Powered By Blogger

30 iun. 2019

Lina Cătălina - Ion Creangă


















În sus,
Pe Mureș în sus,
Este-o casă naltă.
Da-n ea cine șede?
Domnul Jomnai craiu
Și cu Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
La masă ședeau.
Dar cu pahar cin' le da?
Lina Cătălină,
Floare din grădină,
Fată de română,
Albă ca o zână,
De român bogat,
Tot din Țarigrad,
Cu paharul da.
Domnul Jemnai craiu
Paharul lua,
De mân-o strângea.
Dară Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Ea, că mi-și vedea,
Nimic nu zicea,
Masa ridica.
Domnul Jemnai craiu
Pe Lina chema,
Din gură-i grăia:
„Lino Cătălină,
Floare din grădină,
Fată de română,
Albă ca o zână,
De român bogat,
Tot din Țarigrad,
Du-te de-mi așterne,
Tot în cea grădină,
În cap de răzor,
În miros de flori.”
Lina se ducea
Și mi-i așternea,
Unde-i poroncea.
El vesel mergea
Și mi se culca.
Dară Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Vezeteu chema
Și mi-i poroncea,
Caii să mi-i puie,
Telegarii iuți,
Iuții ca zmeii,
Negri ca corbii.
Apoi de îndată
Pe Lina chema,
În bute-o punea
Și cu ea pleca
În sus,
Pe Mureș în sus,
La „Lacul Rotund.”
Care n-are fund.
Și dac-ajungea,
Pe ea jos c-o da,
Pietre aduna
Și-n roche-i cosea,
Brânci în apă-i da,
Lina se-neca.
Doamna Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Acasă venea
Și mi se culca.
În vărsat de zori,
În miros de flori,
Domnul Jemnai craiu,
El se deștepta;
Pe Lina chema:
„Lino Cătălină,
Floare din grădină,
Fată de română,
Albă ca o zână,
Adă-mi năstrapa,
Ca să-mi spăl fața!”
Lina nu răspunde,
Că n-are de unde.
El că mi-a striga,
Și nu răspundea.
Dar o țigăncușă
La dânsul ieșea,
Din gură-i grăia:
„Doamne, Jemnai craiu,
Lina nu răspunde,
Că n-are de unde!”
El dac-auzea,
Iute, se scula,
Degrab' se-mbrăca,
Robii și-i strângea,
La chin îi punea.
Dar o țigăncușă,
Ea că răspundea:
„Doamne, Jemnai craiu,
Pe noi nu ne bate;
Că măicuța voastră
Și stăpâna noastră,
Doamna Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Pe Lin-a luat,
Cu ea a plecat
În sus.
Pe Mureș în sus,
Și-n „Lacul Rotund”.
Care n-are fund,
Pe Lin-a-necat!”
Domnul Jemnai craiu,
El dac-auzea,
Năvodari chema,
Și el se scula
La dânsul lua
Cuțit de argint,
Să moară curând;
Acolo mergea,
La „Lacul 'Rotund.”
Care n-are fund,
Năvodarii da
Cu năvoadele,
Pe Lina găseau
Ș-afar-o scoteau.
Domnul Jemnai craiu,
El dac-o vedea,
În brațe-o lua.
Și mi-o săruta
Și mi-o dezmierda:
„Lino Cătălină,
Floare din grădină,
Fată de română,
Albă ca o zână!”
Și degrab' scotea
Cuțit de argint,
Să moară curând,
Și mi se junghia,
Ș-aproape de ea
Degrab' că murea.
Doamna Jecmăneasă,
Cinstita crăiasă,
Ea când se scula,
Roabele-și chema,
De fiiu le-ntreba,
Ele răspundea:
„Vai! Măria-ta;
Stăpânașul nostru;
El că și-a plecat
La „Lacul Rotund!”
Care n-are fund!”
Ea dac-auzea,
Iute se scula,
După el pleca
La „Lacul Rotund.”
Care n-are fund,
Și mi ți-l găsea
Mort chiar lângă ea!
Dac-așa vedea,
Îndărăpt venea,
În iatac întra
Și se otrăvea.

Îndemn - Ana Conta-Kernbach











Te-nalță, te-nalță spre culme,
spre zările dorului stins,
s-or pierde și urme de zâmbet,
s-a șterge și-arsura de plâns.

Seninul le-nvălue toate
pe vârful de munte stingher:
te rupe din vraja vâlcelei,
cu dânsa și umbrele pier.

Triumf - Panait Cerna

Uimiți priveau legionarii
La cel ce moare-atât de blând...
Nori negri năvăleau pământul
În soare-apune sângerând.

Și iată, liniile crucii
Se șterg de-al înserării fum,-
Ostași și vale și colină
Se prăbușesc în noapte-acum,

Dar peste lumea adormită,
În aerul suspinător,
Rămase omul de lumină
În pregătirea unui zbor:

O, nu era dumnezeirea
Plecată plânsetului greu-
Ci lutul însuși, omenirea,
Într-un avânt spre Dumnezeu...

Din locul patimii eterne
Creștea, se înălța Cristos;
Iar spinii sfâșiară norii
Ce-năbușeau pământul jos;

Și fruntea-i se făcu tot una
Cu slava-n care se perdea -
Și orice strop al ei de sânge
A devenit pe cer o stea.

Natură statică cu mere și ulcică - Adan Bălțatu


Ai plâns tu vreodată? - Matilda Cugler Poni



















Ai plâns și tu vreodată?
Eu, zău, nu pot să cred,
Căci lacrimi lasă urme
Ce ani întregi se văd!

Un ochi, care vreodată
A plâns de dor și chin,
Mă crede: nu degrabă
Devine iar senin!

Un ce fără de nume
Rămâne-n el ascuns;
Dar ochii tăi sunt limpezi:
Nu pot să cred c-ai plâns...

Lorelei - Ionel Teodoreanu




















Iată ce-ţi aduce scrisoarea mea.

Nu mă tem nici de zâmbetul tău, deci nu mă tem de nimic.
Sunt cea mai mica fată a lumii între rândunelele ei, fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut.
Privirea ta nu mă va găsi nicăieri.
Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde.
Sunt între cele patru zări: răspântia lor.

