Aceşti bulbi sângerii
trandafirii
numai ştiu să înflorească
pe pământul de ape sticlind
Aud cum cresc lichenii
în ochiul oglinzilor negre
şi-n încăperea strâmtă unde m-am întors
văd cum se prelinge pe ziduri
vorbire străveche,
nevindecatele răni
de pe trupul leprosului
Cu faţa spre asfinţit
în singurătate
lunec
cu treptele casei
în mlaştinile zămislitoare
de putredă frăgezime.
Spaţiul de lângă noi: culoarea caldă-l
inundă, toamna, punctată de ruguri, în
spaţiu-acesta-şi scufundă dispersia
spectaculoasă-a luminii şi soarele, co-
borând spre amurg, într-un anume punct
concentric cu pământul s-adună şi-acum
amândoi împreună
ivesc culori fosforescente şi culorile
curg calde în cruguri dintr-o ciudată
nevoie de-a curge... Urgentate ecouri
tresar şi-abandonată-amintirea rămasă
în urmă se mai ţine de mine ca sunetul
întârziat de avionul supersonic...
Anacronic exemplu,
toate se despart,
se împart într-o expunere neordinară
ca la o oră de maiematică superioară,
ca într-un templu
din antichitate în care, ca un dinte
ştirb, dăinui-o coloană de marmură în
stil ionic.
Toamna, în rochie de catifea lungă
de doamnă, se-ndură şi reînnoadă firul
vremii ca rezultat că timpul are nu nu-
mai urechi, ci şi gură.
Amarnică suspiciune mă fură,
parcă aş exista dublu,
senzaţie instigatoare,
tu umbli prin aşteptarea mea de lumină
ca un copil rătăcit
printr-o reîntomnată grădină,
uitând că cineva mi-l aşteaptă acasă...
Penelope mereu, aşteptându-l pe Odiseu,
îşi destramă din nou pânza sa de mătasă
şi toate se continue de lo mine la eu.
Mai dulce si mai buna decat toate
e pentru mine limba mea
si pentru tine limba ta,
si pentru dansul – limba lui –
o alta limba mai frumoasa nu-i
din care omul cantecul isi scoate.
Auzi? In limba mea
pe cer rasare prima stea,
si-n toate limbile la fel
Luceafarul rasare clar, fidel.
Aici, pe-acest picior de plai,
vin rodnici ani in evantai
si-n limba mea ca-ntr-un izvor
e-un cer rasfrant multicolor.
Si-n limba asta dac-o stiti,
pamantul, painea i-o sfintiti,
si truda omului ce-o face.
Cu ea cantam fratia, pacea.
Cand spune omul ca-i saraca,
sarac ii el, nu-s limbi sarace,
lui poate limba sa nu-i placa,
dar mie orice limba-mi place
si pentru mine limba mea
e-n lumea cerului o stea.
Atingi o frunza-n codru ei
si frunza scapara scantei,
cand vii in codrul ei umbros,
te faci mai tanar, mai frumos;
cand bei din apa ei adanca,
se prinde rod pe varf de stanca.
E limba mea, pe care mama
mi-a pus-o-n suflet pentru drum
si-asa-i de noua si bogata,
ca n-o stiu bine nici acum.
(1958)
Fiecare floare,
clopot care moare,
de-nviere cîntă.
Seara se avîntă.
Norii se destramă
din apus de-aramă.
Soarele revarsă
rană roșie stoarsă,
țâșnind pe munți goi,
sîngele în ploi.
Norii umflă poale.
Stelele, domoale,
lacrima înțeapă,
nălțînd cer în apă.
Cîmpuri de urzici,
zare vineție,
drumul o fâșie.
Munții se fac mici.
Satul, ghemuit,
clipește sfârșit.
Liniștea-l apasă.
Fiecare casă
fumează din pipă.
" Cra!..." tăcerea țipă.
Dracii razna zboară
din luna de ceară.
Dragoste, și aici toamna a bătut la sânge
Pomii, din care a lăsat numai bice.
