Eu mă gândesc de-aici, nedumeririi și singur,
la despărțirea care abia se-ntâmplă,
ca un răspuns târziu în ceasu-acesta când
în amintire pierd: un ochi, o stea, o tâmplă.
De-ar stărui acum aceleași ceruri vechi
și drumul cunoscând în care parte duce,
neîndurat și aspru eu te-aș opri în cale
să nu mai vi, să tulburi tăcerea mea de cruce.
Dar trebuia în sinea mea să arzi
pe ruguri, să te lepezi de tine, pământeană.
De ce nu pot acum, călugăresc să uit
și să mă regăsesc cucernic în sutană?
În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.
Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.
Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.
Tainele iară sunt desfăcute.
De-aș fi rămas!
Seară de seară ape cu plute
fără popas.
Întru ispită, întru virtute,
sufletul prinț e.
Nepricepute încă și mute,
ouă, semințe.
Ele se-agită, fără să fie,
ca într-un clește.
Milă plătită cu poezie
și deznădejde.
Nu pot pricepe cine le cheamă,
și pentru cine.
Sterpe coline, ură și teamă,
chin și rușine.
Dar fac vârtejul recunoștinței
către vreo stea.
Taină – prilejul sterpei semințe
de-a se-ngropa.
Am așteptat să vii
am așteptat
am așteptat dincolo de clipe
legănat de ritmul inimei
am așteptat să vii.
Orele au trecut
parada păsărilor albe
străine durerii
străine așteptării
ca fâlfâiri de aripi
pe cer senin.
Tu n-ai venit.
(„Orizont, linie severă”, 1970)
Un strigăt în noapte pe bulevard: grilu! Din câmp
vânzătorul intrat-a-n oraș pe-un măgar, cu greeri
în păr și pe brațe, ieșiți din corfele pline.
Cată să-i vânză în piață. Se uită aiurea și tâmp.
Să vânză ar vrea o palmă de luncă-n cetate,
un cântec mai nou pentru vetre și casă.
Argint viu și negru e roiul- pe umeri.
Grilu, grilu! Cu sunetul scump, de zare aleasă!
Astfel intrarea și-o fac în oraș prin țipătul străzilor,
nestânjeniți în cântare - greerii țării.
Fetița mea singură, Ana lumina, în noapte
i-aude, și-o clipă surâde lunii și mării.
(Din volumul “La curțile dorului”, 1938)
Când noaptea pe pământ e mai adâncă
decât lumina-ntregii mele vieţi,
la mine-n creier se trezeşte încă
un internat dogmatic de băieţi.
El are toate capetele tunse,
el însuşi e un internat chilug,
coșmarul lui îmi urcă pe spinare,
din propriul creier vreau atunci să fug.
Într-o Craiovă gri, pavată cubic,
mă simt din nou chemat şi scufundat,
din sărăcie tata mă trimite
sub pedagogic bici la internat.
Şi aş fugi spre viaţa mea de astăzi
de nu m-aş teme că, ajuns erou,
voi adormi în nu ştiu care noapte
în internat visându-mă din nou.
Păianjenii ţesură candelabre
și magice covoare pe pereţi,
ce bine-i tată, vai ce bine-i, tată
în internatul nostru de băieţi.
Lângă mine regretul se înalță ca o stâncă
pe care tu ai schimbat-o în umbră mai blândă;
ieri abia m-a-nvăluit o ploaie de flori aromitoare
- mă doare să pierd, fie și una, din plăpândele petale.
Ascult tăcerile, judece de n-a fost prea-ndelungată așteptarea!
La capătul drumului grăbește chemarea cel care nu știe
cât am irosit...
- nici eu nu vreau să mai știu rătăcirile,
când e aurie lumina în asfințit.
Să-mi fie mâinile tale ultimele
ce aştern inimii
zăpada liniştii dintâi
ca peste un mormânt nou de toamnă.
să fie ochii tăi soarele sumbru
al lumii somnului
spre care-mi învie sufletul.
să-mi fie glasul tău adierea
departatelor mări în care s-au stins clopotele
grele ale rugăciunilor.
să-mi fie pletele tale
salcia de seară
în care mai tremură
uitatele şoapte.
să-mi fie sufletul tău sărut
pe reci pleoape
şi lacrima ta
cugetul limpede
al clipei din urmă.
să fie iubirea târzie
valul care ne leagană
în veşnicie.
- Mă dor în mine drumurile înapoi.
- Eşti palidă, ochii tăi sunt mai mari.
- Te-am aşteptat, fiindcă te-am gonit.
- Am fugit să găsesc o depărtare mai adevărată.
Peste tot locul e deopotrivă de departe şi de aproape de tine.
- Mai sunt în sufletul tău aceeaşi?
În ce întuneric am rătăcit...
- Am smuls împleteala cântecului nostru care
s-a pierdut ca firele unui izvor dezbinat de stânci.