Ştii să asculti? Auzi vântul la fereastră?
Auzi păsările care pleacă şi se întorc ducând şi aducând primăvara?
Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic?
Sunt pe acolo şi într-acolo; o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta.
Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund..
Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragoste de mână şi am rămas cu mana întinsă ca a regelui Lear.
Mi-e sufletul ca tufişul Paiurului pe coasta Mării Negre:
numai ghimpi curbi ce-au încununat odată fruntea lui Hristos.

A trecut o ploaie de primavară şi s-a tesut în zare brâul frânt de mătase al curcubeului. Cu el îmi încing mijlocul şi mă duc...

Era și el gelos și gingaș odată - Anna Ahmatova




















Era și gelos, și gingaș odată,
Ca nimeni sub soare știa a iubi.
Să nu-i cânte însă de ce-a fost odată,
Ucise-a mea pasăre albă-ntr-o zi.

Șopti, în odaie intrând pe-nserate:
„Iubește-mă, scrie, trăiește din plin!”
Și urmele păsării fură-ngropate
În preajma fântânii, sub vechiul arin.

Promisu-i-am plânsul că n-o să m-apuce,
Dar inima-mi piatră pe loc s-a făcut.
Și-mi pare într-una, oriunde m-aș duce,
C-aud glasul dulce urcând din trecut.

traducerea de Medeleine Fortunescu

Ne vom vedea - Octavian Soviany
















Ne vom vedea... ne vom atinge poate...
Lipeşte-te de mine, nu-I târziu!
Ni-s trupurile, vai, înfometate
Ca puii de hiena din pustiu!

Şi te voi strange…jur că te voi strange...
Simţind că între noi văpăi erup,
Ca două trupuri cu un singur sânge,
Ca două duhuri cu un singur trup.

Iar mâna mea te mai culege toată,
Celulă cu celulă, rod cu rod,
Ţesându-ţi ţie, care eşti zăpadă,
Din vene şi artere un năvod.

Te voi topi… te voi sorbi cu sete...
Şi dacă vei fi goală, te îmbrac
În rochii transparente de sonete,
Jilave precum scoarţa de copac.

Şi când din tine o să curgă rouă
Sau brume ce lucesc şi se preling
Vei fi regina-n rochia ei nouă,
Iar eu n-o să mai scriu... doar o să-ating...

Marea de iarbă - Jimmy Ernest


Biserica satului - Maurice de Vlaminck


Odă frumoasei mele - Pablo Neruda




















Cu inimă pură, cu privire
 limpede
 te slăvesc frumuseţe,
 stăvilind sângele meu,
 pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
 pentru ca
 tu să-mi pogori în cântec
 ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
 în miresma pământului
 sau în muzica mării.

Frumoasa mea nudă,
la fel
 sunt picioarele tale-arcuite
 de-o pală străveche
 de vânt sau de zvonuri,
 precum
 sunt urechile tale
 scoici mititele
 ale splendidei mări americane.
 La fel sânii tăi
 de împliniţi, doldora
 de lumina vieţii,
 sunt ca şi
 pleoapele tale fremătătoare,
 ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
 tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.

Vine o zi - Sorin Olariu



















Va veni un timp
când
năuciți de atâtea vise
albastre
vom aluneca însingurați
peste lucruri
ca niște fluturi triști
cu aripile
frânte
clipind
mersul mai stins
și mai departe
până când
palma răcoroasă
a ierbii
ne va acoperi
pentru totdeauna
mâinile
buzele
ochii...

Mielușica - Ion Creangă


















Pogoară, pogoară pe plai
Tot nouă ciobani,
De sunt veri primari,
Și cu unul zece.
El e streinșor,
Cu oițe multe;
Câte pietre-n munte,
Atâtea-s cornute;
Câte pietre-n vale,
Atâtea-s mieoare;
Câte pietricele,
Atâtea-s mielușele.
Vai ! nouă ciobani,
De sunt veri primari,
Ei că s-au vorbit
Și s-au sfătuit,
La apus de soare
Pe el să-l omoare,
Bănișori să-i bea,
Oițe să-i ia,
Să le împărțească,
Să le răspândească.
Dar o mielușică
(Ea îi ochișică)
Ea mi-și auzea,
Șchioapă se făcea
În urmă rămânea;
Și unde mi-și zbiera,
Locul tremura,
Brazii veștezea,
Iarba se pârlea.
Dar stăpânul ei
Cârlig răsucea
Și în loc stătea,
Oița-ntreba:
„Oiță lăiță,
Mie drăguliță!
De când te-am văzut,
Și te-am cunoscut,
Așa n-ai făcut;
Doar nu v-am păscut
Tot prin livezi verzi?
Apă nu v-am dat
La izvoare răci?
Ori nu v-am culcat
P-alea vârfuri nalte,
Unde vântul bate?”

Oița-mi grăia:
„Stăpâne, stăpâne,
Stăpiiorul nostru;
Ba tu ne-ai culcat
P-alea vârfuri nalte,
Unde vântul bate,
Și tu ne-ai păscut
Tot prin livezi verzi
Și apă ne-ai dat
La izvoare reci.
Stăpâne stăpâne,
Vai ! nouă ciobani,
De sunt veri primari,
Ei că s-au vorbit
Și s-au sfătuit
La apus de soare
Să mi te omoare,
Bănișori să-ți bea,
Pe noi să ne ia,
Să ne împărțască
Să ne răspândească! ”
Stăpânul grăi :
„Oiță lăiță,
Mie drăguliță!
De m-or omorî,
Voi mă-ți îngropa
În târla oilor,
În jocul mieilor,
În dosul stânei,
Să-mi aud cânii;
Cârligelul mieu,
Voi că mi-l veți pune
Stâlp la căpătăiu.
Iar ca mângăiere
Fluieraș de soc,
Ce-mi zice cu foc,
Voi că mi-l veți pune
În ușa târlei;
Vânt mi-a adia,
Fluier mi-a mișca;
Fluierul mi-a zice,
Oile s-ar strânge,
Pe mine m-or plânge,
Cu lacrimi de sânge”.

Ah! strein de mine,
Mult strein în lume,
Nici un ajutoriu
De la Dumnezeu
Și stăpânul mieu.

