştiu câte sticle
am chemat şi lăutarul.
Mă zărise mai de vreme,
și-mi dădea ocol tâlharul.

- Alte cântece, bătrâne,
nu cunoşti să fie zise?
- Tinere ba ştiu destule
dar sunt toate interzise!

L-am târât cu mine-n casa
cu pridvoarele bătrâne
și-am strigat ca unui frate:
- Zi-i "Deşteaptă-te române!”

Au urmat „Pe-al nostru steag”
„Doina”, cântece amară
și târziu plângând pe coarde
cântece şi despre ţară.

La sfârşit, vrând să-i plătesc
mi-a şoptit printre suspine:
- Tinere, nu mă mâhni,
am cântat şi pentru mine!”

(În imagine celebrul Barbu Lăutaru de Iosif Iser)

Călătorule - Antonio Machado



















Călătorule, drum nu există
drumul sunt urmele pe care le laşi.
Călătorule, drum nu există,
drumul se face mergând.

Şi când priveşti înapoi vezi cărarea
pe care nu trebuie s-o mai baţi niciodată.
Călătorule, drum nu există
numai brazde pe mare.

Totul trece şi totul rămâne
rostul nostru e să trecem
și să ne petrecem făcând drumuri
drumuri pe mare.

24 feb. 2020

Preludii - T. S. Eliot


I

Se aşterne seara de iarnă

Cu miros de fripturi în pasaje

Ora 6.

Arsul sfârşit al zilelor fumegânde

Şi acum rafale de ploaie înfăşoară-n hârtie

Resturi soioase

De frunze uscate la picioarele tale

Şi ziare de pe terenuri virane;

Rafalele bat

În jaluzelele rupte şi în hornuri

Iar la colţ de stradă

Un cal singuratic sforăie şi dă din picior

Şi apoi luminile lămpilor.


II

Dimineaţa devine conştientă

De izul subţire al berii răsuflate

Pe străzile cu rumeguş pavate

Şi de toate picioarele noroite care apasă

Spre standurile cafelei de dimineaţă.


Cu alte făţărnicii 

Pe care timpul le reia

Te poţi gândi la toate mâinile

Care ridică umbre murdare şi întunecate

În o mie de camere mobilate.


III

Ai aruncat pătura de pe pat

Şi stai întinsă pe spate aşteptând;

Ai aţipit şi ai văzut cum noaptea îţi dezvăluie

Miile de imagini sordide

Din care sufletul tău este format;

Ele clipesc pe tavan

Si când toată lumea s-a întors

Şi lumina s-a strecurat printre jaluzele

Si ai auzit rândunelele în rigole

Ai avut revelaţia străzii

Căci strada nu prea înţelege;

Stând singură pe marginea patului, unde

Ai înfăşurat hârtiile din părul tău,

Ori ţi-ai apucat tălpile de la picioare 

În palmele mâinilor tale murdare.


IV

Sufletul ei s-a întins strâns peste cerul

Care se pierde în spatele unui bloc din marile oraşe,

Sau este călcat de tălpi insistente

La ora 4 şi la 5 şi la 6;

Şi degete scurte şi pătrăţoase umplând pipe

Şi ziare de seară şi ochi

Având anumite certitudini,

Conştiinţa străzii înnegrite

Nerăbdătoare să controleze totul.


Îmi dau un impuls gândurile care se încreţesc

În jurul acestor imagini, şi se agaţă:

Noţiunea unui lucru infinit de uşor

Infinit de suferind.


Şterge-te cu mâna la gură şi râzi;

Lumea se învârte în jurul ei ca femeile antice

Care adunau vreascuri pe pământul arid.

Trandafiri - Ștefan Luchian


23 feb. 2020

Din lung prelung de Câmpulung - Nichita Stănescu


















De-aici, din Câmpulung Muscel, fusese trimisă odinioară
scrisoarea boierului Neacșu, primul text compact scris în limba română și păstrat, căci ne gândim că vor mai fi fost și altele, arse și risipite de timp, poate chiar mai vechi. Oricum, ținutul devine legendar în vreme, nu numai prin atestarea de limbă română scrisă, ci și prin însăși matca pe care o reprezintă, matcă a baladei pastorale, spiritualitate dintâi a neamului nostru. La câteva strigăte mai în sus de Câmpulung și spre stânci, din Rucăr, se știe, ciobanii au adus cântecul Mioriței prin munți până la Întorsătura Buzăului, și de-aici, din gură în gură, ca sărutul, în pretutindinea țării.
Aici, în acest triunghi de magică frumusețe, al munților cu dealul și cu valea, poate cel mai frumos loc din lume și din țară după placul inimii mele, aici, unde limba vorbită are o claritate fonetică de cristal, încât îți vine să crezi că aici s-a născut mai întâi limba română și probabil că așa și este, aici, în aerul curat și cu aripi, unde privirea niciodată nu e în jos, ci în sus, trasă de zăpada eternă a piscurilor, aici sălășluiește cosmosul stelelor de noapte și de zi, predestinat patriei noastre. Îți vine să strigi, mirându-te: oare ce zei uriași au fost îngropați sub munți, de au munții atâta măreție și tăcere vorbitoare în ei!
Aici, noaptea, la amiaza nopții, se poate auzi cum se rotește pământul pe axa polilor cu un murmur aparte, asemeni celui de copil alăptat.
Aici, timpul are făptură și se poate vedea cu ochiul și atinge cu mâna lui Toma Necredinciosul. O foame negrăită, de viață, te umple și, fântână fără de fund, deșerți în tine mirajul, ca și cum apei i-ar fi sete de apă. Să fie acesta sentimentul dorului din doină?

