Prin piepturile noastre absurde se plimbă
oraşele incendiate, amare.
Păsările din ele sunt păsări de pradă.
Oamenii incidentali vorbesc singuri şi tare.
Nu răspunde nimeni, - din ziduri
sau ganguri ies şerpi cu mersul târât;
singurătăţile serii cu cutitele-n mână
ne ţin de urât.
Feţele au pe ele cărbune crescut
cu gloanţele, cu foile de cort.
Pe timpul războiului,
în noi cartierele au ars ca pălăriile calabreze, de sport.
Echipamentele seamănă cu pietrele;
au culoarea drumului spân.
Într-o zi de octombrie, serioasă,
au să răsară scaieţi negri-n plămân.
La dansul grotesc al orbitelor
vom vedea atunci fabricile de cărămidă umană
pompându-şi alcoolul din bureţii lor anonimi
peste inimă câte o capcană.
-Doamne, să ne ajuţi să te întâlnim pe Calea Lactee;
cuptoarele tale coc pâinea ţăranilor trişti:
dacă ai fi lângă noi, te-ai întâlni cu Iisus Hristos în tranşee
sau l-ai găsi mort în porumbişti.
Să ne culegi, Doamne, ca pe struguri
din alifia ţarnelor, din vegetaţii de fier
că... noi pentru tine ducem acuma războiul acesta
mare cât o felie de cer.
Oamenii tac de-alaltăieri şi te-aşteaptă;
puştile lor (crede-mă) n-au să tragă niciodată în tine,
cu toate că trupurile noastre-ngropate-n asfalt
se uită la soare ca la un hoţ ieşit, ziua, din mine.
Editura Prometeu, 1943