- Tu care ai stins celelalte poveşti
te-am urmărit cu visul în oraşe mari cu steaua ta deasupra.
- Am vrut să-mi crească numele ca o veste către tine.
- Te-am vrut frumos ca un catarg care se-ndepărtează
şi te-am lăsat să pleci.
- Te-am regăsit ca o rugăciune din copilărie, dar gândurile
mele nu mai cred.
aproape, foarte aproape de tine
nu te mai văd. privirea mea străbate
pînă foarte departe
mult, dincolo, peste spațiu-nghețat.
un suflu împrejur ca să-ncălzească
inima ta necunoscută.
și din senin mă înspăimînt.
de parcă m-ai duce în locuri noi, spații imaginare
pardosite cu pietricele din paradis. iar eu
aș spune:„am mai fost pe-aici”.
un fel de furtună, nu te văd
sub avalanșa de amintiri. lunec lunec în întuneric sufocant.
dar sunt lângă tine mâna stângă mi-a amorțit.
vîntul vuiește în copacii goi.
Vine o vreme când prietenii
nu te mai sună la trei. Nu-ți mai povestesc
la telefon, grave, iremediabile întâmplări,
păcate de dragoste, revelații. Vine o vreme
când nu te mai sună nopțile, nimeni.
E vremea-mpăcării,
când furtunile sunt numai pentru mări interioare
când observi crizantemele fanate,
când ceva tragic e ceva indecent.
Când nimeni nu e de vină
încet, încet, te ocupă timpul galactic.
Un bolid depărtându-se de neliniștea
pe care ar putea s-o explice.
Vine o vreme când îți poți aminti lacrimile fierbinți.
(din volumul “Ceaiul amanților”, 1992)
Morți din gropile comune,
fără nume ori cu nume,
morți de glonț ori de cărbune
risipiți în lut și-n lume,
pentru ce ieșiți afară
și-mi șoptiți în astă-seară
jalea voastră-atât de-amară
fără nume ori cu nume?
Armele-auziți cum tună
din adâncuri de genune
de-mi cântați ca o furtună
marșul vostru fără strune
și-mi strigați să las deoparte
reveriile deșarte.
Că-i primejdie de moarte,
morți în gropile comune?
Stați cuminți sub calde hume
înecați în somnuri bune,
spre război de foc și ciume
norii n-or să se răzbune,
nu dăm voie. Nu se poate,
sunt atât de-mbelșugate
chinurile îndurate!
Morți de glonț ori de cărbune
risipiți în lut și-n lume.
Iată că vântul se făcu tăcut,
tăcută e marea,
tăcut e totul- dar strig;
ascult singur, strigătul inimii mele,
strigăt de dragoste, strigăt de rușine
al inimii mele ce arde
de când te-am întâlnit, m-ai privit
și de-atunci nu mai sunt decât un lucru firav.
Strigă și arde inima mea fără-alinare
de-atunci, și nu mai sunt
altceva decât o ruină părăsită.
Ce iureș fără de zvon!
Ce cântec cu vine de aur printr-însul și totuși ca un prohod de monoton.
Ca un alai, ce taie lanul cu maci de mai, și chiot de sărbătoare cuprinzătoare.
În mine o veselie s-a zămislit.
Și a sărit: și mă târăște cu ea de mână; și mă aleargă ca un copil; și mă privește, ca o bătrână; și-mi spune:
„Gândul, alungă-ți-l!" -
Plutește?
Merge? (O fi vreo zână!)
Ce veselie fără tipar!
Așchii de umbră și de cleștar: boare de vară, cu gust amar;
mi-e sprinten pasul dar tot mai rar!
Ce veselie!
Parcă-i o spuză!
Imens, un zâmbet, dar fără buză (fără de forme, fără de sens, fără de chiag) ca o meduză!
E o veselie care mă soarbe!
E un cireș împărătesc,
ce-l cresc, îl legăn și din mine fără-ncetare îl nutresc.
Ciudată soartă
luna vindecă pinii de umbră
îndepărtîndu-i ușor de pământ
tu din depărtare cu fluviul în față
al sudului ești
și cuvinte arunci în absență
scrisorile vin nu mă tem
sunt sufletul care rămâne în flaut
după ce cântecul s-a terminat
tu din depărtare în carnavaluri ascuns
tu al înfrângerii
tu în amărăciunea pe care cu dor ți-o trimit
mă gândești inutil și fără sfială
umpli cu mine o clipă
ce somnul cu plumb ți-l îneacă
mai bine încearcă un vin și nu mă iubi
sufletul tău pierdut în aparențe
să-l caut în stingerea pe care mi-o dăruiești
cu patima mea să-l împing
să-l fac de buzele mele infinit să se lepede
pentru ca numele cântecul sufletul meu
să înceapă cu mine
și mie întreg să-mi vorbească
pe mine să mă vindece
mie să-mi semene.
