Ținuturi clare așteaptă
Statuiele lor viitoare:
Zvelte vieți se apropie
În urne limpezi de soare.
Însetatele slăvi să cuprindă
Umbra voastră se pleacă.
Frunți fără timp; de amintiri
Dimineața-i săracă.
Porniți de ieri sau de azi
Câinii lumii vă latră.
Lângă mormânt poposiți
Pe înalte visuri de piatră.
Spații calm vă înfășoară
O dragi pelerini,
Spălați de moarte, lucesc,
Ochii voștri senini.
Urmeaza școala primară în localitatea natală și apoi Liceul "Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuți (1919-1927).
Debutează cu versuri si proză la revista "Muguri" a elevilor Liceului "Eudoxiu Hurmuzachi" (1924-1927), apoi cu poezia "Oraș Medieval" la revista "Junimea Literară" din Cernăuți (1929).
Între anii 1927-1929 urmează cursurile Facultății de Litere si Filosofie de pe lângă Universitatea din Cernăuți având printre profesori pe Alexe Procopovici, Eugen Herzog, Alexandru Leca Morariu, Ion I. Nistor, Constantin Narly și Al. Ieșan.
În toamna anului 1929 se transferă la Facultatea de Litere si Filosofie a Universității din București, frecventând cursurile profesorilor Dumitru Caracostea, Ovid Densușianu, Ion Aurel Candrea, Mihail Dragomirescu, Demostene Russo, etc.
În anul 1933 obține licența cu calificativul "Magna Cum Laude" sub coordonarea profesorului Dumitru Caracostea.
Opera
"Echinox în Odăjdii", Editura Iconar, Cernauți, 1933 (poezii)
"Constelații", Editura Cartea Românească, București, 1935 (poeme)
"Poeme de Nord", Editura Bucovina, București, 1937 (poeme)
"Primăvara în Țara Fagilor", Fundația pentru Literatură și Artă "Regele Carol II", București, 1938 (roman)
"Viața lui Mihai Viteazul", Editura Vremea, București, 1939
"Izvoare", Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942 (poeme)
"Chipuri Domnești", Colecția Luceafarul, București, 1944
"Glasul", Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957 (roman)
"Poezii", cu o prefață de Ion Negoițescu, Editura pentru Literatură, București, 1968
"Ascultând Nopțile", Editura Cartea Românească, București, 1972 (poezii)
"Al treilea orizont", Editura Cartea Românească, București, 1979 (poezii)
"Peisaj la Marginea Cerului", Editura Cartea Românească, București, 1984 (poezii)
"Memorii", Editura Saeculum, București, 1999 (ediție îngrijită și prefațată de Pavel Țugui)
Traduceri
Mihail Șolohov, "Cazacii de la Don" (primul volum din romanul "Pe Donul Liniștit"), Editura Bucur Ciobanul, București, 1943
D.H. Lawrence, "Șarpele cu Pene", roman, Editura Cultura Românească, București, 1943
Sylvain Rose, "Rețeaua Galbenă", roman, Editura Vatra, București, 1947 (în colab. cu Al. Struțeanu)
V.V. Stasov, "Liszt, Schumann, Berlioz in Rusia", Editura Cartea Rusă, București, 1956 (în colab. cu Gh. Ciocler)
"Kalevala", epopee populară finlandeză, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959
Ilmari Kianto, "Linia Roșie", Editura de Stat pentru Literatura și Artă, București, 1961 (în colab. cu Toivo Närhi)
In "Antologia Literaturii Maghiare", Vol.I, Editura de Stat pentru Literatură, București, 1965 - 6 poezii populare (în colab. cu Szász Ianos)
V.G. Korolenko, "Opere Alese", Vol.I, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967, pp. 449–472 (în colab. cu Isabella Dumbravă)
V.G. Korolenko, "Opere Alese", Vol.II, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967, pp. 339–496 (în colab. cu Isabella Dumbravă)