Nu lucrezi, n-ai ce mânca - Ion Creangă


















Ar fi un mare păcat
omul leneș de-ajutat.
Dacă lenea-l stăpânește,
singur este vinovat.
Cine ziua nu muncește
doarmă noaptea nemâncat!
Bine-a zis biata furnică
greierului calicind:
Ai petrecut astă-vară?
Joac-acum, de-i fi putând!
Iar la vara viitoare,
măi jupâne grieruș,
fii ca mine strângătoare,
nu tot trage din arcuș...
ț-ei deda corpul la lucru,
lenea nu te-a stăpâni;
și la iarn-având strânsură,
lipsa-ți vei îndeplini.

Poetul - Leonida Lari














Când a intrat poetul în cetate, toți s-au simțit atacați de ceva neînteles, deși el nu făcea alta, decât răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Fusese pe munții de lumină, vorbise în imagini cu trăitorii de acolo, voise chiar să rămână acolo. Printre ei se simțea în largul său, dar trebuia, mai întâi, să moara acasă.
Si iată, întors acasă, îi erau dragi oamenii, îl mușca dorul de trăitorii luminați și răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Mergea și tăcea, surâzând ca sieși, ca celor întâlniți în cale, răspândind în juru-i, necontenit, o pătrunzătoare, dulce melancolie.
- Se pare că e trist, - a zis cineva.
- E melancolic, -a răspuns altcineva.
- Melancolia e fiica tristeții, - a zis încă altcineva.
- S-ar putea să ne contamineze copii, să-i ferim de el, - a zis unul.
- Să-l gonim cât mai grabnic din cetate, - a răspuns altul.
- Cetatea care se ferește de poeți și-i gonește, este o cetate slabă, - a zis încă un altul.
- Atunci să-l lăsăm în pace? - au întrebat toți.
- Să-l lăsăm în pace, - au răspuns toți, și s-au împrăștiat pe la casele lor.
Iar poetul a mers tăcut, raspândind în tot orașul o dulce melancolie. Aceasta a împins zeci de oști înarmate până în dinți, răspândind în lume o dulce melancolie, a învăluit locul de baștină cu nemurirea sa, răspândind în ceruri o dulce melancolie...

Oameni - Leonida Lari



















Ființe triste, slabe, trecătoare,
am mai veni de chinuit pe lume,
de n-am avea nevoie de o stare,
o stare unică la ce să-nsume
regretul Evei pentru neascultare,
durerea lui Adam, căzut pe hume
în circuitul unei scoici solare.

Ființe trecătoare, slabe, triste,
am mai iubi cu-atâta dăruire
pe-un altul eu, de n-ar fi să persiste
aceeași surdă gravă tânguire
în toți ce-au existat și-au să existe,
că am pierdut ceva în nemurire,
care oricând și-oricum va să existe.

Oltul la Cozia - Gheorghe Teodorescu Romanați


Spiritul - Leonida Lari




















Ce oameni triști cu fața mată,
ce oameni veseli fără față
într-o cetate-asediată
trăiesc ceva pe nume viață.

Cei triști găsesc un drum pe apă,
în marea lor singurătate,
cei veseli îi lovesc și-i sapă
vrând monopol pe-eternitate.

Iar undeva, într-o lumină,
stă între timp un spirit mare
ce-alege grâul de neghină
cu lumea asta la picioare.

29 iun. 2019

Hibernăm - Marin Sorescu


















Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina
unei frumoase întâmplări, care se-ndepartează.
Între vinovăție și - așteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Așteptăm cu mâna streașină la inimă.
Și ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstrăm calmul.
„Nu se lipește mâncarea de mine” - zici
uite-așa nimic n-are gust, când suntem despărțiți.
Sânul tău mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
așa trezești în mine speranța.

Iarnă grea - Gheorghe Petrașcu


28 iun. 2019

Când salcâmul înflorește - Gheorghe Vicol

Când salcâmul înfloreşte,
La mijloc de primăvară,
Greieruşul se trezeşte
Şi ne cântă la vioară.

Sar în nopţile senine
Broaştele, să îl bruieze;
Florile de miere pline
Fac copacul să vibreze.

Când salcâmul înfloreşte,
O mireasmă-n primăvară
Zi de zi se risipeşte
Parfumând pădurea rară.

Legenda greierilor - Gheorghe Vicol

Dumnezeu, cu gândurile sale,
coborî pe Pământ
şi mergând, şi mergând,
nu observă că-n cale
toţi şi toate i se închinau
şi-L preamăreau.
Obosit cum era
şi cum noaptea cobora,
îşi întinse mantia de lână
şi se lungi, cu capul pe o mână,
sub un copac. Dar liniştea prea mare,
deşi nu era zi de sărbătoare,
era întreruptă de zgomotele mii
din jur, de prin câmpii.
Şi-atunci, luă o mână de întuneric
din spectacolul nopţii, feeric,
El, Dumnezeu cel Sfânt,
fărâmiţând-o spre Pământ.
Şi unde fărâmele cădeau,
cânturi izbucneau,
cânt de greieraşi,
negri îngeraşi.
Şi în ţârâit şoptit
toată lumea-a adormit,
chiar şi Dumnezeu cel Sfânt
ce venise pe Pământ.

Cine-i fata? - Gheorghe Vicol




















Într-o bună zi-n grădină
A intrat, cam decoltată,
Cu pas gingaş de felină
O încântătoare fată.

Pe unde calcă răsar flori
Şi saltă-n zbor mici fluturaşi;
La semnul ei apar cocori
Şi crapă-n ramuri muguri graşi.

Cine-i fata zâmbitoare
Care-n urmă-n iarba rară
Ghiocei şi lăcrămioare
Lasă peste tot pe-afară?

Cucul, ce prin văi se-ascunde
Şi se culcă-n crânguri seara,
Mă strigă: - Îţi voi răspunde!
Fata asta-i Primăvara!

Geometrie bahică - Al. O. Teodoreanu


Hrănit mai mult cu lapte și iaurt,
un grec văzu cu mintea-i înțeleaptă
că între două puncte, cel mai scurt
din drumuri, cu putință, e o dreaptă.