Frunză verde de mălin,
duce-m-aș ca să revin;
frunză verde de stejar,
deasă-i piatra, eu sunt rar;
frunză verde leuștean,
mi-este ora cât un an;
anul cu lumile, lumile ca stelele...

La Câmpulung, aerul este găurit de păsări, prin acele locuri curg în jos, la Câmpulung, luminile de la stele. La Câmpulung, e perna țării. Ne încercăm și noi pe dulceața ei de somn de zăpadă... Noi ne iubim patria și nu ne este câtuși de puțin rușine de aceasta, cum umbrei nu-i este rușine de stejarul său. Umbră aș vrea să fiu la Lungul Câmpulung...

Din volumul „Fiziologia Poeziei”)

Câmpie, primăvara - Nichita Stănescu















În cearcăne verzui te ocolesc departe
vibrațiile ierbii, arcuite tandru,
și le ivești, și le azvârli în jururi, sparte
cu râsul tău de băiețandru.

S-ar fi întins sub tine inelată
bolta de ierbi sunându-și glasurile-n prund
dar tu nu știi de ea - și treci întâiași dată
prin stelele ciudate, căscăund.

22 feb. 2020

Ce spune fetiţa – Alexandru Andrițoiu

















În cireşe-mi pun cercei
ca să fiu frumoasă.
Un inel din flori de tei
degetu-mi apasă.

Iar din flori de muşeţel
împletesc cunună.
Duc la gură-ncetinel
proaspăta căpşună.

Iar când mama va veni,
blândă, să mă culce,
sărutarea mea va fi
o căpşună dulce.

A, B, C… - Alexandru Andrițoiu











Alfabetul este bun
că ne-nvață toate.
A - e apa cu săpun!
B - e bunătate.

M - e munca, Z - e zel.
V - e voioșie.
Alfabetul, doar Gigel
în alt fel îl știe:

A - e-absența pentru el
și nemotivată.
B - bomboana caramel
C - e ciocolată.

F - fondante-ar însemna
P - ghiciți? - praline.
Și așa, ce va urma:
S - sunt savarine.

M-am întrebat ce-i primăvara - Octavian Petrescu



















M-am întrebat ce-i primăvara...
de unde atâtea floricele!?
Și o priveam în ochi pe mama,
și am înțeles esența lor!

Căci primăvară e-nceputul
uneori noi vieți, unui nou vis,
iar florile ce apar pe câmpuri,
sunt îngeri albi din paradis!

Ce au venit să spună lumii,
prin al pământului ecou,
că după ger și întuneric,
răsare soarele din nou!

21 feb. 2020

Așteptare - Nichita Stănescu



















Vuiește codrul atârnat de cetini
și s-a cuprins în vâlvătăi albastre
în noaptea asta s-agățați, prieteni,
securile și steagurile noastre.

Miroase-a ars și-a lună firul ierbii
surâs, Crai Nou își sângerează buza
...și fug înnebuniți din codru cerbii
pe ulițe la Sarmisegetuza.

Invocație Radu Stanca











Apropie-te-n tăcere de toamnă funerară!
Îți voi deschide poarta și-ți voi așterne-n drum
grămezi de frunze moarte, pe care ca pe-o scară
să poți urca la mine prin negură și scrum.

De astă noapte cerul se-apleacă pe ferestre
și se aud moliftii în padină cum gem...
să mi fi rămas în suflet o de demult poveste
sau în urechi se plimbă un viitor poem?...

Acele vai, desigur s-or fi făcut de ceară...
un verde mort se lasă cuminte pe hotar...
și nu știu ce mă-ndeamnă (pasăre sau vioară)
de-ți dibui frumusețea pe întuneric iar.
.............................................................
Apropie-te-n tăcere de toamnă funerară!
Ca mâine-o să se-aștearnă zăbralnicul pe zări,
iar noi purtând pe frunte trecuta primăvară
ne vom aprinde-n noapte ca două lumânări...

Numai o clipă - Nichita Stănescu












Numai o clipă, spuse aerul
păsării care zbura
Numai o clipă, lasă-mă numai o clipă
sa nu fiu de față cu dumneata.
Numai o clipă, numai o clipă,
spuse inima sângelui care venea
Numai o clipă, numai o clipă
lasă-mă singură de dumneata.
Numai o clipă, numai o clipă,
i-am spus morții care rânjea
cu roșii buze, cu albă dantură,
cu tu și cu A.
Lasă-mă numai o clipă
întârzie numai o clipă
i-am spus celei care venea.
Dar ea nici o clipă
n-avu vedere
nici pentru mine
nici pentru putere
căci se grăbea
se foarte grăbea...

20 feb. 2020

Albastru de Voroneț - Nichita Stănescu













Albastru cu cap încoronat,
cu albastru tăiș fulgerător,
pe albastru l-a decapitat
peste nor, sub nor.
Albastru fără cap, a căzut,
nu el bineînțeles, trupul lui,
din văzut deveni nevăzut
înaintea și-napoia norului
Albastru cel mare, din cer
cel pe dinlăuntru și pe dinafară
ținea în echilibru sever
secunda dimineții și pe cea de seară.