Vântul a ajutat frunzelor să pice.
Pe urmă îi pare rău și plânge.
Am pornit singur de-a lungul caselor sub cetate
Până la catedrala înfrigurată.
Duminica jelea din clopotele toate,
singură, ca un suflet într-o gloată.
Dorul mă îndemna să văd iarba veștejită,
apa curgând grăbită şi pustie,
norii pietroși, ca o turmă văpsită
cu amurg pe frunte, pentru măcelărie.
Fără margini, câmpul îmi strângea mai tare pieptul,
câmpul nu mai avea nici o floare!
Mă întrebam: „Unde e dreptul
Meu la viață, într-o lume care moare?”
Stăruitoare, ispita unui grabnic sfârșit
Bate sub tâmple asemeni păsării ce în noapte
Fâlfâie deasupra cuibului prăbușit.
Dragoste, nu auzi și tu aceleași șoapte,
când toamna biciuie la sânge pomii goi,
înclinați să fugă, de-a lungul drumului blestemat?
Noi, care rămânem, suntem drumeții, noi,
dacă rămânem, când pe totdeauna timpul a plecat.
Ceea ce rămâne sfâsietor după toate plecările mândria de a fi întreg, târziu când nu mai esti aproape nimic
poetul - nodurile unui nuc bătrân în care se sparg cutitele de argint ale grabei
poetul - nu se mai zăresc
din tine
decât urmele lăsate de ceilalti
una dintre ele
(dar trebuie să te apropii mult, altfel nu vezi nimic)
are forma unei aripi de vultur
o urmă
poate o rană
munca unei dureri prelungite.
Si numai ironia
cu nările blânde si subtiri ca hârtia de biblie
suflându-ti în palmă
si numai nobila, numai înalta arteră aortă curbându-se în bezna trupului ca o superbă cârja de episcop.
El e copilul.
Furios, dând cu piciorul
în turmele si-n regii negri, el
a scris cu spaimă biblia bătrână
print dupa print, lege cu lege, miel cu miel.
Acum a terminat.
Lucioasă fruntea un vas puternic de ulei sfintit.
C-un val o învelesc, respiră valul himera-l sfâsie cu dintii-n asfintit.
Se odihneste.
Soarecii lucrează sub talpa lui - lungi vietăti cu dinti de aur si cu lungi mustăti de aur in pivnite cu principi beti si sfinti -
se fac procese iuti, se scriu denunturi râsul se-abate către necurat printul devine cersetor, iar cersetorul devine print si nici n-a tremurat.
Războaie umede si gri expiră sub cerul cărtii coborat, de fum.
Dar el e cel ce-a scris, el e copilul e gloria, orgoliul.
Si-acum?
Acum e liniste.
Chiar e?
Trăieste după -regii sunt morti si servii-mpuscă servi.
Iar ochiul lui imens e ca o lupă la capul unei crize lungi de nervi.
Lipsit de text curajul lui apune onoarea murmură cu glasu-ntunecat.
Si ce va fi cu el de azi 'nainte?
Mai sunt si alte chestiuni de stat.
A scris cu spaimă biblia, a scris-o print dupa print, lege cu lege, miel cu miel.
Dă cu picioru-n carte.
Ea nu tresare.
Neagră stă amenintătoare lânga el.
Un cer fierbinte, fără de culoare,
îmbrăţişa pustiul ars de soare.
Cu chip aprins, cu haine zdrenţuite,
prin spinii frânţi de vânt şi de copite,
prin nori de praf, prin mirosul de cloacă,
goneau porcarii slujba să şi-o facă.
Dar dintre toţi, mai copleşit de chin
era un tânăr, un sărman străin.
Plecat de la părinţi cu-averea-n brâu,
el o pierduse-n cârciumi şi-n desfrâu,
o risipise pungă după pungă,
crezând că mii de ani or să-i ajungă.
Şi-acum, în zdrenţe, muribund aproape,
el nu avea pe nimeni ca să-l scape!
Doar marea cu împărăţia-i sumbră
de taină, de tăcere şi de umbră...
