Aripă de dor
Coborând uşor,
De la cer cu stele
În toate ale mele.
Cald şi trist fior
Cu el mă-nfăşor,
De la cap la gât
Până la pământ;
Ca o pânză deasă
Ochii imi apasă.
Dor pus peste dor,
Rănile mă dor,
Inima mă lasă,
Simt că pot să mor
Ucisă de dor.
Printre picături mă aleg şi eu cu ceva,
nu spun că ar fi mult, nici puţin,
dar rudele de sânge sunt handicapate.
De la ele am moştenit instinctul, sigur, al revoltei,
deși m-am răzvrătit împotriva lui
din punct de vedere raţional.
Ceea ce scriu acum este dedicat rudelor mele de sânge.
În special mama m-a împins de la spate să nu accept decât
scrisul dus până la capăt; adică ori să scriu, ori să nu scriu.
Când ajungeam la mal, se surpa malul.
Mama zicea un fuck-you cu spume la gură şi mă smulgea
dintre trestiile bătute de vânt.
Când ajungeam la celălalt mal, se surpa malul,
Mama zicea un fuck-you cu sângele ţâşnindu-i
din nas şi din gură
Și mă târa între trestiile bătute de vânt.
Probabil, voia să mai sug lapte din ăla gros, de-al ei,
de la sânul stâng. ştia că nu sunt bună de nimic
decât să-i sug ei laptele.
Asta înseamnă să fii handicapat; să nu fii bun de nimic, să fii
un parazit, o putoare, o lepră.
De fapt, dacă mă gândesc mai bine,
punându-l şi pe tatăl meu în joc,
orfolios şi leneş, arunc la naiba hărnicia suprarealismului,
a onirismului şi a altor isme, ce au, ca unic simptom, faptul
că au urmat dadaismul şi au încercat, sărmanele ismene,
cu parfum decadent de hipo-spermă să recupereze
ceea ce el, dintâiul, Divinul,
a negat cu bună ştiintă.
a negat şi apoi a murit.
La fel şi poezia, este un fel de politică formală a puterii
de a o rupe cu poezia.
Poate vine un matematician.
Poate orizontul îndepărtat şi solitar.
Poate o pasăre stabilă, pe cerul rece ca gheaţa,
cu aripile întinse.
Iată-mă ajuns la confruntări.
Rele chemări neaşteptate
tăbărâtu-m-au din spate,
cu zilele mele de ieri.
Una câte una,
irosite de-a rândul,
fără a le ţine socoteală,
cu toatele se răscoală,
cerându-mi cugetul la osândă.
Şi tac îndreptăţirile târzii.
Osteneli şi inima în zbucium?
Sarbede pricini de ironii,
anacronic invocate – acolo, atuncea.
Măcar tu,
că m-ai purtat cheltuitor,
nepriceput,
cu câte mi-ai cerut şi m-ai văzut,
cum le-nfrânam cu tine să mă poarte,
pământule,
tu îmi vei ţine parte?
Du-te, neamțule, urgent, afară,
Că ești fals și gura ți-e amară,
Rânjetele-ți sunt tot mai scârboase,
Du-te, că ai, totuși, șase case!
Du-te, arogantule, acasă
Și în pace țara mea o lasă,
Că atâta ură ai în dinți,
Fără să clipești, provoci și minți.
Du-te, prefăcutule-n Florida,
Că distrugi pădurea, ca omida,
Banii mulți și groși din găuri ia-ți-i,
Că-s făcuți onest, din meditații.
Calculele mint și nu se leagă:
Nici de meditai o lume-ntreagă
Nu făceai averi cu banii gheață,
Câtă fizică ai dat pe piață?
După ce i-ai dat sclipici și-un os,
Ai vândut Sibiul, dubios,
Case, ari, biserici și licențe,
Fără acte, fără competențe.
Din șofer și din tălmaci de rând,
Președinte ai ajuns curând,
Dar nu uită cei ce te știau
Cum vindeați copiii, mai pe șleau.
Pas cu pas, ai scris o carte-farsă,
Fierbe țara, de mă tem ca iar să
Iasă lumea-n șuturi să te scoată,
Umilită greu și supărată.
Ai în palmares porniri penale,
Slugă la multinaționale,
La germani ai fi vechil umil,
Nu te-ar ține nici într-un azil.
Dar acum, că v-ați făcut și plinul,
Ai benzină, să atingi Berlinul,
Parcă ai crescut sub două cloști,
Nasc și nemții hoți, mutanți și proști.
Du-te, mutălăule,-n pădure,
Că austrieci aduci s-o fure,
Du-te, harta noastră să nu moară,
Trădător nu ești, tu n-ai o țară!
Du-te, ne-ai lăsat o mare rană,
Compromiți emblema ta germană,
Ai făcut din falsuri milionul,
Ne-ai scuipat în față ghinionul.
Du-te, camarila stă să-ți cadă,
N-o să scapi în nicio ambasadă,
Că stăpânii-n piesa lor obscenă,
Brusc, te vor abandona la ghenă.
Du-te, joacă tenis pe-ndelete,
Somn predă la prânz la niște fete,
Mergi la schi sau trage schnell de fiare
Sau revino-n imobiliare.
Du-te-n Hermannstadt, profil de brânză,
Că la Cotroceni făcuși osânză,
Sau, mai bine, Werner, du-te-n cușcă,
Ai de grijă, că poporul mușcă.
Du-te, urma să nu-ți mai rămână,
Te-or primi măcar măgar la stână,
Inima de sibieni e bună,
Par ți-or face, fără să ți-o spună.
Ce-a-nceput Băsescu, zis matrozul,
Ai continuat, ținând de osul
Care-n jilț făcut e să vă ție,
Adversari băgând la pușcărie.
Când erau pe tron Ion Iliescu
Și Emilul cel Constantinescu,
Ne ziceam: mai rău, chiar nu se poate!
Dar Iohannis le-a-ntrecut pe toate.
Roata vieții, totuși, se-nvârtește
Și ți-o spun acum, pe românește:
Vezi, că ura lumii se ascute,
Du-te, cât ai timp, dar numai du-te!