Dezâmblânzirea - Nichita Stănescu



















De mult negru mă albisem
de mult soare mă-nnoptasem
de mult viu mă mult murisem
de visare mă aflasem
vino, tu, cu tine toată
ca să-ntruchipăm o roată
vino, tu, fără de tine
ca să fiu cu mine, mine
o răsai, răsai, răsai
pe infernul meu, un rai
o rămâi, rămâi, rămâi
palma bate-mi-o în cui
pe crucea de carne
când lumea adoarme.

Cea mai scumpă de pe lume - Nichita Stănescu


















Spune-mi care mamă-anume
cea mai scumpă e pe lume?
Puii toți au zis de pasări,
zarzării au zis de zarzări,
peștișorii, de peștoaică,
ursuleții, de ursoaică,
șerpișorii, de șerpoaică,
tigrișorii, de tigroaică,
mânjii toți au zis de iepe,
firul cepii-a zis de cepe,
nucii toți au zis de nucă,
cucii toți au zis de cucă,
toți pisoii, de pisică,
iară eu, de-a mea mămică.
Orice mamă e anume,
cea mai scumpă de pe lume!

Peisaj de iarnă - Nichita Stănescu
















O vreme de argint masiv
pe-alocuri înnegrit de vreme,
țintat cu sori, metalic tiv,
la orizont scrâșnește, geme.

Copacii de argint, tăcând,
din crengile de-argint, oprite,
nemailovind, nemaisunand
nici ore-ovale nici clipite.

Par, cum îi întâlnești, așa,
explozii împietrite, surde,
care-au țâșnit spre cer cândva,
din arhebuze și din durde.

Dar eu bat câmpul iernii, greu
cu pașii de-argint ii sun argintul
o, fericit auzul meu!
Ecoul bate-n jur argintul.

Și-o clipă dacă m-aș opri
s-ar prăbuși, de-argint, o clipă.
Si peste câmp s-ar auzi
țintarul brâu de-argint cum țipă!

Un privighetor în colivie - Constantin D. Aricescu
















I.
„ - O bard al armoniei
cu cântec îngeresc,
simbol al poeziei,
misionar ceresc,

II.
Cum poți în colivie
să cânți tu tot mereu?
N-ai tu copii, soție?
Îți place lanțul tău?”

III.
„ - Nu cred a fi sub soare
vre-o ființă vie
să-i placă a sale fiare,
s-adore-a sa sclavie.

IV.
Lipsit de libertate
și eu la început
am fost ca tine, frate,
mult timp trist și tăcut.

V.
P-o noapte înstelată
când luna lumina,
durerea-mi comprimată
în cânturi s-exalata.

VI.
D-atunci a mea durere
prin cânturi o alin,
când cânt, tu simți plăcere;
iar eu gem și suspin.

VII.
Gândesc l-a mea soție,
și la copiii mei,
la cuib, și la câmpie
știi tu ceva de ei?”

VIII.
„ - Decât miere și lapte,
sub jugul de despoți,
mai bine-n libertate
să viețuiești cum poți.

IX.
O! Cântă, cântă, frate,
când simți vreun dor greu:
prin cântec omu-și scoate
din sânu-i focul său!”

Poezie publicată în volumul Flori de la Tușnad, București, 1872)

Părul lăudat - Constantin D. Aricescu



















Constantin D. Aricescu n. 18 martie 1823, Câmpulung
 d. 18 februarie 1886, București a fost revizor școlar, ziarist, istoric, publicist, dramaturg, traducător, prozator, memorialist, poet, deputat.

Părul lăudat - Constantin D. Aricescu

P-o poiană mare,
și frumoasă tare,
a crescut odată un păr minunat,
ce de toată lumea era lăudat.

Popolul grămadă, foarte curios,
alerga să vază părul cel frumos:
și fieștecine câte-un sac ducea,
cu pere alese crezând a-l împlea;

Însă, o mirare!
Văzu fiecare
că părul măreț
era pădureț;
ba și scorburos,
sterp și nodoros;
și din păr cădea
câte-o pară-abia;
și aceea... rea! (bis)
Iar vestitul nume
de părul mănos
îl didese-n lume
un român drăcos:
voind cu aceasta a ridicula
pe cei ce cred toate fără-a cerceta.

D-atunci s-a născut
proverbul știut:
Nu te du cu sacul la părul lăudat,
că te-ntorci cu dânsul gol și rușinat.

1872

Unui vechi confrate - Victor Eftimiu














(Cântecul milei)

Îmbătrânim, maestre bagi de seamă?
Pe-al nostru scris trec ani si ani de zile
începem să contăm printre fosile
revistele ce ies nu ne mai cheamă!

Cu rime noi, cu ritmuri mai subtile,
au răsărit atâți poeți de seamă!
De umbra noastra nimeni n-are teamă!
„Nu-nvie morții, - e-n zadar, copile!”

Dar totuși, parcă inima-ți învie
când vezi că vreo cucoană te mai știe
în unele reuniuni burgheze

Și mai ales te prinde bucuria
când vezi cum, achitându-și datoria,
confrați mai tineri vin să te lanseze.

De când te-ai dus, m-a năpădit pustiul - Victor Eftimiu













De când te-ai dus, m-a năpădit pustiul…
n-aș fi crezut atâta gol să fie!
E vană orișice filozofie
când zorile și-au stins trandafiriul.

