Stăpâne,
Nimic din ceea ce e omenesc
Nu-mi este străin.
Sunt legată
De toate păcatele
Cu mii de lanţuri.
Ajută-mă, dacă-ţi îngăduie trufia,
Să cred şi
Să nu mă tem
De mânia ta.
Lasă-mi
Gustul dulce-amar al mărului
Lasă-mă
Să-i privesc sămânţa-ntre sâni
Să-mi fie noapte
Şi să-mi fie zi
Să-mi aleg ceasul confruntării
Cu mine însămi
În ziua din urmă.
Din Posibila trecere (1993)
Iată,
Eu eram glasul celui
Ce-a strigat în fântână.
Numele tău l-am citit
Printre pietre.
Dincolo de marginea zării
Este o vale
Cu turme de oi.
Lasă-ți urciorul căuș pentru apă
în semn de aduceri-aminte.
Vino,
Și casă cioplită vom face.
De viață
Odăile multe-n lumină
Vor râde.
M-am îmbolnăvit
De patima zborului
Și am întrebat
La dreapta și la stânga
Ce-aș putea face
Să mă vindec.
În dreapta
M-am lovit de un copac
Desfrunzit
Mut
Sub lumina lumii.
În stânga
Nu aveam decât o aripă-albastră
Plânsă de singurătate.
Cum să mă vindec
Dacă toate întrebările
Dor
Si răspunsurile sunt cântate de vânt?
În dreapta lipsește
Aripa desăvârșirii
Nu poate crește
Decât într-o îmbrățișare
De înger
Vindecă-mă, scapă-mă,
Înverzește pomul uscat
Ia-mă în patria zborului
Dimineților tale
Fără soare și fără lună
În care plutește lumina
Pe o mare de aripi
Nepereche.
Eugenia Miulescu (n. 15 iunie 1938, Fumureni, județul Vâlcea - d. 1 martie 2005) a fost o poetă română, absolventă a Facultății de Filologie (secția română-franceză), Universitatea din București. A fost soția scriitorului Petre Anghel.
Opera
1981 Cetatea Făgăduinței, Editura Junimea
1985 Cântec înainte de cină, Editura Cartea Românescă
1993 Posibila trecere, Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău
2000 Apocalipsa orașului, Editura Viață și Sănătate
2004 Singura lumină, Editura Graphe, prefață de Florin Lăiu
Prezentă în volumul O antologie a poetelor din România, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2000.
Sentimentul religios, atât de frecvent în lirica noastră, devine în poemele Eugeniei Miulescu dialog cotidian, tânguire duioasă, șoaptă caldă. Poeta nu cântă Divinul, ci îl proslăvește, nu-și pune întrebări legate de existența divinității și nici nu se lamentează în gesturi de cuprindere a dimensiunilor ei. Preocuparea intimă a poetei este înălțarea sufletului, a gândului, către acel loc tainic unde are loc întâlnirea sacră ce generează o binefăcătoare și fără egal bucurie. Chiar dacă drumul către acolo e greu și uneori aducător de neliniști, de eșecuri, poeta se încumetă să facă efortul pentru a atinge prima treaptă, conștientă că aici drumul e ușor.
Despre poezia Eugeniei Miulescu au scris apreciativ Mircea Ciobanu, Paul Dugneanu, Virgil Cuțitaru, Elena Petrescu, Florin Lăiu etc.
A publicat în revistele România literară, Ramuri, Convorbiri literare, Cronica.
A fost membru fondator al Asociației culturale Societatea de Mâine și membru în comitetul de redacție al revistei Avanpost.
Omule, oricine ai fi, privește la Eva și la Maria,
Și, comparând-o pe propria ta mamă cu cea a Mântuitorului,
Vezi care dintre cele două este mai prețuită,
Și care dobândește mai bine bunăvoința Tatălui Veșnic.
Una și-a supus întregul neam stăpânirii demonului,
Cealaltă sfărâmă lanțurile în care zăceau strămoșii;
Prin una vine moartea, prin cealaltă, viața;
Una deschide porțile iadului, cealaltă, porțile cerului.
Totuși, această Evă - care ne osândește la flăcări
A rămas, în limitele firii sale, neatinsă de orice stricăciune;
Oare Fecioara – „binecuvântată între toate femeile”
Ar putea fi mai puțin pură în însăși zămislirea sa?
Nu, nu – să nu credeți așa ceva! Ci, cu toții,
Să proclamăm tocmai contrariul, în orice ceas și în orice loc:
Ceea ce Dumnezeu a binevoit să-i dăruiască mamei neamului omenesc,
Să nu-i refuzăm noi Mamei lui Dumnezeu.
Chiar dacă pierd vreo iubită,
Găsesc alta, negreșit;
Jurăminte, promisiuni,
Sunt doar mângâieri prefăcute
Jurăminte, promisiuni,
Nu-s altceva decât vânt.
Când văd o față frumoasă,
Mă aprind pe loc, deodată;
Dar s-o ador vreme-ndelungată
Nu-i felul meu de-a fi
S-o ador vreme-ndelungată
Nu-i deloc pe gustul meu.
Pot fi foarte atent
O oră, poate chiar două,
Dar, cum dispare din priviri,
Amintirea piere și ea
Cum dispare din priviri,
Pasiunea-mi piere pe loc.
Mai schimbător decât luna,
Nu vreau să mă așez la casa mea;
Fie blondă, fie brunetă,
Toate devin plictisitoare
Fie blondă, fie brunetă,
Toate ajung să mă plictisească.
Dacă mimez o scânteie de pasiune,
Ori de câte ori am chef
Fie că sunt alungat, fie că sunt îmbrățișat,
Fie că o femeie e docilă, fie că e crudă,
Fie că sunt alungat, fie că sunt îmbrățișat
Toate acestea îmi sunt cu totul indiferente.
Felul meu de a proceda e atât de comod,
Și considerat atât de fermecător,
Încât oricine nu-mi urmează metoda
Cu greu poate fi numit un om la modă;
Ba chiar, oricine nu-mi urmează metoda
E privit drept un neamț plictisitor.
