Powered By Blogger

25 sept. 2026

Brazilia - Sylvia Plath














Arăta-se-vor oare

Oamenii cu torsuri de oţel

Cu aripi la coate şi cu orbite

Aşteptând grămezile

Norilor ca să le dea expresie,

Supraoamenii! -

Şi bebeluşul meu, un cui

Bătut, bătut înăuntru.

Ţipă în grăsimea lui,

Oase adulmecând distanţe.

Iar eu, aproape dispărută,

Cei trei dinţi ai lui tăindu-se

În degetul meu cel mare –

Şi steaua,

Vechea poveste.

Pe potecă întâlnesc oi şi căruţe,

Pământ roşu, sânge matern.

O, Tu cel ce mănânci

Oamenii ca razele de lumină, lasă

Această

Oglindă întreagă, nemântuită

De uciderea porumbelului,

Gloria,

Puterea, gloria. 

Febră 42 - Sylvia Plath













Pură ? Ce vrea să însemne asta ?

Limbile Gheenei

Sunt plicticoase aidoma celor trei limbi


Ale plicticosului, pântecosului Cerber

Care şuieră-n poartă. Incapabil

Să lingă fără prihană


Tendonul în febră, păcatul, păcatul.

Plânge mucul de iască.

Miros de neuitat


Al unei candele stinse !

Iubire, iubire, din mine se desprind lungi trâmbe de fum

Ca eşarfele Isadorei, mi-e teamă


Că una din ele se va răsuci şi rămâne-ntr-o roată.

Sunt galbene fumuri, opace

Care-şi creează elementul propriu. Nu vor să se ridice.


Preferă să se-nvârtă în jurul globului

Sufocându-i pe vârstnici, umilind pe umili

Şi pe plăpândul


Prunc de seră în pătucul lui,

Sinistră orhidee

Spânzurându-şi grădina spânzurată-n văzduh,


Drăcesc leopard !

Radiaţia l-a făcut alb de tot

Şi-ntr-un ceas l-a ucis.


Îngrăşând trupurile celor vinovaţi de-adulter

Asemenea cenuşilor Hiroşimei, devorându-le apoi

Păcatul. Păcatul.


Dragul meu, toată noaptea

Am pâlpâit sus, jos, sus, jos,

Cearşafurile sunt grele ca săruturile unui bătrân libidinos.


Trei zile, trei nopţi,

Zeamă de lămâie, zeamă de pui

Zeamă care-ţi revine în gât.


Mă simt prea pură pentru tine sau pentru oricare.

Trupul tău

Mă răneşte cum îl răneşte lumea pe Dumnezeu. Sunt un opaiţ


Capul mei e o lună

Croită din hârtie japoneză, pielea mea-i bătută în aur,

Neprihănită şi scumpă.


Să nu te sperie această febră. Şi nici lumina mea.

Când rămân singură mă transform într-o uriaşă camelie

Dogorind, venind şi plecând, călduri peste călduri.


Cred că mă ridic,

Cred că pot să mă-nalt

Bobiţele de metal fierbinţi suie şi eu, iubitule, eu


Sunt doar acetilenă pură

Virgină

Privegheată de roze


De săruturi şi slavă,

De tot ce-nseamnă aceste lucruri roz.

Nu tu, nici el,


Nu el, nici el

(Eu-rile mele se destramă, jupoane de târfă bătrână)

Spre Paradis.

Din primul război mondial- Bertolt Brecht


Prin locurile înaltei societăți


Se consideră o slăbiciune să vorbești despre hrană.

De fapt e astfel: ei au

mâncat deja.

Slăbiciunea trebuie să părăsească pământul

fără să fi gustat

o carne bună.

Pentru a se minuna de locurile din care vin și

spre care se îndreaptă

rafinatele seri li se par

prea obositoare.

Ei n-au văzut încă

munții și oceanul

când vremea lor a și luat sfârșit.

Dacă slăbiciunea nu poate

gândi asupra a ceea ce-i slab

ei nu vor învia niciodată.


Pâinea flămânzilor a fost deja mâncată


Carnea a devenit necunoscută. E nefolositoare

așa cum e vărsată pe hainele oamenilor.

Dafinul crescut 

a fost lăsat să cadă.

Din coșurile fabricilor de arme

se înalță fumul.


Casa picturii ne vorbește de marile timpuri care vin


Pădurea crește încă,

câmpiile sunt grele încă,

încă mai sunt în orașe,

oamenii încă respiră…


În calendar ziua nu e arătată încă


Fiecare lună, fiecare zi

se deschide cu altă minciună. Una din acele zile

urmează a fi însemnată cu cruce.


Muncitorii disperă după pâine


Negustorii disperă după piețe.

Șomerii au flămânzit. Angajații

sunt acum flămânzi.

Mâinile care au stat încrucișate au iarăși de lucru.

Ele fac minune.


Acei care nu iau carneade pe masă predică mulțumirea


Acei cărora li se donează contribuția

cer și sacrificiul.

Cei care mănâncă vorbele flămândului

în minunatele timpuri care stau să vină.

Aceia care au lăsat țara să cadă-n prăpastie

numesc conducerea ei prea dificilă

pentru un om de rând.

Doinei, Doamna, toamna mea - Nichita Stănescu


De trei stele și lumine

Doină, mă gândesc la tine

Iar îmi stăruie în pleoape

Fagul prăvălit în ape…

Brațul vântului, pe gene,

scris cu păsări și poeme

îmi cuprinde pleoape-n pleoapă…

Fug prin gânduri cerbi de apă

Coame reci se frâng în unde

Unde ești tu, doină, unde?

Fagul tremură în lanuri,

păstrăvi i se-ncurcă-n ramuri

arbori mi se-ncurcă-n plete

O, și-i noapte în făgete

Și tot mai gândesc la tine

de trei stele și lumine.