Dar axiomul devenit banal
și însușit de vremile-aceste
a fost atunci precum va fi și este
valabil doar pe-un plan orizontal.

Și dacă vrei să tragi învățătură,
un plan orizontal, când te gândești,
constați că nu există în natură
ci exclusiv în mințile grecești.

Iar când în loc de lapte, bei “Madera”,
această socoteală te conturbă
căci tu nu uiți că ai băut pe-o sferă
pe care dreapta lui devine curbă.

Și-n cap cu dreapta grecului defunct
până ce vreun înalt areopag
o va fi pus definitiv la punct
pornești spre domiciliu în zigzag.

Cosași - Nicolae Enea


Ai milă Doamne (Rugăciune) - Sofia Vicoveanca


















Spre TINE, DOAMNE, ridic ochii către cer;
în fiecare zi mă rog... şi luni, şi marţi, şi joi...
îți cer iertare că şi azi cutez să-ţi cer:
ai milă! Şi întoarce-Ţi faţa către noi!

Căci suntem trişti, plini de nevoi, dispreţuiţi,
iar bătrâneţea ni-i călcată în picioare
de ce-i pe care i-am crezut de noi numiţi!
Acum, ne stingem precum roua în picioare...

Te rog, Prea Bunule, ai milă de grânele din câmp,
de flori, de oameni, că toate-s ale Tale!
Ne iartă, ne smerim mai rar, că n-avem timp!...
cad în genunchi şi strig: IERTARE!

(Sursa Sofia Vicoveanca Oficial)

La porțile nopții - Ionel Teodoreanu















Am ajuns? Mi-s tălpile sânge
De-atâta pustie de cale,
Stau frânt, aşteptând pe prag de prăpastie în umeda vale.
Nici pisc. Nici stea. Nici vultur. E tare-ntuneric.
Nimic nu răsare: nici licăr, nici zare.
Ce vuie-n adâncuri? Tăcerea? Prăpădul? Ori zvon de urale?
O, Tată-al speranţei, te-ntreb, Tu răspunde-mi:
Sunt Portile Nopţii? Sau Porţile Tale?

27 iun. 2019

Iubirea - Ion C. Pena


















Mario, sărut dimineața ochilor tăi.
Sufletul tău urcă în mine.
Munților, deschideți magice căi
Să treacă iubita cu gesturi feline.

Hei, arcaș fioros al zădărniciei
Nu mă cutremură hohotul tău.
Păzit de fericirea iubitei
Trec mândru și-ți zic: nătărău!

Știu, mâine va fi un apus
Caraghios, banal, îndoliat
Totuși mă voi lăuda cu fruntea sus:
- Ceasul fericit a existat.

(Poezie din placheta „Simple nimicuri" - 1940)

Testament - Corneliu Vadim Tudor













lată că în viață se mai poate
să trăieşti frumos și fără stea
păsările cerului, pe toate
eu le-am fost hrănit cu mâna mea.

Părul meu otrăvuri dulci exală
de tutun şi nopți fără sfârșit
am arat cu pluguri de cerneală
albul câmp pe care-am adormit.

La suflarea mea în cartea sfântă
fremătară cedrii din Liban
eu am fost incendiul care cântă
într-un vis de dictator roman.

Am avut dar mâinile de ceară
sângele nicicui nu le-a pătat
o iubire tot mai cărvunară
uneori mă trage în păcat

Însă de va fi cândva să fie
voi muri în linia întâi
fie-ți viața lungă, Poezie
căci din mine numai tu rămâi!…

Cine sunt eu? - Corneliu Vadim Tudor

N-aţi priceput că sunt din altă lume,
Din altă fibră şi din alt aluat?
Din alt tărâm am fost trimis anume
Precum atlanţii eu m-am întrupat.

Nu pot muri, eu sunt indestructibil
Mulţi îngeri mă conduc, în tot ce fac
Am fost trimis cu un mesaj teribil:
Cu Dumnezeu, pe voi, să vă împac.

Nu vă e clar că am o misiune?
Nu aţi văzut cum mor duşmanii mei?
Cu mine se petrece o minune
Pe care n-o-nţeleg nişte atei.

E ca o forţă rară şi vitală
Ce mă împinge ca pe un robot
La banca de idei, universală
Eu am acces în vis şi aflu tot.

Fac gol în jur, rămâne lumea mută
Mă cred ,,extraterestru”, ,,genial”.
Fac poze toţi cu mine, mă sărută
Mă studiază ca pe-un animal.

N-am nici un merit, lumea se înşală
E un program genetic – şi atât.
Aşa ceva nu se învaţă-n şcoală
Pe-acest pământ pustiu şi mohorât.

Cine sunt eu? Depinde cine-ntreabă
Pentru bicisnici eu nu sunt nimic
Însă acei ce nu au mintea slabă
Foloase trag din tot ce fac şi zic.

Mă simt atât de singur ! N-am cu cine
O vorbă să mai schimb, să râd, să tac...
Sunt surghiunit aici, ca să fac bine
Şi am făcut destul, şi-o să mai fac.

Trăiesc o dramă, port o mare cruce
Invidie stârnesc în orice loc
Şi pretutindeni unde mă voi duce
Voi fi numit ,,nebun”, fiindcă disloc.

Fireşte că-s ,,nebun”, aşa păţiră
Socrate, şi Iisus, şi alţi eroi
Sălbăticia lumii nu mă miră
Voi mă vânaţi pentru că nu-s ca voi.

Eu sunt ,,nebun” că n-am nici o avere
Deşi aş fi putut să fiu bogat
Nu vreau onoruri, funcţii şi putere
Vreau să slujesc, umil, un Împărat.

Mă uit în urma mea cu bucurie
Cum m-a ferit de rele Dumnezeu
N-am săvârşit nici o ticăloşie
Am fost de partea Bibliei, mereu.

Şi mă mai rabdă Cel de Sus o vreme
Mai are-un plan cu mine, pe pământ
Nu se lipesc nici vrăji, şi nici blesteme
De cel care trăieşte-n Duhul Sfânt.