"Kalevala", epopee populară finlandeză, ediția II, 2 volume, Editura pentru Literatură, colecția B.P.T., București, 1968
Cinghiz Aitmatov, "Adio, Floare Galbenă", roman, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968 (în colab. cu Nicolae Stoian)
Louis Hémon, "Maria Chapdelaine", roman, Editura pentru Literatură, colecția B.P.T., București, 1968
B. Mojaev, "Din Viata Lui Feodor Kuzkin", povestire, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969 (în colab. cu Maria Roth)
I. Iwaszkiewicz, "Maica Ioana a Îngerilor", Editura Univers, București, 1971, pp. 5–31, 33-44, 293-343 (în colab. cu Margareta Miscalencu)
Andrei Bitov, "O Copilarie Atât de Lungă", nuvele și schițe, Editura Univers, București, 1971 (în colab. cu Nicolae Vrublevschi)
I. Iwaszkiewicz, "Îndragostiții din Marona", Editura Univers, București, 1972, pp. 149–204, 291-295 (în colab. cu Mihaela Dorobanțu)
"Basme Rusești", Editura Univers, București, 1973 (în colab. cu Andrei Ivanovski)
Vasili Belov, "Povestirile Dulgherului", Editura Univers, București, 1973 (în colab. cu Mihail Chițis)
"Supa de Broască Țestoasă", povești coreene din secolele XV-XVII, Editura Univers, București, 1974 (în colab. cu Gabriela Lebiti)
"Secretul Tinereții", basme avare, Editura Univers, București, 1977 (în colab. cu Natalia Stroe)
"Eliazar si Kimonazar", basme populare uzbece, Editura Univers, București, 1977 (în colab. cu Andrei Ivanovski)
"Viteazul Împarației Soarelui", basme populare uzbece, Editura Univers, București, 1980 (în colab. cu Andrei Ivanovski).
Copacii crengile şi frunzele lor
Iarba de la poalele stâncilor şi mulţimea caselor
Şi marea-n depărtare de ochiul tău scăldată
Imaginile-acestea de fiecare zi
Viciile virtuţile atât de imperfecte
Transparenţa trecătorilor pe străzile-ntâmplării
Şi trecătoarele ivite din căutările-ţi îndărătnice
Obsesiile tale cu inimă de plumb cu buze virginale
Viciile virtuţiile atât de imperfecte
Asemuirea privirilor îngăduitoare cu ochii pe care i-ai
cucerit
Amestecul corpurilor al sfârşeliilor şi-al patimilor
Imitarea cuvintelor ideilor şi atitudinilor
Viciile virtuţiile atât de imperfecte
Iubirea-i omul nedesăvârşit.
Traducerea Virgil Teodorescu
Nimeni nu mă poate cunoaşte
mai bine ca tine.
Ochii tăi în care dormim
Amândoi
Au făurit luminilor mele-omeneşti
O soartă mai bună decât nopţilor lunii.
Ochii tăi în care călătoresc
Au dat gesturilor făcute de drumuri
Un sens desprins de pământ.
În ochii tăi - cei ce ne-arată
Nesfârşita noastră singurătate
Nu mai sunt ce credeam că sunt.
Nimeni nu te poate cunoaşte
Mai bine ca mine.
Traducerea Maria Banuş
De la amărâții care,
Ca să-și cumpere mâncare,
Dau și ultima lețcaie,
Iar se taie.
De la unii care-ți fură
Dumicatul de la gură,
Chiar dacă-s sătui țifoaie,
Nu se taie.
De la cei care apucă
Să-și facă o bojdeucă
Cu acoperiș din paie,
Iar se taie.
De la unii îmbuibați,
În posturi mari cocoțați,
Având ditamai viloaie,
Nu se taie.
De la familii sărace,
Care n-au cum să-și îmbrace
Copilașii lor, o droaie,
Statul taie.
De la pompierii care,
Fără nicio ezitare,
Își dau viața în văpaie,
Vor să taie.
De la dascăli competenți,
Astăzi, foștii repetenți,
Dorind să îi încovoaie,
Iar le taie.
De la doctorii prezenți
Mereu lângă pacienți
Și pun totul la bătaie,
Vor să taie.