Mi-ai fost unicul gând și avuție…
de când mi te-a înfășurat sicriul
zadarnic mai încerc să fac pe viul
mi-e mult mai greu pământul decât ție!

Ne-a despărțit ursita nemiloasă…
a fulgerat spăimântătoarea coasă
tăindu-ne-mpletitele destine.

Și lacrimilor ne-a secat șuvoiul,
eu sunt, în lumea celor vii, strigoiul,
iar cel adevărat sunt lângă tine.

Adio doamnă - Ionel Fernic















E tristă toamnă și e trist, afară plouă
din ochii mei din picături de caldă rouă
aș vrea o clipă doar la ochii tăi de foc să mă-ncălzesc
dorul dintr-însii să-mi poftesc.

În sufletu-mi se frâng dureri nebănuite
și  se aprind aceleași veșnice ispite
și se răsfrâng în simfonii de lacrimi fără de popas
cântecul durerii fără glas.

Adio doamnă
în sufletu-mi de-atâta plâns îndoliat
Acum e toamnă
adio doamnă
voi rătăci de-acum de dor înfrigurat
în trista toamnă.

O, vis pierdut
roman trecut
al vieții drum
ce trist e-acum.

Adio doamnă.
În sufletu-mi drapelul negru s-a lăsat.
Acum e toamnă.

Adio doamnă
în sufletu-mi de-atâta plâns îndoliat
acum e toamnă
adio doamnă
voi rătăci de-acum de dor înfrigurat
în trista toamnă.

O, vis pierdut
roman trecut
al vieții drum
ce trist e-acum.

Adio doamnă
în sufletu-mi drapelul negru s-a lasat
acum e toamnă.

O, vis pierdut
roman trecut
al vieții drum
ce trist e-acum.

Adio doamnă
în sufletu-mi drapelul negru s-a lasat
acum e toamnă.

Pentru tine am făcut nebunii - Ionel Fernic


















Pentru gura ta
și pentru ochii tăi zglobii
am jertfit cândva
inima mea facând atâtea nebunii.
Nopților de mai
spuneam ades tot dorul meu
plânsul fără grai
e-atât de greu.

Pentru tine am făcut nebunii
și credința în zei mi-am ucis
pentru tine-n clare nopți argintii
am țesut poezii și vis
și am strâns în inimă povara tot mai grea
cald mărgăritar de rouă din iubirea mea
pentru tine am făcut nebunii
și-am ucis primul meu paradis.

Pentru tine am făcut nebunii
și-am ucis primul meu paradis.

Dragostea-i ca și o râie - Ionel Fernic


Dragostea e ca și-o râie
te mănâncă și-n călcâie
și te scarpini și de-o stâncă
ziua, noaptea, te mănâncă.

Dragostea-i ca băutura:
când o bei, te ia căldura;
ea te 'moaie și te-mbată
și te lasă leșinată!

Cine iubește și spune
ăla nu e om pe lume!
Cine iubește și tace,
nici dracul n-are ce-i face!

Foaie verde foi de soc
să mănânci pește batoc,
să bei vin de la Medoc
și să-ți cânte Zavaidoc.

Hai, țop-țop, țop-țop, țop-țop
pentru tine ard și-n foc!

Minte-mă - Ionel Fernic















M-am înșelat
crezând că tu mă poți iubi cu-adevărat
Și-am pus speranța toată
În ochii tăi senini.

Azi e-n zadar
Să sfarm lumina dragostei, mărgăritar,
Și te implor cumplitu-mi un dor
Să mi-l alinți.

Minte-mă și spune-mi vorbe dragi,
Cuvinte dulci în nopți cu cerul de smarald,
Strecoară-n sufletu-mi surâsul tău cald,
În el să-mi scald tot amarul.

Minte-mă cu ochii tăi cei vagi,
Cu gura ta de foc, cu râsu-ți cristalin,
Coboară asupra mea un zâmbet calin,
Lui să-i închin dorul tot.

Vreau ca să-mi juri în clipe de beție
Iubire pe vecie,
E tot ce vreau să-mi dai.
Tu distrugi speranțe înșelătoare,
Iubire îmbătătoare
Ca(-n) nopțile de mai.

Minte-mă, căci știi cât te iubesc
Și cât am plâns eu pentru ochii tăi nebuni,
Hrănește-mi sufletul cu scumpe minciuni,
Amărăciuni să gonesc.

Deșărtăciuni sunt toate-n dragoste,
Afară de minciuni,
Parfumul lor suav e dulce elixir.

Un jurământ făcut sub clar de lună
E un lucru sfânt,
Și un surâs sub cer senin
E un pelin.

Minte-mă și spune-mi vorbe dragi,
Cuvinte dulci în nopți cu cerul de smarald,
Strecoară-n sufletu-mi surâsul tău cald,
În el să-mi scald tot amarul.

Minte-mă cu ochii tăi cei vagi,
Cu gura ta de foc, cu râsu-ți cristalin,
Coboară asupra mea un zâmbet calin,
Lui să-i închin dorul tot.

Vreau ca să-mi juri în clipe de beție
Iubire pe vecie,
E tot ce vreau să-mi dai.

Tu distrugi speranțe înșelătoare,
Iubire îmbătătoare
Ca(-n) nopțile de mai.

Minte-mă, căci știi cât te iubesc
Și cât am plâns eu pentru ochii tăi nebuni,
Hrănește-mi sufletul cu scumpe minciuni,
Amărăciuni să gonesc.