N-am obosit, sunt tare ca o stâncă
Săgetătorii nu pot fi distruşi
Înalt e cerul, marea e adâncă
În soare râd delfini şi pescăruşi.

Sunt fericit ! Poporul mă iubeşte
El ştie bine sacrificiul meu
Eu las un nume bun, care va creşte
Şi-un râu de apă vie izvorăşte
Iar oamenii, din el, vor bea mereu.

Întâlnirea - Corneliu Vadim Tudor




















(În amintirea lui Nichita Stănescu)

Ne-om întâlni cândva în altă casă
În altă viață și în alt destin
O carte cu coperți de brumă groasă
Vom scrie cu cerneală de arin.

Înmărmuriți ca doi masivi de sare
Prin rădăcini adânci ne vom lega
Și n-o să știe nimeni ce ne doare
Vom lua lumină din aceeași stea.

Tu nu mai vii, eu pot veni la tine
Acolo unde totul e iertat
Acolo unde nu își mai aparține
Nici robul blând, nici cruntul împărat.

Și poate că viața noastră-ntreagă
A fost doar mustul tânăr ce s-a stors
Iar vinul bun de-abia acum se-ncheagă
Într-un tărâm cu geografie vagă
De unde nimeni nu s-a mai întors.

Cununa cu spini - Corneliu Vadim Tudor



















Doamne, Te-ai gândit la toate
Când pe mine m-ai zidit -
Dar de ce mi-ai pus în spate
Crucea asta de granit?

După câtă căutare
Doi părinţi Tu mi-ai găsit
Şi din dragostea lor mare
Eu pe lume m-am ivit?

Doi creştini fără prihană
Precum vulturii în zbor
Ei din Rai şi azi emană
Un parfum tulburător.

Nu-i nimic la întâmplare
Totul e predestinat
Pruncul este din născare
Un strămoş reîncarnat.

Doamne, eu Te simt şi-n mine
Şi-n întregul Univers
Ce e rău şi ce e bine
Tu m-ai învăţat din mers.

Îngerul ce mă păzeşte
Eşti chiar Tu, părinte viu
Gândul care îmi vorbeşte
Este vocea Ta, o ştiu.

Tu mă duci în zori de mână
La icoane, plin de dor
Precum mieii de la stână
Duşi de mamă, la izvor.

Îmi faci ordine în vise
De coşmar Tu mă fereşti
Pentru mine sunt deschise
Porţile Împărăteşti.

E deschisă Cartea Sfântă
Scrisă la porunca Ta.
Heruvimi din ceruri cântă
Imnuri, la urechea mea.

Iată marea-nţelepciune:
Să trăieşti în Duhul Sfânt
Viaţa asta-i o minune
Pace-n cer şi pe pământ!

Sigur că e tristă moartea
Vom muri şi vom vedea
Important să fim de partea
Bună, nu de partea rea.

Doamne, Tu eşti partea bună
Te-am găsit şi-s bucuros -
Dar de ce mi-ai dat cunună
Spinii lui Iisus Christos?

Aurul prostiei - Giuseppe Ungaretti



















Legănatul de aripi în fum
tulbură liniştea ochilor.

Cu vântul se macină coralul
și o sete de sărutări
înmărmuresc în faţa zorilor.

Mi se petrece viaţa
într-un labirint al nostalgiei.

Scrutez acum urmele lumii
ce mă însoţea
și-mi adulmec calea.

Până la moarte în stăpânirea drumului
avem răgazul somnului
soarele curmă plânsul.

Mă acopăr cu o mantie caldă
de aur curat.

Din această terasă a dezolării
în braţe mă arunc
prea-bunului timp.

Iulie - Giuseppe Ungaretti



















Când se năpusteşte asupră-i,
capătă o tristă culoare trandafirie
bogatul frunziş.

Distruge desişuri, soarbe fluvii,
macină stânci, străluceşte,
este furia ce se îndărătniceşte, implacabilul,

Sfarmă spaţiul, întunecă vederea,
este vara şi prin veacuri
cu ochii săi calcinaţi
pământului devastându-i scheletul trece.

Sunt o ființă - Giuseppe Ungaretti



















Ca piatra aceasta
de la San Michele
atât de rece
atât de tare
atât de seacă
atât de refractară
atât de văduvită
de orice suflet.

Ca piatra aceasta
îmi este plânsul
ce nu se vede.

Moartea se plătește
trăind.

Nostalgie - Mircea Rădulescu




















Rătăcitori de-a pururi între pământ și cer.
Gonind spre orizontul himerelor ce-nșeală,
Oriunde rătăcește atomul efemer
Ne urmărește veșnic priveliștea natală.

Sunt clipe dureroase când trebuie să pleci.
Un șuier scurt și trenul se pune în mișcare
Din goană lași în urmă icoanele fugare
Și-n atmosfera sură a dimineței reci,
Păduri, cantoane, poduri, priveliștile toate
Dansează-n simfonia mecanică de roate.

Te duci, dar orșiunde acum te-ai îndrepta,
Imaginile repezi ce lași în urma ta
Sunt mici fâșii de suflet ce-n aer se destramă
Și de trecut s-anină ca fulgii albi de scamă.
O! Legământ eteric de antică țărână,
De stoguri risipite, de blonde clăi de fân.

Păreri de rău de toate acele ce rămân,
Tu ce ne chemi cu brațe de cumpeni de fântână,
Tu faci ca-n noi, pribegii, în veci să se răscoale
Același dor de veacuri imperios, ce mână
Șiragul alb de berze spre cuiburile goale.

Tu ne urmezi statornic pe orșicare drum,
Cu-al miriștei de toamnă nelămurit parfum,
Cu brațe de troiță strâmbată de vechime,
Cu viața strâns legată de clipa ce-a trecut,
Cu glasul lin de clopot ce càntă-n țintirime,
Tu ești magnetul tainic prin care-n adâncime
Pământul își atrage fărâmele de lut!

Cântecul ciocanelor - Mircea Rădulescu

Cu ritmuri sonore ciocanele cad,
Izbite metalele sună,
Cu ritmuri sonore ciocanele cad
Și neagra cladire e parcă un iad
De forțe, ce-n valuri s-adună!