De la polițiștii care
Pun legea în aplicare,
Fie soare, fie ploaie,
Vor să taie.
De la bravii militari,
Cu poporul solidari,
Pregătiți pentru războaie,
Vor să taie.
De la mulții magistrați,
Veșnic privilegiați,
Care o cam fac de oaie,
Nu se taie.
Ceea ce urmează de aici ar trebui să fie tăcerea,
un vitraliu despre timpul când nici nu mai există timp,
și când lumina este ca o față spre care ar vrea
să se ridice palmele unite - (și, în schimb,
privești prin străvezia luminiscență
a vremii care-a trecut, a murit).
Ai fi vrut să se termine totul, dar dacă acum te-ai oprit
în lumina unei astfel de clipe, e doar o convalescență
și nu înseamnă că s-a încheiat. Lumina
vitraliului aici ți-a căzut peste față,
e un răgaz liniștit, în care ți se dezvață
gândul de orice așteptare. Stai cu fina
spulberare a timpului pe o față care nici nu există.
Rămâne doar o lumină decolorată - și tristă.
Aș vrea să fiu o insulă
Pe care să o viseze cei ce rămân singuri,
Pe care să o vadă în halucinații naufragiații,
O insulă pe care valurile să o îmbrățișeze ritmic,
Părăsind-o și răzgândindu-se fără încetare.
Câteva plaje, câțiva arbori, un promontoriu,
Sumară definiție a singurătății
Pentru toți ceilalți
Cărora nu le trece prin minte
Că o insulă este întotdeauna vârful unui munte
Cu poalele populate de miriade de ființe
Pe fundul oceanului.
Nu e greu să pierzi,
Poate fi chiar o plăcere întoarsă în sine,
Jenată de inexplicabila bucurie
Pe care-o ascunde,
Un fel de a descoperi că poți trăi
Fără obiectul pierdut.
Și, chiar dacă e vorba de o ființă,
Durerea cuprinde și o infimă
Fărâmă de libertate,
Atât de mică încât poate fi o sămânță
Din care, dincolo de lacrimi,
Poți să aștepți să răsară ceva.
Nu e greu să pierzi,
De fapt înălțarea nu e
Decât o continuă pierdere,
Lestul obiectelor și ființelor căzute
Te ajută să urci...
Detaliile biografice despre Allamaprabhu care pot fi verificate istoric sunt puține, iar mare parte din ceea ce se cunoaște despre el provine din legende hagiografice. Unele detalii despre tinerețea lui Allama se regăsesc în scrierile lui Harihara, un poet renumit din perioada dinastiei Hoysala, în timp ce alte relatări sunt considerate, în general, legendare. Allamaprabhu s-a născut în districtul Shivamogga din statul Karnataka, India, în secolul al XII-lea, fiind fiul lui Sujnani și al lui Nirashankara. El a fost contemporan cu alți celebri poeți-devotați (sharanas) din tradiția Lingayat: Basavanna și Akka Mahadevi. Conform biografiei lui Allama scrisă de Harihara – cea mai veche relatare despre viața acestui sfânt – el a fost toboșar într-un templu din zona actualului district Shivamogga, în statul Karnataka, India. Provenea dintr-o familie de artiști care activau în temple; el însuși era un maestru în interpretarea la un tip de tobă numit *maddale*, iar tatăl său era profesor de dans.
Allamaprabhu s-a căsătorit cu o dansatoare pe nume Kamalathe, însă aceasta a murit prematur. Copleșit de durere, Allama a început să rătăcească fără o țintă precisă, ajungând în cele din urmă la un templu situat într-o peșteră. Acolo l-a întâlnit pe sfântul Animisayya (sau Animisha, „cel cu ochii deschiși”). Sfântul i-a oferit o icoană *linga* și l-a binecuvântat, dăruindu-i cunoașterea despre Dumnezeu; în acel moment, Allama a atins iluminarea și a devenit un căutător al spiritualității. Se spune că pseudonimul literar (*ankita* sau *mudra*) pe care Allama l-a folosit în majoritatea poeziilor sale -Guheshvara* (scris și *Guheswara* sau *Guhesvara*, tradus literal prin „Domnul peșterilor” sau „Dumnezeul care sălășluiește în fiecare om, în peștera inimii”) reprezintă o celebrare a experienței sale trăite în acel templu din peșteră.