Iubesc femeia - Ionel Fernic




















Ionel Fernic s-a născut în 29 mai 1901 la Târgoviște și a murit într-un accident aviatic în Bucovina pe 22 iulie 1938. Ionel Fernic a fost un scriitor, compozitor și solist de muzică ușoară, jurnalist, și unul dintre primii parașutiști români.


Femei sunt multe-n lumea asta mare
frumoase ca seninul înstelat
găsești plăceri nebune-n fiecare
și-s dulci ca o clipită de păcat.

De-mi place-o brună cu-ochii de jăratec
în focul căror inima-mi topesc
apare-o blonda cu surâs sălbatec
și nu mai știu pe care s-o iubesc.

Iubesc femeia
de dor nebună
femeia brună
cu ochi negri de foc
dar și pe-aceea
cu-ochi verzi ca marea
îmbrățisarea
el mă-mbată pe loc.

Blondă sau brună
îmi e totuna
deopotrivă le iubesc
deopotrivă le doresc
iubesc femeia
când e femeie
a vieții cheie
doar prin ea o dezleg

19 feb. 2020

Odă limbii române - Victor Eftimiu















Alcătuire de cuvinte românești
îți văd  prin veacuri inedita bogăție...
întinerind, pe zi ce-mbătrânești,
o, grai din viitor, mărire ție!

Din auroră, magic te-arătai...
ai preschimbat bordeiele-n palate.
Te văd cum gloriosul drum ți-l tai
în falduri de sonorități catifelate.

Carpatul ți-a fost leagăn și amvon.
Recolte minunate, îți destină
vestigiul dac Și farmecul slavon,
înfipte-n armătura ta latină.

Calugărul elin și vajnicul cazac
Stambulul si Parisul te-altoiră.
Supreme deveniri în tine zac
clamori de corn, înfiorări de liră...

Mărire ție, grai de viitor!
Superbe minți se vor scălda în tine...
ai fost un lac - ești valul curgător
ești fluviul impetuoaselor destine.

Alcătuire de cuvinte românești,
atâtea năvăliri te fecundară!
Intinerind pe zi ce-mbătrânești,
eu te visez proteică și lapidară!

Anton Pann - Victor Eftimiu


















Ca hogea Nastratin isteţ la minte
și mucalit, poznaş precum Păcală,
din orice vorbă el făcea zicală,
trăgea, din orice fapt, învăţăminte.

În luminiţa de opaiţ, cu migală
scria şi dăscălea pe-un blid de linte.
Sărac şi singur, cine să-l alinte?
Învins, ursita şi-o purta cu fală.

I-au terfelit obrazul trei neveste...
sărmanul, ajunsese de poveste!
Dar îndura cu inima bărbată,

„Te-a înjurat, în dos, un nu-ştiu-care!"
„Ei şi? Răspunse gurilor flecare -
în lipsa mea, putea să mă şi bată!”

Cununile de laur - Victor Eftimiu


















Parcă-am rămas eu singur pe pământ,
în cer, ca-ntr-o clopotniță uitată
e-un clopot greu care-a uitat să bată
cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme
în urma mea, din nu știu care veac,
pein noaptea cu aripi de liliac
începe nu știu cine să mă cheme.

Și pașii mei răsună după mine
ca niște bulgări care nu m-ajung,
răsună tot în jur așa prelung,
tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
în jurul meu ca o mulțime mare,
prin beznă cad furnici ce vor să care
în mușuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
și-n noaptea-n care-s singura ființă,
pământu-mpovarat de suferință,
culcându-se-ngenunche ca un bou.

Villon - Vasile Voiculescu

Hoinar vestit, poet la drumul mare,
ce-ai pus din timp popia la ciochini,
c-o mână umbli lumii-n buzunare,
cu alta-n stihuri Precistei te-nchini.

Dai, hăituit ca lupul pe la stână,
târcoale-n târg dughenilor cu şunci,
spășit le-adumeci plin de râvnă, până
ce-n ele cangea deştelor ţi-arunci.

Soi uliţarnic ce-şi înjură prada,
chefliu stricat cu visul strălucit,
ca un tâlhar ascuţi, oţel, balada,
să ne-o împlânţi în piept ca pe-un cuţit.

Ibovnic scump al ocnei, bun din fire,
dar înhăitat cu îngerii pierduţi,
te cuibăreşti prin putrede tractire,
să plângi pe neaua anilor trecuţi.

De gât cu zorii pleci la dănţuit,
în glas de liturghie, geamparale...
ți-e sufletul un bâlci dezlănţuit
în nava unei vaste catedrale.

Parcă te văd maestru-n furtişaguri,
edec de han şi-al juzilor vrăjmaş,
tras dinspre lunci ca un guzgan din faguri
scrâșnind sub biciul asprului armaş.

Risipitor cum n-a fost vistiernic,
măreț golan cu aurul în gând,
tu îţi iubeşti viaţa de nemernic
și ştii să mori, drag păduchios, sperând.

Şi-n timp ce-ţi pun în zbilţ cerbicea bravă
și se gătesc să te ridice-n furci,
tu, mai isteţ, furând un vraf de slavă,
pe scări de rime veacurile urci.

