Iată-mă ajuns la confruntări.
Rele chemări neaşteptate
tăbărâtu-m-au din spate,
cu zilele mele de ieri.
Una câte una,
irosite de-a rândul,
fără a le ţine socoteală,
cu toatele se răscoală,
cerându-mi cugetul la osândă.
Şi tac îndreptăţirile târzii.
Osteneli şi inima în zbucium?
Sarbede pricini de ironii,
anacronic invocate – acolo, atuncea.
Măcar tu,
că m-ai purtat cheltuitor,
nepriceput,
cu câte mi-ai cerut şi m-ai văzut,
cum le-nfrânam cu tine să mă poarte,
pământule,
tu îmi vei ţine parte?
Du-te, neamțule, urgent, afară,
Că ești fals și gura ți-e amară,
Rânjetele-ți sunt tot mai scârboase,
Du-te, că ai, totuși, șase case!
Du-te, arogantule, acasă
Și în pace țara mea o lasă,
Că atâta ură ai în dinți,
Fără să clipești, provoci și minți.
Du-te, prefăcutule-n Florida,
Că distrugi pădurea, ca omida,
Banii mulți și groși din găuri ia-ți-i,
Că-s făcuți onest, din meditații.
Calculele mint și nu se leagă:
Nici de meditai o lume-ntreagă
Nu făceai averi cu banii gheață,
Câtă fizică ai dat pe piață?
După ce i-ai dat sclipici și-un os,
Ai vândut Sibiul, dubios,
Case, ari, biserici și licențe,
Fără acte, fără competențe.
Din șofer și din tălmaci de rând,
Președinte ai ajuns curând,
Dar nu uită cei ce te știau
Cum vindeați copiii, mai pe șleau.
Pas cu pas, ai scris o carte-farsă,
Fierbe țara, de mă tem ca iar să
Iasă lumea-n șuturi să te scoată,
Umilită greu și supărată.
Ai în palmares porniri penale,
Slugă la multinaționale,
La germani ai fi vechil umil,
Nu te-ar ține nici într-un azil.
Dar acum, că v-ați făcut și plinul,
Ai benzină, să atingi Berlinul,
Parcă ai crescut sub două cloști,
Nasc și nemții hoți, mutanți și proști.
Du-te, mutălăule,-n pădure,
Că austrieci aduci s-o fure,
Du-te, harta noastră să nu moară,
Trădător nu ești, tu n-ai o țară!
Du-te, ne-ai lăsat o mare rană,
Compromiți emblema ta germană,
Ai făcut din falsuri milionul,
Ne-ai scuipat în față ghinionul.
Du-te, camarila stă să-ți cadă,
N-o să scapi în nicio ambasadă,
Că stăpânii-n piesa lor obscenă,
Brusc, te vor abandona la ghenă.
Du-te, joacă tenis pe-ndelete,
Somn predă la prânz la niște fete,
Mergi la schi sau trage schnell de fiare
Sau revino-n imobiliare.
Du-te-n Hermannstadt, profil de brânză,
Că la Cotroceni făcuși osânză,
Sau, mai bine, Werner, du-te-n cușcă,
Ai de grijă, că poporul mușcă.
Du-te, urma să nu-ți mai rămână,
Te-or primi măcar măgar la stână,
Inima de sibieni e bună,
Par ți-or face, fără să ți-o spună.
Ce-a-nceput Băsescu, zis matrozul,
Ai continuat, ținând de osul
Care-n jilț făcut e să vă ție,
Adversari băgând la pușcărie.
Când erau pe tron Ion Iliescu
Și Emilul cel Constantinescu,
Ne ziceam: mai rău, chiar nu se poate!
Dar Iohannis le-a-ntrecut pe toate.
Roata vieții, totuși, se-nvârtește
Și ți-o spun acum, pe românește:
Vezi, că ura lumii se ascute,
Du-te, cât ai timp, dar numai du-te!
În codru trist, în codru adânc am rătăcit, şi umbre mari
Prin noapte năvăleau mereu și-n ramuri negre vântul
O strună-ntinsă până-n zări în zbuciumări adânci şi rari
Cântă şi suspină nebun, și-ntrerupându-şi cântul
Urlă iar de-al vieții glas, din fund huia pământul.
În neguri vise se izbeau ca nişte păsări care-n zbor,
Înfiorate, tremurând pierdute-n codrul mare,
Prin întuneric căutând spre lumea largă calea lor
Cu-aripi de umbră sau de foc băteau rătăcitoare
Şi toți copacii îi făceau din culmi să se-nfioare.
Şi spre albastrele lumini, de-oraşe înecate-n zări,
În stoluri grele năvăleau, vedenii ca să poarte:
În scurta moarte-nchipuite vieți duceau în depărtări
Şi iar veneau în stoluri lungi, şi iar piereau departe
Cutreierând c-un freamăt surd câmpiile deşarte.
Şi vântul într-un vuiet lung, izbind în zbor cu picuri reci
Cântă ca visele ce-n stol, în lume se-avântă,
Sunt taine ce-au fost de mult aievea, şi au rămas pe veci
În noaptea care le-a răpit,în noaptea neînfrântă,
Ce cu vedenii de demult, trecând ne înspăimântă.
În umbra care piere-n zări şi vine-n neîntreruptu-i mers
Din alte zări, rotind mereu o taină neştiută
I-o lume ce se-ntoarce-n veci - căci niciodată nu s-a şters,
De toate patimile mari din viața străbătută,
E lumea fără de sfârşit, cu noaptea începută.
Din struna care cântă lung şi care cântă rar şi greu
Am ascultat în codri mult, povestea-nfiorată,
A lumii-ntregi.
Şi am simțit cum umbrele purtau mereu
În văi adânci,în câmp pustiu,în noaptea-ntunecată
Tot ce-n trecutul nepătruns, de mult a fost odată.
De-un car de ani mă tot numesc aşa
bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri,
aghezmuind pe jos, în calea mea,
cu lacrimi de răşină de pe ramuri.
Când urc pe munte, sus, printre păduri,
aud, de sub a crengilor povară,
cum mă îndeamnă nevăzute guri:
“Rămâi la noi, Gligore Fărăţară.”
Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi
cu spume albe ce se sparg în valuri:
„Gligore Fărăţară, hai cu noi!”
mă cheamă glasul apei dintre maluri.
Iar când pornesc smerit spre cimitir
să mai îngrop câte-un copil de ceară
mă trag de mână morţii mei în şir:
„Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară.”
Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu.
Fac ochii roată: nu-i a mea moşia,
şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,
nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.
Vara cosesc - n-am pâine la iernat,
cresc iarna boii ca să-i pierd în vară
şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat,
eu rămân tot Gligore Fărăţară.
Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,
aş întreba - şi nu cutez a spune:
“Oare şi cerul s-a întors străin
sau mi-e surată zarea de cărbune?
Şi tot aştept cu fiecare nor
să se deslege-a ploilor pornire
şi de pe faţa dreptului ogor
să spele apa strâmba rânduire.
Apoi va scoate Dumnezeu din sân
hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,
să-l întărească iarăşi de stăpân
pe robul său Gligore Fărăţară.
Voi şti atunci că plugul e al meu,
a mea cu toate brazdele moşia
şi voievod pe toată holda eu
şi Gheorghe şi Ileana şi Maria…