Allamaprabhu își răspândea mesajul prin cântece, acompaniindu-se la o liră în timp ce călătorea dintr-un loc în altul. Majoritatea compozițiilor sale au fost create spontan, în limba vernaculă, însă unele au fost scrise în *Sandhya Bhasha* — un limbaj codificat, plin de doctrine secrete accesibile doar yoghinilor *Sidha*. Această poezie, presărată cu ghicitori și întrebări, se înscrie în tradiția vedică și a *Upanishadelor*. Allama a murit la Kadalivana, lângă Srishila (Andhra Pradesh), iar legenda spune că el „a devenit una cu linga”.
Sadhguru l-a descris pe Allamaprabhu ca fiind o figură unică în întreaga istorie a umanității. A fost o ființă extraordinară.
Allama Prabhu a fost un contemporan al lui Basavanna și al lui Mahadevi în cadrul mișcării *Shiva bhakti* din regiunile vorbitoare de limba kannada, în sudul Indiei. În timp ce Basavanna era considerat principalul organizator al comunității, Allama era privit, din multe puncte de vedere, drept liderul spiritual - cel mai împlinit dintre acești poeți-sfinți iluminați.
Multe dintre poemele sale îi sunt adresate lui Shiva sub numele de Guhesvara, adică „Domnul Peșterilor”. Există o poveste populară despre viața lui Allama Prabhu care explică originea acestui nume: se spune că Allama a fost, la un moment dat, toboșar într-un templu, perioadă în care s-a îndrăgostit de o tânără frumoasă. Însă tânăra s-a îmbolnăvit de febră și a murit. Copleșit de durere, Allama a lăsat totul în urmă și a pornit pe drumul pribegiei. Într-o zi, pe când stătea abătut pe un câmp, a observat ceva neobișnuit: cupola aurie a unui templu îngropat. A început să sape în jurul ei până când a descoperit intrarea și a reușit să pătrundă în templul-peșteră scos la iveală. Acolo a găsit un yoghin cufundat într-o meditație profundă. Yoghinul i-a înmânat lui Allama un *linga* - simbolul lui Shiva - după care și-a dat ultima suflare. În acea clipă, Allama a atins iluminarea.
Allamaprabhu a fost un sfânt lingayat din secolul al XII-lea și un poet de *vachana* (numit *vachanakara*) în limba kannada, care a promovat conștiința unitară a Sinelui și a lui Shiva. Allamaprabhu este unul dintre poeții celebri și o figură tutelară a mișcării lingayate, care a remodelat societatea din Karnataka medievală și literatura populară în limba kannada. El este inclus în „Treimea lingayatismului”, alături de Basavanna, fondatorul mișcării, și Akka Mahadevi, cea mai proeminentă poetă.
Allamaprabhu a folosit poezia – parte astăzi a corpusului literar *Vachana Sahitya* – pentru a critica ritualurile și convențiile sociale, pentru a dărâma barierele sociale și pentru a sublinia valorile morale și venerarea devotațională a lui Shiva. Este un fapt recunoscut că, deși Basavanna a fost sursa de inspirație a mișcării lingayate – primind apelativul onorific de „frate mai mare” (*anna*) în cadrul „Casei Experienței” (*Anubhava Mantapa*) – Allama a fost adevăratul guru care a prezidat această instituție.
Potrivit cercetătorilor K. A. Nilakanta Sastri și Joseph T. Shipley, literatura *vachana* cuprinde texte concise de proză poetică, scrise într-o limbă kannada ușor de înțeles, dar plină de forță. Cercetătorul E. P. Rice descrie poeziile *vachana* ca fiind scurte compoziții aluzive, bazate pe paralelisme; fiecare dintre ele se încheie cu unul dintre numele populare locale ale zeului Shiva și îndeamnă oamenii de rând la detașarea de plăcerile lumești, precum și la dedicarea față de zeul Shiva (*Shiva Bhakti*).
Poezii
Stilul poetic al lui Allamaprabhu a fost caracterizat drept mistic și criptic, bogat în paradoxuri și inversiuni (stilul *bedagu*). El a fost un adversar ferm al oricărei forme de simbolism, al puterilor oculte (*siddhis*) și al dobândirii acestora, al venerării în temple, al sistemelor convenționale și al practicilor ritualice; a fost, de asemenea, critic chiar și la adresa altor adepți și poeți din tradiția Veerashaiva. Cu toate acestea, poeziile sale nu sunt sectare, iar unele dintre ele folosesc un limbaj direct și accesibil. Lui îi sunt atribuite aproximativ 1.300 de imnuri.
Potrivit cercetătorului în limba kannada Shiva Prakash, poeziile lui Allama seamănă mai degrabă cu *koan*-urile (enigmele) din tradiția Zen japoneză, având rolul de a trezi simțurile din starea de complacere. Criticul Joseph Shipley clasifică pur și simplu poeziile lui Allama drept creații ale unui „Jnani desăvârșit” (un „sfânt”). Unele dintre poeziile sale pun la îndoială și analizează critic respingerea absolută a lumii materiale, practicată de alți adepți Veerashaiva – nici măcar Basavanna nu a fost scutit de această critică. Într-o poezie, el o ironizează pe Akka Mahadevi pentru faptul că își acoperă nuditatea cu propriul păr, expunându-și-o, în același timp, în fața lumii, totul ca parte a unui gest de respingere a plăcerilor lumești. Cercetătorul Basavaraju a reunit 1.321 de poezii ale lui Allamaprabhu, păstrate până astăzi, în lucrarea *Allamana Vachana Chandrike* (1960). Aceste poezii acoperă o gamă largă de teme, pornind de la devoțiune și ajungând până la unirea finală cu Dumnezeu.
Poeziile oferă puține informații despre viața timpurie a lui Allama sau despre experiențele sale lumești de dinaintea iluminării. Așa cum a remarcat cercetătorul Ramanujan, pentru un sfânt precum Allama, „fluturele nu păstrează nicio amintire a omidei”. Înțelepciunea sa se reflectă în poeziile sale – dintre care doar o mică parte abordează latura devoțională (*bhakta*, poeziile 64–112). Mai mult de jumătate dintre poeme se concentrează asupra etapei ulterioare (sthala) din viața unui sfânt; majoritatea tratează tema unirii cu Dumnezeu și a realizării spirituale (aikya, poemele 606–1321). În poemele sale, el folosește expresia „Domn al peșterilor” sau „Guheswara” pentru a face referire la Shiva; potrivit lui Subramanian, acest lucru se explică prin faptul că Allamaprabhu a atins iluminarea într-un templu situat într-o peșteră.
Scrieri despre Allamaprabhu
Allamaprabhu a fost protagonistul unor scrieri importante în limba kannada. Poetul Chamarasa, din perioada Vijayanagara, a scris *Prabhulingalile* (1430) la curtea regelui Deva Raya al II-lea, relatând viața și învățăturile lui Allamaprabhu. În această lucrare, Allama este considerat o încarnare a zeului hindus Ganapati, iar Parvati, consoarta zeului Shiva, ia chipul prințesei din Banavasi pentru a-i pune la încercare detașarea de lumea materială. Lucrarea a fost atât de populară, încât regele a dispus traducerea ei în limbile tamilă și telugu. Ulterior, au fost realizate traduceri și în limbile sanscrită și marathi.