18 feb. 2020

Tinerețe - Traian Dorz














Tinereţe, leagăn dulce,
care legeni omenirea,
Pân’ la tine nu-mi ajunge
nici condeiul, nici gândirea.
Cine te-a trăit odată,
nimic n-are mai de preţ
decât dulcea amintire
a trecutei tale vieţi.
Nu e grai să poată spune,
nici condei să poată scrie,
tinereţe, tinereţe,
viaţa ta de poezie...
Viaţa ta - grădină sfântă -
cu flori mii, în mii de feţe,
e fermecător de dulce,
tinereţe, tinereţe...

Tinereţe! O, ce dulce
e viaţa ta de vis,
când tu faci întotdeauna
ceea ce Isus a zis...
Când în ritmul cald al slovei
şi-n al notei picur dulce
tu slăveşti cu heruvimii
Jertfa sfântă de pe cruce,
şi mireasma ta din suflet
- zări de sfinte dimineţe -
Răspândeşte lumii pacea,
sfântă eşti tu, tinereţe...

Şi nepreţuit de scumpă
eşti atuncea când îţi pui
focul dragostei la crucea
lui Isus şi-n slujba Lui.
Când Îl cânţi în mii de chipuri
şi-L slăveşti în mii de feţe,
ce-i mai dulce decât tine,
tinereţe, tinereţe?...

Când Îl cânţi cu glas de înger
şi-L înalţi mai sus de soare,
tinereţe, tinereţe,
cine te-ar întrece oare?...
Chip sublim cu raze sfinte,
ce străluce-n mii de feţe,
mult mai mult decât frumoasă...
tinereţe, tinereţe...

Tinereţe, viaţă sfântă,
zi de vară, cer senin,
când însemn aceste rânduri,
câte-n minte nu-mi mai vin?...
Când cântam cu glas de înger
pe sub bolta de jugaştri,
cu mânuţe-mpreunate
şi cu ochii mici, albaştri,
străbăteam frunzişul verde,
floarea albă ca şi crinii,
şi cântam pe când, din ramuri,
flori ningeau din crengi mălinii,
aninându-se ca roua,
în a mele bucle creţe...
... O! Viaţa ta cea dulce,
tinereţe, tinereţe...

Tinereţe, floarea vieţii,
roi de dulci şi mândre clipe,
tu dai visului putere
şi dai gândului aripe...
Tu m-ai înălţat încetul, sus,
cu mult mai sus de stele...
... Tinereţe, tinereţe,
cuibul versurilor mele...

O, ce dulce şi senină e viaţa tinereţii
Atunci când Stăpân îi este
Domnul morţii şi al vieţii...
Înger sfânt, cu harfă dulce,
care cântă-n mii de feţe,
E viaţa ta senină,
Tinereţe, tinereţe...

Marină - Nichita Stănescu



















Crăpături pe-un câmp de piatră, scări pătate de rugină,
peste care, cu sandaua, Hercule bătu fugind,
prind pe muchea zimțuită fibra groasă de lumină
și-o îndoaie și-i retează vâna-i încă gâlgâind.

Aburul încins preschimbă, cum se urcă din câmpie,
soarele-ntr-un ochi albastru, peste piatră înclinat,
care suge-n sine câmpul și îl saltă în tărie,
întinzându-l, adunându-l ca pe-un cer căzut și plat.

Dar dacă-ți întorci spre stânga chipul scris cu linii frânte,
ai să vezi în depărtare, după orizontul mut,
deslușite dungi și linii care-ncep să se împlânte,
între razele privirii, cu o liniște adâncă și un susur cunoscut.

Ci ia-ți calul de căpăstru, pune-ți talpa-n scări și du-te:
e o lume-acolo, alta, a copacilor și-a mării.
Păsări albe peste turle trag cu aripa volute.
Se rotește marea-n țărmuri, pietrele țin gustul sării.

Te primește și pe tine sub arcada-i zveltă, du-te!
E o lume care-n jurul soarelui a pus inele,
flori de platină smălțate, și de aur noi lăute,
și corăbii zburătoare, cu sămânța lumii-n ele.

Mama în câmp - Grigore Vieru



Peste dealul de aramă
curge soare-n asfințit.
„Odihneste-te, mamă, -
pot rosti, în sfârșit. “

Mai trăiește la mine,
sfântul grai să-l ascult.
„Albei tale lumine
închina-mă-voi mult.”

Ea se șterge cu mâna
de sudoare și mit,
coperind cu țărână
chipul ei ostenit.

17 feb. 2020

O ceață caldă - Grigore Vieru


















Unde sunt frunzele
hrănite cu sângele
dragostei noastre?!
Unde e sângele verde
al frunzelor tinere?!

Și apele unde sunt
limpezi de sufletul nostru?!
Și sufletul unde e
limpezit de tremurul de ape?!

Unde e pasărea
trezită în zori
de șoaptele dragostei noastre?!
Unde e dragostea noastră
trezită în zori
de-al păsării cântec?

O ceață caldă de frunze
alunecă printre arbori
și eu de ea mă lipesc, iubito,
precum atunci, precum atunci -
de făptura ta somnoroasă.