În zare, pe sub crengi d-eucalipt,
venea o caravană din Egipt.
Un negustor bătrân rămas de rânduri,
mergea lângă cămila lui, pe gânduri.
Porcarul îl privea. Şi, dintr-o dată,
porni spre el prin arşiţa turbată.
"Ai milă, domnul meu! Un strop de apă!
Sunt istovit şi nimeni nu mă scapă.
Poate şi dumneata ai un fecior..."
Şi se opri bătrânul negustor.
Iar tânărul cu ruptele-i veşminte
se prăbuşi în pulberea fierbinte.
Bătrânul scoase dintr-un snop de stuf,
într-o carafă, apă din burduf.
Apoi veni, se-aplecă-n ţărână...
să-ntoarcă pe flăcău în sus cu-o mână...
Îl răsuci... dar el părea ca mort.
Privi bătrânul straniul său port:
un strai de zdrenţe care altădată
fusese o mantie bogată;
pe umeri, după semne ce nu mint,
purtase lanţ de aur sau argint.
Iar faţa lui... Dar cum? E cu putinţă?
C-un freamăt în întreaga lui fiinţă,
bătrânul se uită, crezând că-i vis.
Iar ochii celui tânăr s-au deschis.
- De necrezut! Pe Dumnezeul viu!
Văd bine? Ori visez... Dar eu te ştiu!
Nu! Nu mă-nşeală ochiul meu bătrân!
Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt... Stăpân puternic
şi înţelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
de ce să fii cu viaţa ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poţi să-ţi ceri iertare?
Să pribegeşti cu turmele de porci,
când poţi în fericire să te-ntorci?
Dar hai! Dă-mi braţul! Tatăl tău te-aşteaptă.
Ascultă-mi dar povaţa înţeleaptă.
Ridică-te şi hai cu mine! - Nu!
Sări flăcăul brusc şi dispăru
printre tufişuri, dicolo de turmă,
"Întoarce-te!" mai auzi din urmă.
"Întoarce-te, cât nu e prea târziu!"
Şi glasul tot mai răsuna-n pustiu,
când undeva, ca o ciudată veste,
se auzi noianul printre creste...
acea împărăţie veşnic sumbră
de taină, de uitare şi de umbră...
Porcarul, alungit printre şopârle,
Privea cum valul spumegat se-azvârle,
lovind mereu în lespezi de jăratic,
neostenit, clocotitor, sălbatic,
ca-n ziduri de cetăţi o catapultă.
Acum, cu pleoape-nchise, el ascultă.
În freamătul ciudat ca un descântec
se desluşeşte-un hohot şi un cântec
ce-l cântă-n joc de spume vârcolacii:
"Nici roşcove nu ai... cum au godacii!
Aruncă-te! ... aici avem de toate!..."
Şi râd şi cântă apele-nspumate...
dar parcă iar aude pe bătrân...
"Tu eşti un fiu al marelui stăpân..."
E poate vântul. Dar din nou, deodată...
"Şi când sub soare ai cui spune tată..."
Zadarnic. Am căzut prea mult, prea rău.
"Şi când e fără seamăn tatăl tău..."
Zadarnic. Se târî către vâltoare.
"De ce să mori când poţi găsi iertare?"
Zadarnic... Sunt pierdut... aici rămân...
"Tu eşti un fiu al marelui stăpân...
Privi în jos. Şi-n mintea lui nătângă,
se-nfioră şi începu să plângă.
"Tu eşti un fiu..." Zadarnice cuvinte!
Mai pot eu spune cuiva părinte?
"Puternic... înălţat... şi înţelept..."
Pe cel´lalt frate-l ţine-acum la piept.
În jurul său ispravnici şi argaţi
slujesc cu drag şi-adorm îndestulaţi...
Se ridică pe stânci pe neaşteptate.
"Aruncă-te! Aici avem de toate!"
Privi spre cer şi auzi deodată
un hohot depărtat de plâns... Şi iată,
simţi în piept o undă ne-nţeleasă
şi izbucni: Mă-torc la el acasă!...
