Visuri blânde, împletite
Din miresme și lumină,
Jale dulce, bucurie,
Ras și plâns fără pricină,
Ideal, gândiri semețe
Dor nestins de-a se jertfi,
Vorbă-n graiul poeziei,
Dor de trai, dor de-a nu fi:
Fire gingașă de fată
Cu dorinți fără-ntrupare,
O nălucă ce se stânge
La întâia sărutare.
Editura și Inst. de Arte Grafice C. Sfetea, 1915.
Te-nalță, te-nalță spre culme,
Spre zările dorului stins,
S-or pierde și urme de zâmbet,
S-a şterge și-arsura de plâns.
Seninul le-nvălue toate
Pe vârful de munte stingher:
Te rupe din vraja vâlcelei,
Cu dânsa și umbrele pier.
Năruite stau în preajmă plăsmuirile de-o viață!
Firea gerul o doboară... teama sufletele-nghiață...
visule, înger de pază, ocrotirea-ți dă-mi-o iară:
zâmbetul nădăjduirii... vraja serilor de vară,
dă-mi-o iară!
Tremură pe ramuri frunze... tremur' lacrime pe gene,
văd despică-n nouri vântul... zările adun' troene...
gândule, pribeag tomnatec, ia-ți toiagul, cale bună!
Înspre miriștea cu soare, înspre iazu-n solzi de lună,
cale bună!
Viţa-de-vie casa noastră
o-mbrăţişa cu ramuri grele
de boabe ce, către fereastră,
momeau un cer de păsărele.
Cu-nfrigurata-i mână albă
Mama o coardă ne-apleca:
Copiii se-nfruptau în grabă
din viguroasa miere-a sa.
Azi păsări nu-s, mama e moartă;
vița-de-vie-i doar un ciot;
văl de păianjeni uşa poartă;
eu plâng şi mă gândesc la tot.
Mi-au mai murit o bere şi-o ţigară.
S-au dus, aşa, de parcă nici n-au fost.
S-au dus ca paşii omului din gară.
S-au dus inexorabil şi anost.
Sunt trişti mereu acei care regretă.
Eu îs o frunză moartă de pe ram.
Eu n-am Logan şi n-am nici bicicletă
şi nici reverberaţie nu am.
Eu sunt un rătăcit pe drumul care
doar umbre şi fantomele mai trec.
Nu mi-am făcut bagaje de plecare.
Îmi iau doar amintirile şi plec.
Călcaseși frunzele-n picioare,
pe pragul scund al unei zile.
De ce nu le-ai lăsat să zboare?
Le-ai rupt nervurile fragile.
De-i toamna doar o melodramă,
tu joci în circumstanțe-n care
frunzișurile se destramă
și pleacă vara la culcare.
Și gustul vinului de cramă
se dă din căni diamantine
și pun octombriile-n ramă
tablouri galbene cu tine.
Apar tomnatice halouri,
nici berze nu mai sunt în zare,
iar vânzătorii de tablouri
te vând oricui li se năzare.
Și nimeni nu ne dă crezare,
când frunze potopesc asfaltul,
că totul este de vânzare,
într-un anume fel sau altul.
Chiar și fiori sau clipe rare.
Când toamna rece ne cuprinde.
Rămâne doar o disperare
în ochii celui care vinde.
Ne scufundăm ca niște nave,
iar timpul care ne petrece
prin toamnele de-acum bolnave,
nu vindecă nimic. Doar trece.
Tu lasă frunzele să zboare,
să-și facă dansul prin cvartale
cohorta lor rătăcitoare,
baletul frunzelor fatale.
La revedere, tomnișoară,
cu toată frunza ta fatală...
O să iernez a câta oară
în birturi mici din capitală?
Și-o să tastez pe telefoane,
în fumul aprig al țigării,
în timp ce oameni cu paltoane
se pierd pe străzile-nserării.
Mi-e fața poate răvășită,
atunci când soarele apune.
Eu sunt impresia greșită
a ursitoarelor nebune.
Și sunt o seamă de cuvinte.
Și-o-ngemănare de senzații.
Și-mi trec prostiile prin minte
cum trec mașinile prin stații.
Mi-s pleoapele mereu sumese,
când negurile mă confruntă.
Mă uit adesea pe sub mese
și văd pantofii mei de nuntă,
uscați, cu marginile sobre,
cu amintiri ce-acum îmi scapă,
călcând pe scorpioni și cobre
cum calcă îngerii pe apă.
La revedere, tomnișoară...
Să-mi scrii, ca Veronica Micle...
Când viața nu mi-a fost ușoară,
m-am dus și m-am băgat în sticle,
plătind doar demonilor taxe
și visurilor ne-nțelese,
cu ginuri albe și metaxe
și vinuri, doldora pe mese.
Străin la vorbă și la gesturi,
sub brazii triștii și înalții.
Trăind adesea niște resturi
de viață luată de la alții.
Ne ofilim ca niște lotuși
uitați în glastră de-astă-vară,
pe drumurile noastre, totuși,
mai răsunând câte-o chitară.
Pahare, căni, amfetamine
și fumul aprig de țigară
se-ntorc,
redându-mă pe mine
unui portret de-al meu din gară.
În toamne de cromate genuri,
când pică frunzele sau zboară,
se urcă oamenii în trenuri.
Din trenuri, oamenii coboară.