Roua plural - Nina Cassian

















1
marginea umblă
pe lângă fluviu
ca mama pe lângă fiu
slava să fie a celui ce mie
îmi lasă marginea

2
citește și nu te speria
că nu-nțelegi de la-nceput
citește și a doua oară
și-a unsprezecea oară stăruind
și vei simți cum leagănul se mișcă
în foșnetul unor azururi
și stăruind te vei simți citind
stând între omoplații unui înger
cuvintele ce n-au fost încă scrise

3
o teamă
o sfială
ceva ce nu vrea de la sine să treacă
un înțeles un semn că dumnezeu
te părăsește din iubire
un semn în care trebuie să suferi
un înțeles cu sâmburele tare
ești singura lui ploaie
plângi
rugându-te vei îndemna să chemi
vei învăța să chemi
vei învăța să ierți să intri
vei învăța să fii primit cu daruri

4
că nu mi-e dor de nimeni
că toți cu mine sunt
că nicăieri părerile
și că aici e neîncăpător
că mama trece printre crengături
că toate într-acolo sunt pornite
că mi se-ntoarce tot ce dau
că omul află
dar nu merită să știe

5
calme păsări
pliscuri prin care alunecă sufletul
sine din sine venind
zgripțori albi poartă

cu față de valuri cu cheia în brațe
victima înaintează cu umerii
în seninătate
chipul morții inspiră încredere taină
acoperită de flori văd plutirea
aud prăpastia

6
plină de sfințenie creanga
înmugurind
tot așa vreascul
rupându-se fără durere
în căușul mâinii
cărbunii peste cenușă

7
numele vine
de foarte departe
însoțit de îngerul de la botez
el ni-l alege
nimeni de pe pămînt
n-ar face-o mai bine

8
a sta pe margini și a privi
nu înseamnă
a sta degeaba
ci a înțelege fluviul liniștit
curgând la vale plin
de înotători și înecați
seninătatea lui calmează
nevinovat e fluviul spui
și te arunci în valuri

9
pe celălalt mal
unii ajung cu barca
alții înoată repede repede
eu niciodată nu fac astfel
eu nu mă grăbesc
pentru că vis minunat visez
pentru că nu pot altfel să fiu
eu înconjur fluviul
pas punînd lângă pas
de la vărsare către izvor
și înapoi spre vărsare

10
piatră neridicată
ecoul ei în prăpastie
nu se va auzi
o macină soarele
ploi lin și cu milă și neauzit
o fac prund în izvorul
ce calcă prăpastia cu pașnic pas
departe tot mai departe
dacă există un capăt
lin și cu milă și neauzit
îl vor găsi împreună.

(Poezie din volumul „Roua plural”, 1999)

În ajunul anului nou - Constantin Mille















Te duci în veşnicie, bătrân cu ghebu-n spate,
Saturn la el te chiamă păcatele să-i spui,
și proasta omenire gonindu-te departe,
cu flori primeşte-n sgomot pe-al timpului nou pui!

Ba spun poeţii încă că pruncu-i plin de glume,
că fericirea este în cornul lui, că mâne
mai mândru răsări-va alt soare pentru lume,
că pacea şi dreptatea vor lua a vieţii frâne!

An nou! An vechi! Pe lume tot rele o s-aducă;
urcați-l azi în slavă şi mâni l-îţi blăstăma,
războiul roş de sânge zăbalele îşi muşcă:
tiranii vor războaie; războaie vom purta.

Te duci, moşneag, purtându-ţi pe spetele-ţi curbate
volumul gros de fapte ce-n cale ai privit:
popoarele în prada mizeriei turbate
și-un tron prin dinamită în aer asvârlit!

An nou! Ce lucruri nouă aduci pe lume, spune,
sub forma tinereţii n-ascunzi vre un bătrân?
Ne-aduci oare alinul, eşti sol de vremi mai bune?
Cu cine eşti: cu robii - sau eşti cu-al lor stăpân?

O parcă văd la anul cum lumea-nsângerată
te va goni cu chiot, cu plânset, cu fiori...
dar, vai! Ca să salute din suflet bucurată
alt prunc, alt an, ce sigur nu-i va duce flori!

Un răspuns - Constantin Mille













Aţi zis-o: dreptul vostru e legea grea a firii.
Aţi zis-o: e de faţă Malthus cu-ai lui adepţi:
în lupta pentru viaţă, la masa fericirii,
n-au loc copiii noştri; aţi zis-o şi-o ziceţi.

Aţi zis-o: cel mai tare triumfă totdeuna,
a pumnului domnie de sus şi până jos,
progresul stă în luptă şi una câte una
iluziile voastre cădea-vor sgomotos.

Aţi zis-o: trebuieşte un piedestal de crime
cu lacrimi şi cu sânge de veacuri cimentat,
ca cei aleşi din fire să iasă din mulţime
spre-a duce omenirea spre ţelul depărtat.

Aţi zis-o: visătorii de legi umanitare
nebuni şi fără ţintă poporul răzvrătesc:
cum soarle se mişcă pe veşnica-i cărare
pe-acelaș drum va merge curentul omenesc.

Aţi zis-o; mâne însă a voastră cuvântare
de-om lua-o n noi nebunii, de-om zice tot ca voi:
„în lume stăpâneşte acel ce e mai tare,”
cu lacrimi voi veţi plânge, voios vom râde noi!...

Călătorul - Rabindranath Tagore













Timpul călătoriei mele este lung;
calea pe care o am de străbătut este fără sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi mi-am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,
lăsând urma mea pe atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă aproprie cel mai mult de tine
şi modularea cea mai întortocheată este tocmai cea care duce
la perfecta simplitate a acordului

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte
de a ajunge la a sa.Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară
pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe , înainte
de ai închide şi de a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare , această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi cufundă lumea
sub valul acestei certitudini: Eu sunt.

