Copilăria mea-i doar amintirea unei curți din Sevilia
și o grădină unde rodește lămâiul sub lumină fierbinte.
Tinerețea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia,
viața mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.
Nici un Maniara seducător și nici un Bradomin, vreodată
n-am fost - voi îmi cunoașteți îmbrăcămintea deloc arătoasă.
Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeată
și am iubit atâta cât să iubim ne lasă.
Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,
dar versul meu își are izvorul clar din pământ;
și, mai mult ca oricare supus sub obicei și doctrină,
sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.
Ador frumusețea și, după cum cere moderna estetică,
am tăiat bătrânii trandafiri din grădina lui Ronsard;
dar nu iubesc tunsoarea din actuala cosmetică
și nu-s, precum sunt alții, o pasăre-cobzar.
Disprețuiesc romanțele tenorilor goi ca niște cavouri,
și corul cel de greieri pe când răsare luna.
Stau nemișcat să pot desluși vocile de ecouri,
și dintre voci o voce, atât ascult, doar una.
Sunt clasic sau romantic? Nu știu; să las aș vrea
versul cum căpitanul sabia, vestită
numai prin mâna celui ce a ținut-o-n ea,
și nu prin măiestria cu care-a fost călită.
Vorbesc cu cel ce drumul și-l împarte cu mine mereu.
Cine vorbește singur, cu Cel de Sus să vorbească așteaptă.
Tăcerea mea-i vorbire cu acest prieten de la care eu
azi știu ce-i bunătatea și taina-i înțeleaptă.
Dator, în fine, nu vi-s; îmi datorați ce-am scris, și e puțin.
Mă duc la slujbă zilnic; din banii mei îmi fac
hainele de pe mine, din ei casa mi-o țin,
și pâinea de pe masă și patu-n care zac.
Iar când sosi-va ziua să plec de unde nimeni nu revine,
și gata va fi luntrea ce-ntoarcere nu are,
mă veți vedea într-însa fără nimic la mine,
aproape gol, ca pruncii care răsar din mare.