Mă duc să-i spun de-o-parte-ntr-un ungher,
că am greşit faţă de el, faţă de cer,
c-am fost nebun, nesocotit, neghiob.
Şi... am să-l rog să mă primescă rob!...
Pe drumul dintre lanuri şi livezi
printre câmpii cu turme şi cirezi,
sub zări de cristaline transparenţe
venea plângând un tinerel în zdrenţe.
Venea privind în jurul său mirat
că toate le-a ştiut şi le-a uitat...
Cărări şi plaiuri... margini de zăvoi...
i se păreau acum atât de noi.
Măslini şi rodii... gata să-nflorească...
Şi sus... acolo... casa părintească...
Şi inima începe-acum să-i bată...
Dar uite, drept în faţa lui de-odată,
aleargă... tata... către el aleargă...
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă...
"Copilul meu!" Şi s-au cuprins acum.
S-au sărutat şi-au plâns acolo-n drum.
- Sunt vinovat... faţă de cer... faţă de tine.
- Aduceţi iute haina cu rubine!
- Să-ţi fiu copil acum nu se mai poate...
- Puneţi-i un inel cu nestemate!
- Chiar să fiu sluga ta e-un har prea mare!
- Tăiaţi viţelul cel de sărbătoare!
- Primeşte-mă ca rob de-acum ´nainte!
- Aduceţi cea mai bună-ncălţăminte!
- Cum, tată, pot să cred că m-ai iertat?...
- Ai fost pierdut şi iarăşi te-ai aflat!...
Prietene, aleargă-n zări! Aleargă!
Sunt multe bucurii în lumea largă!
Dar când le guşti pe toate, rând pe rând,
rămâi mai însetat şi mai flămând.
Ferice de acel ce-n ceasul greu
îşi aminteşte că există Dumnezeu.
Şi mai ferice de acela ce, deodată,
a înţeles că Dumnezeu e Tată!...
O ghicitoare-a trasat aici o ciudată urmă de melc. Acum, la culcare!
O voi reciti şi-înţelege mâine dimineaţă, când va bate soarele-n fereşti,
Dar până-atunci, îmi voi atinge iubita într-un fel
Care nu a mai fost niciodată dăruit unei altei fiinţe-omeneşti.
Te-am mângâiat... Ai fost atinsă de arama buzelor mele
Aşa cum un auditoriu este atins de fiorul melodiei cântate,
Iar săruturile au fost fluturii acelei veri întârziate –
Furtuna a venit mai târziu.
Şi-am băut, am băut apoi chemând pasărea uitării. Din gâtlejul
Stelelor curg sunete cristaline pe lanuri şi pe frunzele de plop,
În vreme ce privighetori înfiorate îşi ridică ochii
Spre cer, sorbind noaptea strop cu strop.
Traducerea Petru Dimofte
Între pâinea cuvântului şi Dumnezeu...
Aşa e sufletul meu câteodată,
În zi de Duminică, mai ales,
Precum aluatul dospit în covată,
Oriunde mi-e gândul izbucneşte în vers...
Nu te mira de ce sunt căprui
Ochii din Vis când se uită-n lumină,
Umbra din flacăra mea să rămâi
Şi după stingerea când o să vină...
Am dat tuturora puţinul în dar,
Din tot ce-am primit de la Viaţă mereu,
De aceea mă simt fericitul brutar
Dintre pâinea cuvântului şi Dumnezeu.
* * *
Și Poetul și Brutarul
Toată noaptea n-au hodină,
Ei cu dragoste frământă
Aluatul din lumină,
Iar în orice dimineață,
Zorile când se revarsă,
Ce dumnezeiesc miroase
Pâinea rumenă pe masă!
Și Brutarul și Poetul
Când se odihnesc nu știu,
Fără ei, de bună seamă,
Pe pământ ar fi târziu...
......................................
Și Poetul și Brutarul,
Am crezut și cred mereu,
Pentru cei flămânzi din Viață
Sunt trimiși de Dumnezeu!
