Ținuturi clare așteaptă
Statuiele lor viitoare:
Zvelte vieți se apropie
În urne limpezi de soare.
Însetatele slăvi să cuprindă
Umbra voastră se pleacă.
Frunți fără timp; de amintiri
Dimineața-i săracă.
Porniți de ieri sau de azi
Câinii lumii vă latră.
Lângă mormânt poposiți
Pe înalte visuri de piatră.
Spații calm vă înfășoară
O dragi pelerini,
Spălați de moarte, lucesc,
Ochii voștri senini.
Urmeaza școala primară în localitatea natală și apoi Liceul "Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuți (1919-1927).
Debutează cu versuri si proză la revista "Muguri" a elevilor Liceului "Eudoxiu Hurmuzachi" (1924-1927), apoi cu poezia "Oraș Medieval" la revista "Junimea Literară" din Cernăuți (1929).
Între anii 1927-1929 urmează cursurile Facultății de Litere si Filosofie de pe lângă Universitatea din Cernăuți având printre profesori pe Alexe Procopovici, Eugen Herzog, Alexandru Leca Morariu, Ion I. Nistor, Constantin Narly și Al. Ieșan.
În toamna anului 1929 se transferă la Facultatea de Litere si Filosofie a Universității din București, frecventând cursurile profesorilor Dumitru Caracostea, Ovid Densușianu, Ion Aurel Candrea, Mihail Dragomirescu, Demostene Russo, etc.
În anul 1933 obține licența cu calificativul "Magna Cum Laude" sub coordonarea profesorului Dumitru Caracostea.
Opera
"Echinox în Odăjdii", Editura Iconar, Cernauți, 1933 (poezii)
"Constelații", Editura Cartea Românească, București, 1935 (poeme)
"Poeme de Nord", Editura Bucovina, București, 1937 (poeme)
"Primăvara în Țara Fagilor", Fundația pentru Literatură și Artă "Regele Carol II", București, 1938 (roman)
"Viața lui Mihai Viteazul", Editura Vremea, București, 1939
"Izvoare", Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942 (poeme)
"Chipuri Domnești", Colecția Luceafarul, București, 1944
"Glasul", Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957 (roman)
"Poezii", cu o prefață de Ion Negoițescu, Editura pentru Literatură, București, 1968
"Ascultând Nopțile", Editura Cartea Românească, București, 1972 (poezii)
"Al treilea orizont", Editura Cartea Românească, București, 1979 (poezii)
"Peisaj la Marginea Cerului", Editura Cartea Românească, București, 1984 (poezii)
"Memorii", Editura Saeculum, București, 1999 (ediție îngrijită și prefațată de Pavel Țugui)
Traduceri
Mihail Șolohov, "Cazacii de la Don" (primul volum din romanul "Pe Donul Liniștit"), Editura Bucur Ciobanul, București, 1943
D.H. Lawrence, "Șarpele cu Pene", roman, Editura Cultura Românească, București, 1943
Sylvain Rose, "Rețeaua Galbenă", roman, Editura Vatra, București, 1947 (în colab. cu Al. Struțeanu)
V.V. Stasov, "Liszt, Schumann, Berlioz in Rusia", Editura Cartea Rusă, București, 1956 (în colab. cu Gh. Ciocler)
"Kalevala", epopee populară finlandeză, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959
Ilmari Kianto, "Linia Roșie", Editura de Stat pentru Literatura și Artă, București, 1961 (în colab. cu Toivo Närhi)
In "Antologia Literaturii Maghiare", Vol.I, Editura de Stat pentru Literatură, București, 1965 - 6 poezii populare (în colab. cu Szász Ianos)
V.G. Korolenko, "Opere Alese", Vol.I, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967, pp. 449–472 (în colab. cu Isabella Dumbravă)
V.G. Korolenko, "Opere Alese", Vol.II, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967, pp. 339–496 (în colab. cu Isabella Dumbravă)
"Kalevala", epopee populară finlandeză, ediția II, 2 volume, Editura pentru Literatură, colecția B.P.T., București, 1968
Cinghiz Aitmatov, "Adio, Floare Galbenă", roman, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968 (în colab. cu Nicolae Stoian)
Louis Hémon, "Maria Chapdelaine", roman, Editura pentru Literatură, colecția B.P.T., București, 1968
B. Mojaev, "Din Viata Lui Feodor Kuzkin", povestire, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969 (în colab. cu Maria Roth)
I. Iwaszkiewicz, "Maica Ioana a Îngerilor", Editura Univers, București, 1971, pp. 5–31, 33-44, 293-343 (în colab. cu Margareta Miscalencu)
Andrei Bitov, "O Copilarie Atât de Lungă", nuvele și schițe, Editura Univers, București, 1971 (în colab. cu Nicolae Vrublevschi)
I. Iwaszkiewicz, "Îndragostiții din Marona", Editura Univers, București, 1972, pp. 149–204, 291-295 (în colab. cu Mihaela Dorobanțu)
"Basme Rusești", Editura Univers, București, 1973 (în colab. cu Andrei Ivanovski)
Vasili Belov, "Povestirile Dulgherului", Editura Univers, București, 1973 (în colab. cu Mihail Chițis)
"Supa de Broască Țestoasă", povești coreene din secolele XV-XVII, Editura Univers, București, 1974 (în colab. cu Gabriela Lebiti)
"Secretul Tinereții", basme avare, Editura Univers, București, 1977 (în colab. cu Natalia Stroe)
"Eliazar si Kimonazar", basme populare uzbece, Editura Univers, București, 1977 (în colab. cu Andrei Ivanovski)
"Viteazul Împarației Soarelui", basme populare uzbece, Editura Univers, București, 1980 (în colab. cu Andrei Ivanovski).
