Mi-ai viscolit gândirea
tu tandră Dora mea
ca o zăpadă de demult
întind spre tine o zăpadă și o nea
de nimeni nu ascult
mă viscolise-n mine
chiar sângele cel alb
care ninsese mama
ca sâ mă facă slav.
Mă viscolise piatra
cu greaua ei tăcere
mă viscolise clipa
aceea, care piere.
Dar mi-am dat foc la rădăcini
și frunze am de aur
jumatate cal, în rest senin
vedeți-mă centaur
cu trunchi de om
cu trup de cal
la sărbătoarea voastră
când faceți în metal
pe pasărea albastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează