Mi-au mai murit o bere şi-o ţigară.
S-au dus, aşa, de parcă nici n-au fost.
S-au dus ca paşii omului din gară.
S-au dus inexorabil şi anost.
Sunt trişti mereu acei care regretă.
Eu îs o frunză moartă de pe ram.
Eu n-am Logan şi n-am nici bicicletă
şi nici reverberaţie nu am.
Eu sunt un rătăcit pe drumul care
doar umbre şi fantomele mai trec.
Nu mi-am făcut bagaje de plecare.
Îmi iau doar amintirile şi plec.
Călcaseși frunzele-n picioare,
pe pragul scund al unei zile.
De ce nu le-ai lăsat să zboare?
Le-ai rupt nervurile fragile.
De-i toamna doar o melodramă,
tu joci în circumstanțe-n care
frunzișurile se destramă
și pleacă vara la culcare.
Și gustul vinului de cramă
se dă din căni diamantine
și pun octombriile-n ramă
tablouri galbene cu tine.
Apar tomnatice halouri,
nici berze nu mai sunt în zare,
iar vânzătorii de tablouri
te vând oricui li se năzare.
Și nimeni nu ne dă crezare,
când frunze potopesc asfaltul,
că totul este de vânzare,
într-un anume fel sau altul.
Chiar și fiori sau clipe rare.
Când toamna rece ne cuprinde.
Rămâne doar o disperare
în ochii celui care vinde.
Ne scufundăm ca niște nave,
iar timpul care ne petrece
prin toamnele de-acum bolnave,
nu vindecă nimic. Doar trece.
Tu lasă frunzele să zboare,
să-și facă dansul prin cvartale
cohorta lor rătăcitoare,
baletul frunzelor fatale.
La revedere, tomnișoară,
cu toată frunza ta fatală...
O să iernez a câta oară
în birturi mici din capitală?
Și-o să tastez pe telefoane,
în fumul aprig al țigării,
în timp ce oameni cu paltoane
se pierd pe străzile-nserării.
Mi-e fața poate răvășită,
atunci când soarele apune.
Eu sunt impresia greșită
a ursitoarelor nebune.
Și sunt o seamă de cuvinte.
Și-o-ngemănare de senzații.
Și-mi trec prostiile prin minte
cum trec mașinile prin stații.
Mi-s pleoapele mereu sumese,
când negurile mă confruntă.
Mă uit adesea pe sub mese
și văd pantofii mei de nuntă,
uscați, cu marginile sobre,
cu amintiri ce-acum îmi scapă,
călcând pe scorpioni și cobre
cum calcă îngerii pe apă.
La revedere, tomnișoară...
Să-mi scrii, ca Veronica Micle...
Când viața nu mi-a fost ușoară,
m-am dus și m-am băgat în sticle,
plătind doar demonilor taxe
și visurilor ne-nțelese,
cu ginuri albe și metaxe
și vinuri, doldora pe mese.
Străin la vorbă și la gesturi,
sub brazii triștii și înalții.
Trăind adesea niște resturi
de viață luată de la alții.
Ne ofilim ca niște lotuși
uitați în glastră de-astă-vară,
pe drumurile noastre, totuși,
mai răsunând câte-o chitară.
Pahare, căni, amfetamine
și fumul aprig de țigară
se-ntorc,
redându-mă pe mine
unui portret de-al meu din gară.
În toamne de cromate genuri,
când pică frunzele sau zboară,
se urcă oamenii în trenuri.
Din trenuri, oamenii coboară.
Chiar dacă mor, o să-ncolțesc din versuri.
Vor crește foi de carte din sicriu.
Un flux venit din alte universuri
mă traversează limpede când scriu.
I-un fel de transă. Meșterul și calfa
se-adună rituos în cine-s eu.
Creația devine actul alfa
și pactul meu secret cu Dumnezeu.
Renasc în mari acorduri de fanfară,
mă detașez de traiul meu pigmeu,
hulindu-mi Domnul doar pe dinafară
și căutându-l în adâncul meu.
Mă-mbrac în poezie ca-ntr-o haină
de nuntă de argint. Sau de război.
Și-ascult cum pe frecvențele de taină
își cheamă cerul berzele-napoi.
Când noaptea-i solitară și târzie,
cu îngerii semnez un protocol.
Mă simt mai mult făcut din poezie
decât din carne, oase și alcool.
Ceva din mine lung străluminează
și armonii se-mbină magistral.
Poeme fulgurante se formează
și se desprind din trupul meu astral.
Și simt așa... o zbatere de tâmplă.
Prind clipele din zbor, până nu pier.
Nu știu să spun prea bine ce se-ntâmplă,
căci totul e vibrare și mister.
Mă-ntorc la scris ca-n locul unei crime,
unde-am ucis ecoul unui plâns,
apoi înalț, prin vorbe și prin rime,
emoțiile mari ce mi s-au strâns.
Ba remușcări, ba marile speranțe,
ba lucruri ce credeam că le-am uitat.
Amestecând ciudatele substanțe
din care bea un suflet însetat.
E curios, o zi care-o să vie,
la ce trăiri, din nou, ne va-ndemna.
Eu sunt doar o ocazie de-a scrie.
Și moartea-i doar o formă de-a semna.
Unii plutesc, alții trăiesc în glumă,
alții transformă muzica-n vorbiri,
în timp ce universul își asumă
stelare zăcăminte de iubiri.
O foaie albă nu-i decât o rampă
ce va lansa eonii tăi fluizi.
O să sfârșesc ca fluturii pe lampă.
Și-o să renasc apoi dintre omizi.
Totu-i spiral, doar cărțile sunt sfere.
Fizic, te stingi, rămâi doar prin cuvânt.
Femei care mi-au spus la revedere
vor izbucni cu mine din mormânt.
Adică-n anii mulți când fi-vor moarte,
fără de glas, fără celule stem,
putea-vor fi găsite prin vreo carte
în care le-am lăsat câte-un blestem.
Avem, desigur, informații certe
că toți o să ne ducem în pământ.
Rămâne doar, legată-ntre coperte,
balada vânătorului de vânt.
E vineri deci. Noi mergem mai departe.
Trupu-i pahar, iar inima-i un arc.
Barem s-apuc să mai citesc o carte
înfiripată-n cârciumi sau în parc.
Când mă-ncolțesc tristețea și năpasta,
aș tot citi poeme, teleleu.
Dar ori de câte ori se-ntâmplă asta,
nu caut mult, n-am timp, mi le scriu eu.
Sunt un izvor de poezii labile.
M-am fragmentat în mult prea multe părți.
Am scris pe telefoanele mobile,
în loc de SMS-uri, niște cărți.
E vineri, deci.
Până s-apună Luna,
până să văd tenebrele cum trec,
mai scriu o poezie și-ncă una...
și-mi cad în gură ochii și-o să plec.
Iar eu, când plec, de regulă, n-am unde.
Monotonia s-a mutat la bloc.
Îmi caut piste noi spre-a mă ascunde
și pribegesc... așa... din loc în loc.
La revedere, domnule cu scrisul,
alunecat pe-al spirtului făgaș...
O să rămâi ciudatul și proscrisul
și chiar nebunul marelui oraș.
O să te duci mereu la naiba-n chimeni.
Prin parcuri reci. La crâșme pe la uși.
Dacă te-ntorci, n-o să te-aștepte nimeni.
Iar dacă pleci, nu flutură mânuși.