Copacii crengile şi frunzele lor
Iarba de la poalele stâncilor şi mulţimea caselor
Şi marea-n depărtare de ochiul tău scăldată
Imaginile-acestea de fiecare zi
Viciile virtuţile atât de imperfecte
Transparenţa trecătorilor pe străzile-ntâmplării
Şi trecătoarele ivite din căutările-ţi îndărătnice
Obsesiile tale cu inimă de plumb cu buze virginale
Viciile virtuţiile atât de imperfecte
Asemuirea privirilor îngăduitoare cu ochii pe care i-ai
cucerit
Amestecul corpurilor al sfârşeliilor şi-al patimilor
Imitarea cuvintelor ideilor şi atitudinilor
Viciile virtuţiile atât de imperfecte
Iubirea-i omul nedesăvârşit.
Traducerea Virgil Teodorescu
Nimeni nu mă poate cunoaşte
mai bine ca tine.
Ochii tăi în care dormim
Amândoi
Au făurit luminilor mele-omeneşti
O soartă mai bună decât nopţilor lunii.
Ochii tăi în care călătoresc
Au dat gesturilor făcute de drumuri
Un sens desprins de pământ.
În ochii tăi - cei ce ne-arată
Nesfârşita noastră singurătate
Nu mai sunt ce credeam că sunt.
Nimeni nu te poate cunoaşte
Mai bine ca mine.
Traducerea Maria Banuş
De la amărâții care,
Ca să-și cumpere mâncare,
Dau și ultima lețcaie,
Iar se taie.
De la unii care-ți fură
Dumicatul de la gură,
Chiar dacă-s sătui țifoaie,
Nu se taie.
De la cei care apucă
Să-și facă o bojdeucă
Cu acoperiș din paie,
Iar se taie.
De la unii îmbuibați,
În posturi mari cocoțați,
Având ditamai viloaie,
Nu se taie.
De la familii sărace,
Care n-au cum să-și îmbrace
Copilașii lor, o droaie,
Statul taie.
De la pompierii care,
Fără nicio ezitare,
Își dau viața în văpaie,
Vor să taie.
De la dascăli competenți,
Astăzi, foștii repetenți,
Dorind să îi încovoaie,
Iar le taie.
De la doctorii prezenți
Mereu lângă pacienți
Și pun totul la bătaie,
Vor să taie.
De la polițiștii care
Pun legea în aplicare,
Fie soare, fie ploaie,
Vor să taie.
De la bravii militari,
Cu poporul solidari,
Pregătiți pentru războaie,
Vor să taie.
De la mulții magistrați,
Veșnic privilegiați,
Care o cam fac de oaie,
Nu se taie.
Ceea ce urmează de aici ar trebui să fie tăcerea,
un vitraliu despre timpul când nici nu mai există timp,
și când lumina este ca o față spre care ar vrea
să se ridice palmele unite - (și, în schimb,
privești prin străvezia luminiscență
a vremii care-a trecut, a murit).
Ai fi vrut să se termine totul, dar dacă acum te-ai oprit
în lumina unei astfel de clipe, e doar o convalescență
și nu înseamnă că s-a încheiat. Lumina
vitraliului aici ți-a căzut peste față,
e un răgaz liniștit, în care ți se dezvață
gândul de orice așteptare. Stai cu fina
spulberare a timpului pe o față care nici nu există.
Rămâne doar o lumină decolorată - și tristă.
Aș vrea să fiu o insulă
Pe care să o viseze cei ce rămân singuri,
Pe care să o vadă în halucinații naufragiații,
O insulă pe care valurile să o îmbrățișeze ritmic,
Părăsind-o și răzgândindu-se fără încetare.
Câteva plaje, câțiva arbori, un promontoriu,
Sumară definiție a singurătății
Pentru toți ceilalți
Cărora nu le trece prin minte
Că o insulă este întotdeauna vârful unui munte
Cu poalele populate de miriade de ființe
Pe fundul oceanului.
Nu e greu să pierzi,
Poate fi chiar o plăcere întoarsă în sine,
Jenată de inexplicabila bucurie
Pe care-o ascunde,
Un fel de a descoperi că poți trăi
Fără obiectul pierdut.
Și, chiar dacă e vorba de o ființă,
Durerea cuprinde și o infimă
Fărâmă de libertate,
Atât de mică încât poate fi o sămânță
Din care, dincolo de lacrimi,
Poți să aștepți să răsară ceva.
Nu e greu să pierzi,
De fapt înălțarea nu e
Decât o continuă pierdere,
Lestul obiectelor și ființelor căzute
Te ajută să urci...
Cu templul deplin
în acest trup
ar mai fi nevoie
de alt templu?
Nimeni nu a cerut
să fie două.
Oh Domn al Peşterilor,
dacă tu eşti piatră
eu ce sunt?
Traducerea Ioana Ieronim
Când vântul bate la sudul Anatoliei
peste Irakul de vest, până-n zonele de margine
ale Kuwaitului, dunele avansează valuri, un ocean
cu creste pulberuite pe care-n amurg le traversează
cămile. Vântul bate fără odihnă, rotund
peste oase parietale, netezindu-le
ca pe nişte pietre în albia seacă -
fir cu fir până se-arată întregul
craniu, găvanele clepsidră
privind lumea încă o dată.
Traducerea Ioana Ieronim
Ea era numai iubire,
Iubire si dor era ea,
Si sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!
Halucinati, ochii ei
Iiubire si dor implorau,
Halucinati ochii mei
Iubire-n iubire erau.
Si-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât ma pierdeam,
Si uitându-ma însumi pe mine,
Însasi pe ea o uitam.
Dar într-o zi o parere,
O parere-albastra trecu,
Si de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.
Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos departarii,
Se arunca-ntr-o prapaste –
În prapastea din marginea marii.
Aripile-i nu s-au deschis
Si-un tipat a scos când s-a frânt…
Dar aripile – asa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pamânt.
Si de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserarii,
Trupul ei dus pe prapaste –
Pe prapastea din marginea marii.
Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripa,
O aripa si alta albesc...
Si trupul ei drag se-nfiripa.
Un tipat prelung, ragusit
Rasuna. E dulcele-i cânt,
Si un alcyon a iesit
De durere cu pieptul în vânt,
Si halucinati ochii ei
Se aprind si ard vii pe prapaste
În halucinati ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.
Si asa tot privesc si ascult
Pâna-n zori, si din zori pâna-n seara,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, rasare, si iara.
Caci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Si-n ce ne priveste pe noi
Suntem una si numai iubire.
Ades sub hieratica luna
Ne prindem de mâini si pornim
Sa vântuim împreuna
Cu àripi de trist serafim.
Si sa nu credeti cumva
Ca sunt mort sau am fost dat pierzarii,
Când m-am aruncat dupa ea
În prapastea din marginea marii.
lui Charles Maurice
Deci muzica întâi de toate.
Jertfeşte-i tot ce-i prea cuvânt,
tot ce-i prea trup şi prea pământ,
Ce la iveală nu o scoate.
Ca un dispreţ întredeschis
Alege-ţi verbul drept ostatic,
Preferă versul fantomatic,
La fel de vag şi de precis.
Sânt ochii dragi de sub voaluri,
E miezul zilei trepidant,
Nocturnul cer de adamant
Brumat al toamnei fără maluri.
Nuanţa fă să prindă grai,
Nuanţa numai, nu Culoarea.
Doar Ea cunună, nu splendoarea,
Şi vis cu vis, şi corn cu nai.
Alungă Poanta asasină,
Impurul Râs şi Duhul crud
Ce fac să râdă cerul nud
Cu ceapa lor de veche cină.
Retorica o ia de gât
Şi frânge-i gâtul Elocvenţei!
Nu Rimei rob, ci rob Esenţei,
Dă-i Rimei suflet cât de cât!
Deci muzică din nou şi iar!