Cu scopul de a reînvia spiritul secolului al XII-lea, în epoca Vijayanagara a fost alcătuită *Sunyasampadane* („Dobândirea nimicului” sau „Zero-ul mistic”), o celebră antologie de poeme *vachana* și texte despre filosofia Veerashaiva. Aceasta a fost elaborată în patru versiuni, prima dintre ele fiind realizată de antologatorul Shivaganaprasadi Mahadevaiah, în jurul anului 1400. Versiunile ulterioare, semnate de Halage Arya (1500), Siddhalingayati (1560) și Siddaveerannodaya (1570), sunt considerate rafinări ale textului original. Avându-l pe Allama drept figură centrală, aceste antologii oferă o relatare vie a interacțiunilor sale — sub formă de dialoguri — cu sfinți și devotați din acea epocă. Valoarea literară a lucrării este considerată a fi foarte ridicată. Una dintre scrierile sale a fost tradusă în limba tamilă de către Karpanai Kalangiyam Sivaprakasa Swamigal, sub titlul Prabhu Linga Leelai.
Când vântul bate la sudul Anatoliei
peste Irakul de vest, până-n zonele de margine
ale Kuwaitului, dunele avansează valuri, un ocean
cu creste pulberuite pe care-n amurg le traversează
cămile. Vântul bate fără odihnă, rotund
peste oase parietale, netezindu-le
ca pe nişte pietre în albia seacă -
fir cu fir până se-arată întregul
craniu, găvanele clepsidră
privind lumea încă o dată.
Traducerea Ioana Ieronim
Ea era numai iubire,
Iubire si dor era ea,
Si sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!
Halucinati, ochii ei
Iiubire si dor implorau,
Halucinati ochii mei
Iubire-n iubire erau.
Si-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât ma pierdeam,
Si uitându-ma însumi pe mine,
Însasi pe ea o uitam.
Dar într-o zi o parere,
O parere-albastra trecu,
Si de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.
Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos departarii,
Se arunca-ntr-o prapaste –
În prapastea din marginea marii.
Aripile-i nu s-au deschis
Si-un tipat a scos când s-a frânt…
Dar aripile – asa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pamânt.
Si de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserarii,
Trupul ei dus pe prapaste –
Pe prapastea din marginea marii.
Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripa,
O aripa si alta albesc...
Si trupul ei drag se-nfiripa.
Un tipat prelung, ragusit
Rasuna. E dulcele-i cânt,
Si un alcyon a iesit
De durere cu pieptul în vânt,
Si halucinati ochii ei
Se aprind si ard vii pe prapaste
În halucinati ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.
Si asa tot privesc si ascult
Pâna-n zori, si din zori pâna-n seara,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, rasare, si iara.
Caci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Si-n ce ne priveste pe noi
Suntem una si numai iubire.
Ades sub hieratica luna
Ne prindem de mâini si pornim
Sa vântuim împreuna
Cu àripi de trist serafim.
Si sa nu credeti cumva
Ca sunt mort sau am fost dat pierzarii,
Când m-am aruncat dupa ea
În prapastea din marginea marii.
lui Charles Maurice
Deci muzica întâi de toate.
Jertfeşte-i tot ce-i prea cuvânt,
tot ce-i prea trup şi prea pământ,
Ce la iveală nu o scoate.
Ca un dispreţ întredeschis
Alege-ţi verbul drept ostatic,
Preferă versul fantomatic,
La fel de vag şi de precis.
Sânt ochii dragi de sub voaluri,
E miezul zilei trepidant,
Nocturnul cer de adamant
Brumat al toamnei fără maluri.
Nuanţa fă să prindă grai,
Nuanţa numai, nu Culoarea.
Doar Ea cunună, nu splendoarea,
Şi vis cu vis, şi corn cu nai.
Alungă Poanta asasină,
Impurul Râs şi Duhul crud
Ce fac să râdă cerul nud
Cu ceapa lor de veche cină.
Retorica o ia de gât
Şi frânge-i gâtul Elocvenţei!
Nu Rimei rob, ci rob Esenţei,
Dă-i Rimei suflet cât de cât!
Deci muzică din nou şi iar!
Ca-n versul tău să se arate
În depărtări imaculate
Alt cer, alt dor şi alt altar.
Ca-n versul tău să prindă gură
Răsuflul vântului în zori,
Trezind puzderie de flori.