Ciocanele grele în horă se prind,
Prelung nicovala vibrează
Ciocanele grele în horă se prind
Și mușchii se umflă, obrajii s-aprind
Și ochii mai viu scânteiază.

E cântecul
Muncei!
E cântecul sfânt
Ce pune îndemn tinereței.
De sute de secoli cântat pe pământ
Cu sute de brațe pornite-n avânt,
E Marsilieza vieței!

Și saltă ciocanele-n aer, ca iar
Să cadă în fiece clipă;
Și saltă ciocanele ritmic și rar,
Din fierul cel roșu scânteile sar,
Ca fluturi albaștri-n risipă.

Aicea lucrează maestrul
Vulcan
Oțelul și fierul fierbinte
Se-nalță orașele an dupa an
Când cade o dată enormul ciocan
Se face un pas înainte!

Fantastice poduri s-aruncă spre cer
Ca brațe vânjoase-n avântul
Pornirilor, care avide își cer
Viața; se prinde-n rețele de fier
Și-n cabluri marine, pământul
O! Forțele care se zbat în eter;

O! Ritmul eternelor goane
Pământul îmi pare un vast șantier
Și cântecul
Muncii răsună sub cer
Din sute de mii de ciocane!

26 iun. 2019

Ochii tăcerii - Cezar Baltag
















Nu cu sângele te mai țip,
lumina mea
nu cu gura

Nu cu vorbe, cu tăcerea lumilor te rostesc
Cu ochii tăcerii te văd încă

Fulgerul tăcerii
îl ridic spre tine
ca un țipăt
și-i spun: naște și luminează

și ce luminezi luminează odată pentru
totdeauna
și ce vezi
fă să nu se mai termine niciodată.

Marină - Ion Pacea


Balada toamnei - Ion Pillat


















În parcuri frunza cade arămie
pe pajişti unde ieri zâmbise mai.
Şi în avuzuri lunecă pustie
pe apa-n care dorul ţi-oglindeai.
Azi singur al păunilor alai
mai înfloreşte pacea din grădină,
iar eu, simţind zăpezile ce vin
și presimţind durerea ce-o să vină,
rechem în ţări de geruri şi de chin
uitarea ce durerile alină.
Pierdută e a verii frenezie,
dus,
Pan suflând în trestie de nai,
de-acum să sune dulcea melodie
a toamnei
tristă inima, ce n-ai
iubitele pe care le visai,
privește cum apare de senină,
prin seara-n care ninge aur fin
de foi îngălbenite de lumină
cu uşurinţa unui zbor divin,
uitarea ce durerile alină.

Din depărtări în depărtări adie
cum, în amurguri, zurgălăi de cai
răsună, pier şi tremură şi-nvie,
nostalgic, pe un drum care-l uitai
o, suflete bolnav al meu, ce ai?
E ca o rază caldă de lumină
în ţara peste care norii vin
s-arunce umbră, jale şi ruină,
și e prin ceaţă veşnicului spleen
uitarea ce durerile alină.

O, toamnă, fie voia ta, regină,
tu, care faci din trandafir un spin,
tu, ce pe codri de-aur prinzi rugină,
tu, ce-ai sădit alături de suspin
uitarea ce durerile alină.

Radicală - Corneliu Vadim Tudor














N-aş scrie poezie, dar printre flori de colț
adulmecă în aer miros de sânge fiara
decepții sociale de-un miliard de volți
îmi survolează somnul cum Alpii primăvara

N-aş scrie poezie, dar zeul este mut
și cineva e timpul să-i povestească drama
nemuritor e numai acela nenăscut
iar între rai şi hades atomică e vama.

N-aş scrie poezie, aş plânge mai curând
de-atâta suferință cad sfinții din vitralii
sint viermi în osuarul soldaților de rând
pe soclu bat din aripi, eroic, generalii.

N-aş scrie poezie, dar ne-am mințit mereu
o limbă radicală la adevăr ne cheamă
în pântecul trădării stă Lumea ca un zeu
ne trebuie curajul să-i dăm o altă mamă.

N-aş scrie poezie, aş vrea să ard retras
e tot mai infernală cenzura transcendentă
dar secolul e crâncen şi nu mi-a mai rămas
decât tăcerea laşă, sau moartea violentă.

Eminescu la 33 de ani - Corneliu Vadim Tudor

Am vârsta christică, sfârșit de secol,
mă soarbe golul vremii înapoi
e viaţa mea cenuşăreasa morţii
ţinută-n dreptul peşterii de voi.

Învăţ să gust din toate, să mă mistui,
cu ode-n metru antic mă-nfăşor,
în părul meu a prins să înflorească
un liliac albit de-atâta dor.

Port tragedia pinilor de munte
sub care doarme un convoi de orbi.
tu, daimon rău, mândria mea nebună
în ce prăpăstii de gheţari mă sorbi?

La urma urmei, ce frumoasă-i lupta
chiar dacă-i strâmbă uneori, şi grea,
chiar dacă mori cu dreptul tău în braţe
chiar dacă ei şi-atunci te-or profana.

Aşa precum e scris, să se întâmple!
s-or împlini scripturile în veac
eu ştiu că n-am greşit în faţa ţării
chiar dacă astăzi mă siliţi să tac.

Îmi pregătiţi de-acum o moarte lentă,
aţi mai făcut-o şi cu alţii, ştiu
imperiul infiltrat ca igrasia
îşi cere jertfa câte-un spirit viu.

Şi s-ar putea cândva să mă răpuneţi
deşi va fi destul de greu, vă jur
eu am în spate mînăstiri şi codri
şi siglele romane împrejur.

Am în pămînt un neam de oseminte
şi altul sus, la fel de numeros,
în cleştele acesta cine intră
e sfărâmat năpraznic, os cu os.

Nu vă jucaţi cu pământenii ţării,
sunt buni şi blânzi, dar nu mizaţi prea mult,
destule patimi ne-au rănit mândria
şi ne-au spurcat lăcaşele de cult.

Prea mulţi ne spulberară în copite
pământul ca un mire fermecat
şi aurul l-au ruginit cu sânge,
şi pântecul fecund l-au ulcerat.