Ca-n versul tău să se arate
În depărtări imaculate
Alt cer, alt dor şi alt altar.
Ca-n versul tău să prindă gură
Răsuflul vântului în zori,
Trezind puzderie de flori.
Tot restul e literatură.
Traducerea Paul Mihnea
Moarte era-n putredul val,
Si-n fundul sau mormânt fatal
Celui ce cata alinare
Închipuirii sale amare,
Si ale carui gânduri fac
Un rai din acest palid lac.
(Edgar Poe)
Drumuri mediane,
Plaiuri si savane,
Lande monotone,
Lirice Œnone,
Duceti-mi la vale
Albele ovale.
(Turma nici subtila,
Nici sublima, ci
Oaia unanima,
Clara ca de zi.)
Ceruri paral èle,
Duceti-mi cu ele
Ultim ciobanel,
(Frate mi-e si el)
Cu ochii preaplini
De-aquatici, tristi crini,
Flautele pline
De limpezi albine.
«Cioban, ciobanel,
Inima-inel,
De ce mi-ai lasat
Vârfu-nsingurat?
Nu mai priveghezi
Dreptele amiezi,
Noptile abstracte,
Astrele exacte,
Culmile lucide,
Pietrele aride? »
– «Sunt prea viu, prea trist,
Înger trismegist,
De-amiaza pe teasta
De seara prea casta,
De stânci detunate,
Reci, halucinate
De seninatate.
(Creier unde ascunde
Apele profunde,
Lacul nins pe frunte…
Creier e de munte! »)
– «Nordic ciobanel,
Tristul meu model,
Cine te aduce
Pe carari în cruce,
Sub limpedea punte
Cu seara pe frunte? »
– «Poate, calator
Liricul meu dor,
Stelele de apa,
Umbrele pe pleoapa,
Cornul departarii,
Muzicile marii!
(Pe vântiri ascult
Orficul tumul,
Când si-ardica struna
Fata verde Una
Palida ca luna. »)
*
Palide Œnone,
Paludate zone,
Duceti-mi la vale
Tristele ovale.
(Lunile îndoaie
Seara linistita,
Salcia de ploaie
Serpii sui si-agita.)
Fruntea când amurge
Osul putred curge
Cerul fals difuza
Semnul de ceruza.
Luna verde lasa
Bruma veninoasa.
Îngeri cad, opale
Septentrionale.
– «Ca oglinda-i pal
Misticul oval,
Si luna subtie
Mâna stravezie,
Si-n ochii vagi sufar
Umbre de nenufar,
Întoarce-te dar
La Gândul-amnar! »
– «Gerul sa se-ntoarca,
Viul Nord sa-l toarca;
Îndurata Parca?
Oh, ma cheama-ntruna
Palida nebuna
Fata verde Una,
Si-n mine se strânge
Piatra ei de sânge…»
(Rar umblau pe vânt
Iazme ca de steme,
Tremurat pamânt,
Vânat de blesteme!)
Si-a trecut pe ceata
Apatoasa fata.
Si-a trecut pe luna
Ratacita duna.
Cum spre somn dori,
(Floarea mea de-o fi!)
Pajura-fântâna,
Nesfârsita stâna,
Plaiuri unde mint,
Austral argint –
Putredele ploi,
Lacul vechi din noi,
Acte grele, acte,
Moarte cataracte.
Linisti mari se-ntind
Daruind, plutind,
Lobi de alba lume,
Somn mirat în spume,
Când s-aprind egali
Crini opheliali.
– «Cioban ciobanel, Limpede inel,
Trupul meu îsi frânge
Ramura-i de sânge,
Parul meu îsi lasa
Verdea nebuloasa,
Limfa mea ascunde
Stele moi, profunde…»
(Cu lacrima-nalta
Trestii vechi tresalta
Cununata balta...
Lespezi mari de apa,
Inima îngroapa,
Lacrima îngroapa.)
*
Ape albe cresc
În funebru ropot,
Pe când mai ceresc
Tânguiosul clopot:
– «Cioban ciobanel,
Limpede inel,
Trupul meu îsi frânge
Ramura-i de sânge,
Parul meu îsi lasa
Verdea nebuloasa,
Limfa mea ascunde
Stele moi, profunde…»
V-aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.
Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.
Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.
Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.
Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte;
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.
Împărţiţi pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.
Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.
Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile,
Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.
Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.
Cum se frământă peisajul de parcă ar vrea să moară
un deal de oboseală cade în genunchi
și gâfâie cu carnea plesnită în fâșii
și pute de sudoare.
