Uliu odihnindu-se - Ted Hughes

Stau, cu ochii închişi, în vârful copacului;

Indiferent. Între capul meu arcuit şi ghearele încovoiate

Nu se află nici o iluzie amăgitoare;

În somn mă antrenez pentru a ucide perfect - pentru hrană.

Privilegiul copacilor înalţi!

Flotabilitatea oferită de aer şi razele soarelui

Sunt atuurile mele;

Pământul se întoarce cu faţa în sus pentru a fi inspectat de mine.

Ghearele-mi sunt încleştate pe coaja groasă.

A fost nevoie de întreaga Creaţie

Pentru a produce ceea ce sunt şi pe fiecare din penele mele;

Acum ţin Creaţia la picioare

Sau zbor cu ea prin aer – şi o răsucesc cum vreau.

Ucid unde doresc, pentru că toate îmi aparţin.

Corpul meu este lipsit de sofisticării;

Manierele mele se referă la ruperea gâturilor –

Repartiţia morţii.

Direcţia zborului meu trece direct

Prin oasele celor vii.

Nu am nevoie de argumente pentru a-mi atesta drepturile:

Soarele se află în spatele meu.

Nimic nu s-a schimbat de când am apărut.

Ochii mei nu admit nici o schimbare.

Am de gând să păstrez lucrurile aşa cum sunt.

Traducerea Petru Dimofte

Septembrie - Ted Hughes

Zăbovim până târziu, urmărind cum, domol, ne învăluie noaptea:

Nici un ceasornic nu numără clipele.

Unde sunt săruturi şi braţele îmbrăţişează

Timpul nu are relevanţă. 

Miez de vară: frunzele atârnă mari şi nemişcate;

La margine de pleoapă, o stea – 

Sub mătasea pielii, o mare – 

Ele ne spun că aici nu există timp.

Stăm; frunzele nu cunosc vârsta verii.

Nici un ceasornic nu simte nevoia să ne convingă

Că nu avem decât ceea ce ne amintim:

Vârtejul unor minute în jurul tâmplelor.

Suntem asemeni unui rege şi a unei regine

Atunci când mulţimea nesăbuită preia controlul;

Interval în care copacii îşi leapădă, împăcaţi, coroanele

În lacuri.

Vinul viei condamnate - Adrian Păunescu

Taină mereu nepătrunsă,

Pas fericit înapoi,

Nu va muri nici o frunză,

Va fi scrisoare-ntre noi.

Toamnă de prăpăd,

Nici nu te mai văd,

Prin războiul frunzei care cade,

Te-aș învălui

În cules de vii

Și-n mirosul ultimelor roade.

Ca un repetent

Reînvăț urgent

Disperarea toamnei în derivă

Și te-aș atârna

De privirea mea

Dar e toată lumea împotrivă.

Nu mă mai auzi,

Când, prin arbori uzi,

Telegraful meu de frunze plânge,

Către orizont,

Mari mașini de front

În păduri pustii transportă sânge.

Nu-nțeleg de ce

Totul e cum e,

Dar să ne iubim nu se mai poate,

Ți-aș restitui

La cules de vii

Vinul nunții noastre condamnate.

Tălmaciu – Hula Săcelului

15 septembrie 1994

(Front fără învingători, 1995)

Rosarium (Marie-a vieţii) - Cezar Ivănescu

! Marie-a vieţii mele blîndă foarte

fără greşală, fără Timp şi Moarte

curăţă-mi gîndul morţii de otravă

inima lin sărută-mi-o cu slavă

că putrezeşte carnea de pe mine

şi viermii trupul mi-l mănîncă blînd,

ridică-te Regină-ntre Regine

de curăţia ta eu sînt flămînd !

! stau în pămîntul sterp fără noroc

cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop

gropar al vieţii mele fără viaţă

trăită-n scîrbă în dezgust şi greaţă

plătit cu Timpul care mă omoară

dator vîndut celui ce mă plăteşte

din groaza mea nu pot ieşi afară

cum Soarele arzînd se osîndeşte !

! Marie-a Vieţii nu-mi privi căinţa

ci numai trupul slab şi suferinţa

căci mîne aş putea în rîsul gloatei

cu pietre să te sfarm cu voluptate,

ci mîntuie-ne tu precum o Mumă

şi păcătoşi şi fără de păcat

loviţi de groaza morţii fără urmă

ne îmbubăm de ură nencetat !

! Marie-a vieţii mele blîndă foarte

ispită aurie şi Graţie şi Moarte !

Ca merele de ceară, un popor - Doina Uricariu

Şi după ani, acelaşi lucru voi mărturisi:

în vorba lor n-a fost vreun adevăr

şi, chiar dac-o fisură-l anunţa,

era cu-atât mai mult un alt tărâm,

o coajă peste pâinea fără miez.

Cuvinte-alese, vorbe iar şi iar meşteşugite,

silabe ticluite, haos şi taraba,

la care vinzi ca merele de ceară un popor.

O legătură de pătrunjel de-ar fi şi trup şi suflet,

străini de-am fi de aţa ieftină care ne leagă...

Nu pot să fiu absent din tot ce spun

şi nici străin din spaima ce se-mparte:

Să naști minciuni drept adevăr

înseamnă tot un fel de moarte.

5 octombrie 1987

Tu, Nistrule!… - Liuba Dimitriu

Sunați din trâmbițele voastre,

Să tragă tunurile toate,

Că s-a pornit prin văi și sate

Stăpânul visurilor noastre.

Să ne-ncălzească iarăși vatra,

Cum o-ncălzea odinioară

Și să prefacă-n aur piatra,

Ce n-a-ncetat să cânte-n moară.

…Să iasă-n calea lui toți viii

În straie noi cu flori și salbe,

Hotinul iasă-i cu copiii

Sorocii și Cetății-Albe…

O, câte veacuri poartă-n plete,

Câți munți de oase prin pășune,

Ne-o spun și doina pe-ndelete

Și buciumul, când dă să sune!..

…Tu, Nistrule, bătrână straje,

Te scoală și-i sărută urma,

Să sorbi adânc eterna-i vraje,

Ca vântul să nu-ți frângă cârma.

Ci cu sclipiri de — oțel în pleoape,

Strângând la piept stindardul Romei,

Aruncă-ți munții tăi de ape

Peste cuptoarele Sodomei!

Îngroapă-i flăcările roșii

De vadul tău cât mai departe,

Să te slăvească-n cer strămoșii

Și strănepoții după moarte!

Și să nu uiți vr-odată clipa

Când crivățul, ascuns sub maluri,

Acum un veac ți-a smuls aripa,

Lăsând o ran-adâncă-n maluri.

Dar cât de bun și drept e cerul!..

Când Prutul năvălise-n șanțuri,

Ca-nspăimântat sta temnicerul,

Văzându-te scăpat di lanțuri!..

Fiți gata toți!… Stăpânul vine!

S-așternem inimile toate,

Cântând așa cum se cuvine,

Când intră soarele-n cetate.

Să tragem clopotele iarăși,

Să se cutremure tăria

Și toate apele tresară-și

Din unde toată bucuria…

…Și peste veacuri, fără număr,

Copiii noștri-n veci ni-l poarte,

Așa cum El, pe-al vremii umăr,

Ne poartă visul fără moarte!