Lăsaţi această ţară să rodească
să-şi coacă pâinea, vinul să şi-l bea
să-şi crească pruncii fără de prihană
şi viitorul cum şi-l ştie ea.

Nu scuturaţi voi roua de sub mierle,
nu veştejiţi făpturile la flori,
în numele a căror drepturi sacre
parlamentaţi şi vă simţiţi datori?

Nu-i cal troian cabala voastră neagră,
e un poney de bâlci, trăgând la dric,
istoria nu are nici o roată
nu mai puteţi întoarce, deci, nimic!

Mai bine v-aţi întoarce voi acolo
de unde luaţi arginţii putreziţi,
noi stăm din veac la cina cea de taină
voi luaţi câte-o gustare, şi fugiţi.

Vă zic o dată pentru totdeauna:
nu suntem colonia nimănui
de şerpi şi de căpuşi fanariote
suntem de-acuma până-n gât sătui.

E timpul, cred, să isprăviţi odată
cu lenea şi şantajul cunoscut,
au suferit şi alţii chinuri grele
şi-au luat-o de la cap, şi au tăcut.

Plecaţi-vă trufia, puneţi mâna
pe plug şi sapă chiar, că n-o fi foc
daţi ascultare spiritului ţării
şi-acestor oameni fără de noroc.

Eu vă blestem prin gura celor simpli
crucificaţi pe dealuri şi câmpii
sunt robii muncii şi copiii ţării
pe care voi îi vindeţi, zi de zi.

Ei nu ştiu toţi prea bine ce se-ntâmplă
ei trag la jug, nădăjduiesc şi mor
în timp ce saltimbancii şi irozii
ţes conjuraţii împotriva lor.

Pe capul vostru şi-al seminţei voastre
să cadă veşnic sângele străbun,
fiţi blestemaţi pentru aceste crime
pe care-aş vrea s-apuc să le răzbun!

Moș Crăciun - Corneliu Vadim Tudor














Mă uit la filme de Crăciun
Şi mă revăd copil de şcoală
Când mă veghea un înger bun
Cu aripi mici, de poleială.

Singur acasă eu n-am fost,
Fraţi şi surori aveam o droaie,
Atunci vedeam al vremii rost:
Ninsoarea se năştea din ploaie.

Priveam pe geam, cu ochii mari
La oameni, păsări, animale,
Geamgii şi iaurgii, coşari,
Eroi ai vechii mahalale...

În sfânta seară de Ajun
Împodobeam, cu toţii, bradul,
Ce forfotă! Ce dans nebun!
În lumi de basm treceam noi vadul.

Iată Palatul de Cleştar,
Regina Nopţii, Spiriduşii
Şi Moş Crăciun, cu pasul rar,
Impunător, în pragul uşii.

Ne cerceta, sfătos, pe toţi,
Ce pozne am făcut la şcoală,
Iar barba lui, de şapte coţi
Mustea a vâsc şi portocală.

Eu l-am văzut cu-adevărat,
Azi ştiu, doar el putea să fie!
În strai de purpură, bogat,
Îl văd ca pe-o icoană vie!

Părinţii nu m-au păcălit,
Nici vreun actor, plătit cu ora...
Ah, Moş Crăciun, unde-ai fugit?
Ne-ai fost prieten tuturora!

Erai atât de bun cu noi
Şi ne-ai făcut atâta bine
La câţiva ani după război
Aveam nevoie, toţi, de tine.

Azi, lumea s-a sălbăticit
Nu mai veni, că te omoară,
Nu mai e, Doamne, de trăit
În amărâta noastră ţară.

Te tâlhăresc cât ai clipi,
Îţi fură sacul din spinare
Şi renii tăi îi vor prăji
Chiar ziua în amiaza mare.

Ce junglă! Ce pustiu bolnav!
Ce imn: "Distruge-te, române!"
Rămâi în Nordul scandinav,
Noi nu te merităm, bătrâne.

Nu vezi că Însuşi Dumnezeu
De mult nu ne mai bagă-n seamă?
Acest popor a dat de greu,
Trăieşte zilnic câte-o dramă.

Apocalipsa a-nceput
De-aici, din scumpa Românie...
Eu, Moş Crăciune, te salut...
Adio, tu, popor pierdut
Şi dulcea mea copilărie...

Îndemn la luptă - Radu Gyr












Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis.

Ai mai trăit o zi și încă-o noapte - Corneliu Vadim Tudor














Ai mai trăit o zi şi încă-o noapte
nevătămat te-ai deşteptat în zori
să mulţumeşti acestor simple fapte
eşti încă viu, deşi ţi-e scris să mori

Au fost pierit atîtea generaţii
în jurul tău se-ntîmplă grozăvii
cutremure, incendii, inundaţii
războaie fratricide, zi de zi.

Fii înţelept, trăieşte, cu măsură
şi nu uita că ierburi şi livezi
pe trupul stins al altora crescură,

Tu mai respiri, mai guşti, mai poţi să vezi
eşti prinţ moştenitor peste natură
şi taina morţii încă o sfidezi!

Știi tu? - Veronica Porumbacu




















Știi tu când pământul
Tăcerile-și sună
Și clipa când vântul
se face furtună?

Știi tu când în zboru-i
O pasăre piere
Și clipa când dorul
Se face durere?

25 iun. 2019

Hai iubito în copilărie - Boris Ioachim














Să uităm de alean şi nostalgie,
Să uităm de-a zilelor nevoi -
Hai, iubito, în copilărie
Şi copii să fim, iar, amândoi.

Tu să porţi rochiţă şi fundiţe -
Eu să port, din nou, pistrui pe nas…
Tu să faci, în obrăjori, gropiţe -
Când îndrug prostii, cu-necat glas.

Şi, păşind, timizi, pe cărăruia
Ce ne duce-n locul nostru-ascuns,
Cu arbuşti de iasomii şi tuia,
Să cătăm la întrebări răspuns.

Despre ce vom face, ce vom drege,
Amândoi, când vom ajunge mari,
Ce cărare-n viaţă vom alege
Când, în lume, vom fugi, hoinari.