Există dureri - Fernando Pessoa


















Există dureri mai grele decât durerile,
dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,
deși sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
decât cele pe care le-aduce viaţa, senzații
simtite doar cu imaginația, proprii
vieții noastre chiar mai mult decât viaţa noastră
lucruri nenumărate care, neexistând
există, există cu încăpățânare,
sunt ale noastre, cu încăpățânare, și suntem noi...
în cupa cea verde a fluviului maiestuos
se regăsește strălucirea albilor pescăruși...
Iar peste suflet inutilă trece o alinare
din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.
Mai dați-mi vin, căci viaţa nu e nimic.

(Traducere de Dinu Flămând)

16 feb. 2020

Zăpadă viscolită - Nichita Stănescu












Mi-ai viscolit gândirea
tu tandră Dora mea
ca o zăpadă de demult
întind spre tine o zăpadă și o nea
de nimeni nu ascult
mă viscolise-n mine
chiar sângele cel alb
care ninsese mama
ca sâ mă facă slav.
Mă viscolise piatra
cu greaua ei tăcere
mă viscolise clipa
aceea, care piere.
Dar mi-am dat foc la rădăcini
și frunze am de aur
jumatate cal, în rest senin
vedeți-mă centaur
cu trunchi de om
cu trup de cal
la sărbătoarea voastră
când faceți în metal
pe pasărea albastră.

Umbros - Constanța Buzea














Cât te iubesc
martori mi-s îngerii
al căror cric îl asculți.

Culcă-te trist lângă mine
eliberează-te simplu
plângi.

Îngândurat ca o plantă
roagă-te fără cuvinte
simți o teroare nu mai adormi
nu ții minte.

Fără să vreau te distrug
trec prin cenușă ploapele tale
soarele intră umbros
în ochii orbi în casa melcului.

Cerul rămas
suferă singur absența
stelelor din scorpion.

Planetariu - Constanța Buzea


















Văd lente corăbii pe valuri
cu gânduri de pace trecând
aceste văratece ținuturi
spre iernile altui pământ.

Văd păsări aproape de lună
o scară de zbor spre planete
aripi de băieți delirante
demonic penajul de fete.

Văd vinele lor de susținere
și corzile vocii jucând
văd cum se-trerupe-nțeleptul
instinct într-un mediu mai blând.

Văd zeii dorind să petreacă
în jocuri enormul se strânge
pe când și măruntul se vede
mai jos într-o rază de sânge.

Aproape că știu ce anume
depinde în spațiu de timp
memoria mea e albită
de varul căzut din olimp.

Figuri de flori - Constanța Buzea














Așa cum stai
inspiri singurătate
adaogi clipei semnul firii tale
un frig frumos clădești cu turnuri
în care pe-ntuneric să te rogi.

Asupra mesei triste
cu plante-ngrămădite și ceasornic
nu ți-ai deschide ochi de ți-aș aprinde
o lumânare albă-n fața ta
nici când în sfeșnicul de-argint
aș pune lumina
doar parfumul te-ar mișca.

Pe scări cobor
să-nchid pentru mult timp
grădini și fiare
revenind
îți voi aduce reci figuri de flori.

Citera - Constanța Buzea


















Uscat e câmpul împrejurul meu
cu greieri prinși de febra toamnei
și care-mbătrânind
cântă deasupra oului lor negru
cântă în gol și umplu golul lumii
cu sfântul dor de iyolare
înstrăinându-se de mine
atâta cât să nu mă doară tare.

Mă-nnebunește setea lor
sunt mulți mai singuri și e lună nouă
presimt venind un rece stol de flori
ca o părere de amenințare
că morții trec prin murmurul lor liberi
li se dă câte o clipă de-nviere
și-atunci absorb smeriți puțină rouă
dublând a greierilor sete-asurzitoare.

Măști de sfială - Constanța Buzea


















Când vine clipa de cumpănă,
înainte de a coborî
acolo unde curg fragmentar
iubirile neîmplinite,

Frica de necunoscut,
micile lașități, eroare în sine
a satisfacției,

Unde puținul bine
care-ar fi putut să fie sus,
despică o gură de colos
și urlă

Unde răul de care ne temem
face măști ridicole de sfială

Și când frica de moarte
s-a șters în sfârșit,
cel mai greu este sufletul
celui fericit.

(Poezie din volumul „Răsad de spini”, 1973)

Zăpadă - Constanța Buzea



















Și doar în pomi zăpada rezistă ca un nimb
îți mai aduci aminte? Când ești copil curg streșini
trec păsări, duc în pliscuri stafiile cireși
fructe cu gust de apă, răni ale altui timp.

Nevindecate răni în vis se zbat,
ca praznicele-n oglindă, tot în oglindă guști,
vedenii necrezute, ca golul unei puști
care-a ucis zăpada și ea a sângerat.

Cum să te fac să-ți pară rău de tine,
să calci un drum de adevăr în sine-ți,
să n-ai de dus aceste pleoape vineți
privind fluid prin ochii încă tineri!

Ce să-ți aduc aminte? Ce e? Ce-a fost atunci?
Să-ți mai aduci aminte e-un mod scăzut în fire,
iei fructele cu totul, cu creanga lor subțire,
le-așezi în vase goale ca-n niște cuiburi lungi.

Să mă hândesc ce să-ți arăt când vii,
fotografii cu multă lume gri,
o casă care s-ar înzăpezi.