Dealul e un bolnav bătrân și fără lecuire
înăuntrupăcura e ca o plagă de cancer și sifilis
și curge la vale onctuoasă și infamă
mai infamă decât cea din urmă dintre prostituate.
Dar oamenii iubesc și păcura și prostituatele
aici e peisajul cu sonde, mai departe mahalaua cu bordeluri
și oamenii plini de sudoare muncesc și plini de sudoare fac dragoste
oasele lor masive pârâie și dealurile pâraie și prostituatele
pâraie și totul se apropie de moarte
un deget apasă puternic în carnea bolnavă
iar puroaiele țâșnesc afară coapte și putrede.
Puroaiele galbene din trupul meu de prostituată făcută din pământ
și puroaiele negre și mai adânci și mai grele ale pământului.
Și peisajul geme și se zvârcolește ca un bolnav fără lecuire
și sondele îl storc, îl sug adânc din măruntaie
iar puroaiele negre ale pământului
și puroaiele galbene ale prostituatelor
curg fără să se oprească
în timp ce pe deasupra dealurilor norii trec albi ca niște imense bandaje de vată.
Din ziarul Strada 1932
L-am observat, un păianjen tăcut, răbdător, singur pe un mic promontoriu,
L-am văzut explorând întinderea vastă, goală,
Din el însuşi lansa fir după fir după fir.
Încontinuu, grăbit, fără odihnă îşi desfăşura firele.
Tu, suflet al meu, acolo unde te afli
Desprins, înconjurat de nemăsuratele spaţii oceane,
Meditezi fără-ncetare, îndrăzneşti, te avânţi căutând sfere ce se leagă.
Până când se încheagă puntea de care ai nevoie, până când ancora ductilă ţine,
Până ce firul pe care-l arunci se prinde undeva, oh, suflete al meu.
Traducerea Ioana Ieronim
Când mi-au spus că ai dispărut
Unde nu se întoarce
Primul lucru pe care l-am regretat a fost că nu te-am îmbrățișat de mai multe ori
Multe altele
De multe ori de multe altele
Moartea te-a luat și m-a părăsit
Doar
Doar
Deci, și eu mort
Este curios,
Când cineva este pierdut din cercul puterii
Care ne leagă de viață,
Sensul giratoriu în care se potrivesc doar patru,
Acel cerc,
Suntem atacați de reproșuri (zadarnic)
Bucurii
De teatru
Ce este vizuina
Pentru frați
Și păcat, păcat că nu se potrivește în interior
Dintre unul
Și o rușine, o rușine care ne îneacă
Este curios,
Când viața ta se transformă în înainte și după,
La exterior arăți la fel
Înăuntru te rupi în două
Și unul dintre ei
Și unul dintre ei
Se ascunde adormit în piept
În pieptul tău
Ca un pat
Și este pentru totdeauna
Nu mai
In viata
favorit
viață
Ce tristețe să nu poți
Îmbătrânește
Cu tine.
Pe când era copil, Iisus
A fost făcut şi El un zmeu
Pe care l-a-nălțat în sus
Sub slăvile lui Dumnezeu..
Văzându-se plutind ca-n vis,
În slavă, pe aripi de vânt,
Trufaşul zmeu de sus a zis,
Privind în silă spre pământ:
- Voi, cei de jos, răspundeți: cine
Pluteşte acum mai sus ca mine?..
Pe toți, atâta de pitici
Vă văd de-aici,
Încât nici să mă uit la voi nu-mi vine!..
Mâhnit, Iisus a suspinat din greu:
- Au, nu-ntelegi tu, prea-nălțate zmeu,
Că cel ce te ridică-n slăvi, sunt Eu?..
Nu vrei să recunoşti,cum se cuvine,
Că-n mâna Mea e firul ce te ține?...
Dar zmeul iute i-a trimis cuvântul:
- Nici Te cunosc, nici simtu-ți legământul..
Ce recunosc, e că mă-nalță vântul!
Atunci Iisus, să-i pedepsească fumul,
Acelui zmeu, din mână i-a dat drumul
Și-n prăbuşirea lui către pământ,
Un trăsnet lung l-a cenuşit în vânt..
lar fulgerele-au scris pe bolta lumii,
Ca să citească toți trufaşii humii:
,,Voi cei ce pe pământ, sub largul firii
Vă ridicați pe treptele măririi,
Să ştiți că fiecare e un zmeu,
In mâinile lui Dumnezeu,
lar cei ce n-au cu Cerul legământ,
Şi cred că nu plutesc decât pe vânt,
Din slava-n care Dumnezeu i-a pus,
S-or prăbuşi, ca zmeul lui Iisus!..