Să croim la planuri fanteziste,
Printre sărutări, vorbind în gând…
Trupul tău, firav, să nu reziste
Când în braţe te-oi lua - flămând

De iubire - făr’ să ştiu ce este
Dar, cu gravitate, să rostesc
Vorbe, învăţate-ntr-o poveste,
Ce sunau aşa: “ştii, te iubesc!”

… Hai, iubito, în copilărie -
Să fugim de griji şi de nevoi
Şi să nu ne-ntoarcem din pruncie -
Niciodată, dragoste, înapoi…

Tincturi de frunze - Adrian Păunescu



















Nu pot să stau drept, merg cu toamna-n piept
Vântu-n toate rănile mă doare
Şi pe orice drum ca un vers postum
Vine frunza în întâmpinare.

Şi-am să-ţi scriu scrisori
Pe tulpini de flori, de lumina stelelor pătrunse
Şi-un roman să-ţi scriu
Folosind pe viu, sub umbrar de nuc
Tincturi de frunze.

Putredul accent a lovit atent
Fiecare fir de iarbă verde
Clipe indigo, care încotro
Spre-a avea motive de-a ne pierde.

Frunze îţi trimit, scrise cu grafit
Şi cu movul toamnei care vine
Ce să-ţi mai înşir, frunze în delir
Te iubesc şi mă gândesc la tine.

Ori pe unde merg, frunze cad în cerc
Şi în clopot mi-se-aude mersul
Scriu scrisori pe foi, lăcrimez în toi
Într-un liber schimb cu universul.

Dimineață - Nichita Stănescu




















Ziua alunecă, trăgând după ea
Prin fereastra joasă, culorile joase,
De parca-ai fi-mpins-o cu mâinile subţiri
Pe care le-ai ridicat din îmbrăţişarea mea.

Steaua neagră a pletelor tale
Îmi răsare scânteind,
În dreptul inimii,
Când iedera uscată bate ritmic în geam
Un tot mai îndepărtat şi mai negru tam-tam
Al secundelor noastre nedezlegate.

Ziua alunecă spre cenuşiu, spre negru,
Smulgând frunzele şi tragând de pe cer
Tavanul alburiu al norilor goi,
Și-un relief de munţi, întors spre noi,
Izbucnește deasupra, urcând,
Coborând.

Orb - Rose Auslander


Sunt orb

spune un trecător

pe lângă dumneavoastră

trece un poem

vâ caută.

Cum arată

e orb

buzele lui

luminează.


Traducere din germană de Petre Stoica

Iubire, pe mine... - Attilio Bertolucci




















Iubire, pe mine 
Credulitatea ta mă consolează,
Afară este noapte și picură
O dulce ploaie neașteptată.

Cunoscuta lampă arată
Intime și scumpe lucruri,
Iubirea vorbește iar și iar de tine
Inundat ca și apa de ierburi înalte.

Trandafirul alb - Attilio Bertolucci




















Voi culege pentru tine
ultimul trandafir din grădină,
trandafirul alb care înfloreşte
odată cu lăsarea ceţii.
Albinele avide l-au vizitat
până ieri,
dar este încă atât de dulce
că se înfioară.
Este un portret cu tine la treizeci de ani,
un pic amnezică, cum tu vei fi apoi.

Pastel de toamnă II - Adrian Păunescu
















Și mi-e amar ca într-o nucă verde
și nu știu ce e coajă, ce e miez,
pe-un relief de brumă luminez
și n-am ce dobândi și n-am ce pierde.

Și mi-e amar cum nu se poate spune
în acest templu mic și trist de iod,
și mi-e amar în cel din urmă mod,
ce tristă îmi devii amărăciune.

Prin ramuri desfrunzite, cântă cuci
și e în toate dor nebun de ducă
lumina fără margini mă usucă…

Și tu, pe care căi ai s-o apuci?
Și mi-e amar când liniștea năucă
pe toți vă cheamă la cules de nuci.

Fructe și vas cu flori - Paul Cezanne


De mii de ori - Ducu Bertzi




















Dac-ar fi după mine să plec
Aș alege o țară mai calmă
Sau poate un munte mai mic
Dintre formele tale din palmă
Sau poate un munte mai mic
Dintre formele tale din palmă.

Dac-ar fi după mine să iau
Două-trei lucruri la care țin
O poză cu tine, o mână de cărți
Și cerul pe umeri foarte senin
O poză cu tine, o mână de cărți
Și cerul pe umeri foarte senin.

Dac-ar fi după mine să știi
Aș fugi sigur mâine în zori
Dar cu tine ce fac, draga mea?
Asta mă întreb de mii de ori
Dar cu tine ce fac, draga mea?
Asta mă întreb de mii de ori.

Nu am cer - Ducu Bertzi















Refren:
Nu am cer nu am cuvinte,
Ochi-mi mint și gura-mi minte.
Unde-s cântecul și harul
Care îmi umpleau paharul?

Nu am cer nu am cuvinte,
Ochi-mi mint și gura-mi minte.
Unde-s cântecul și harul
Care îmi umpleau paharul?

Carnea mea e plictisită
De-ndoială și ispită
Vai ce tristă-i tampla mea
Că n-are deasupra stea.

Sufletul-i un han pufos
Pe unde trecură toți.
E un schit părăginit
Și de îngeri ocolit.

Refren:
Doamne de m-aș naște iar
N-aș mai viețui-n zadar.
Aș avea inima trează
Și-aș muri străpuns de-o rază

Eu în mine-s prizonier
N-am lumină și n-am cer.
Geaba cerc să mă dispere
Din cămașa de-ntuneric.

Pion - Tudor George




















Superb destin pentr-un pion de şah:
Întâiul pleacă-n luptă,-ntâiul moare -
Sortit a fi o piesă târâtoare
Pe tabla Marelui Maharajah!

Dar, uneori, în prag de-amurg, apare
Un biet pion finalizabil, ah,
Când regele-i pândit d-un mare crah
Şi doar mujicu-acela-i stă-n salvare!

Ş-atunci, se desfăşoară-ntregul front,
Uitând de regi, pentru pionul tont!

Cad, pentru el, Nebuni şi Cai şi Ture,
Dând rang şi slavă-acelei târâture!

De-ar mai rămâne bietul rigă-n tron,
Tu hotărăşti, tu - Ultimul Pion!