Tot restul e literatură.
Traducerea Paul Mihnea
Moarte era-n putredul val,
Si-n fundul sau mormânt fatal
Celui ce cata alinare
Închipuirii sale amare,
Si ale carui gânduri fac
Un rai din acest palid lac.
(Edgar Poe)
Drumuri mediane,
Plaiuri si savane,
Lande monotone,
Lirice Œnone,
Duceti-mi la vale
Albele ovale.
(Turma nici subtila,
Nici sublima, ci
Oaia unanima,
Clara ca de zi.)
Ceruri paral èle,
Duceti-mi cu ele
Ultim ciobanel,
(Frate mi-e si el)
Cu ochii preaplini
De-aquatici, tristi crini,
Flautele pline
De limpezi albine.
«Cioban, ciobanel,
Inima-inel,
De ce mi-ai lasat
Vârfu-nsingurat?
Nu mai priveghezi
Dreptele amiezi,
Noptile abstracte,
Astrele exacte,
Culmile lucide,
Pietrele aride? »
– «Sunt prea viu, prea trist,
Înger trismegist,
De-amiaza pe teasta
De seara prea casta,
De stânci detunate,
Reci, halucinate
De seninatate.
(Creier unde ascunde
Apele profunde,
Lacul nins pe frunte…
Creier e de munte! »)
– «Nordic ciobanel,
Tristul meu model,
Cine te aduce
Pe carari în cruce,
Sub limpedea punte
Cu seara pe frunte? »
– «Poate, calator
Liricul meu dor,
Stelele de apa,
Umbrele pe pleoapa,
Cornul departarii,
Muzicile marii!
(Pe vântiri ascult
Orficul tumul,
Când si-ardica struna
Fata verde Una
Palida ca luna. »)
*
Palide Œnone,
Paludate zone,
Duceti-mi la vale
Tristele ovale.
(Lunile îndoaie
Seara linistita,
Salcia de ploaie
Serpii sui si-agita.)
Fruntea când amurge
Osul putred curge
Cerul fals difuza
Semnul de ceruza.
Luna verde lasa
Bruma veninoasa.
Îngeri cad, opale
Septentrionale.
– «Ca oglinda-i pal
Misticul oval,
Si luna subtie
Mâna stravezie,
Si-n ochii vagi sufar
Umbre de nenufar,
Întoarce-te dar
La Gândul-amnar! »
– «Gerul sa se-ntoarca,
Viul Nord sa-l toarca;
Îndurata Parca?
Oh, ma cheama-ntruna
Palida nebuna
Fata verde Una,
Si-n mine se strânge
Piatra ei de sânge…»
(Rar umblau pe vânt
Iazme ca de steme,
Tremurat pamânt,
Vânat de blesteme!)
Si-a trecut pe ceata
Apatoasa fata.
Si-a trecut pe luna
Ratacita duna.
Cum spre somn dori,
(Floarea mea de-o fi!)
Pajura-fântâna,
Nesfârsita stâna,
Plaiuri unde mint,
Austral argint –
Putredele ploi,
Lacul vechi din noi,
Acte grele, acte,
Moarte cataracte.
Linisti mari se-ntind
Daruind, plutind,
Lobi de alba lume,
Somn mirat în spume,
Când s-aprind egali
Crini opheliali.
– «Cioban ciobanel, Limpede inel,
Trupul meu îsi frânge
Ramura-i de sânge,
Parul meu îsi lasa
Verdea nebuloasa,
Limfa mea ascunde
Stele moi, profunde…»
(Cu lacrima-nalta
Trestii vechi tresalta
Cununata balta...
Lespezi mari de apa,
Inima îngroapa,
Lacrima îngroapa.)
*
Ape albe cresc
În funebru ropot,
Pe când mai ceresc
Tânguiosul clopot:
– «Cioban ciobanel,
Limpede inel,
Trupul meu îsi frânge
Ramura-i de sânge,
Parul meu îsi lasa
Verdea nebuloasa,
Limfa mea ascunde
Stele moi, profunde…»
