XI
Dacă m-am născut într-un secol
blestemat, al revoltelor – atunci, iată
am şi eu dreptul la o
Revoltă a mea – care este cea
a Zeilor! Da, afirm, Zeii există, acesta
este refuzul meu, pur şi simplu, al
simţurilor, al aşa-zisei
Realităţi. Nu, hotărât, aceasta şi
acestea nu sunt făcute pentru Mine. Nu
îmi ajung, nu-mi sunt potrivite.
Un alt croitor, se pare, mi-a luat, nu
ştiu când, măsura!
Şi dacă tinereţea mea şovăitoare şi
labirintică n-a făcut-o, iată că
senectutea în care mă înec, ca un alt
dar al Lor, cei Omnipotenţi, îmi
şopteşte şi-mi împrumută forţa de a-i
chema pe nume. Şi ei există, ei sunt, logic,
deşi după o logică a fantasmelor mele.
Riguroasă şi necesară! Potrivită
unei singure persoane şi, în fine, iată,
singurătatea-mi devine un amplu jilţ, un
tron al realei posibilităţi. Şi,
deodată, cerul, cel gol şi gri şi uscat de
atâtea disjuncţii şi savante paradoxuri, se
populează, devenind real. În, desigur,
singura realitate, caldă, a revoltei, a
nedumeririi mele dureroase şi lungi de
a mă afla într-o lume a vizibilului atât de
strâmt şi de turtit între cauze şi efecte
deplorabile. Enorme şi tiranice, sufocându-ne,
insistent, Poeticul şi Viul. Viul şi numai al celui
ce refuză să moară înainte de vreme, viul celui
născut pentru a se întâlni cu Ei.
Viul nu ştiu cui, poate, al fericitului
Francisc ce se întreţinea cu păsările în
micul sătuc, Bevania, lângă Assisi… Poate
viul lui Origene sau Tertulian, cel care se
încredea, orbeşte, în propria sa
logică, ha, ha, absurdă nouă, certamente,
fiindcă ea este în netă contradicţie cu propriul,
nostru absurd!
Şi… viul Acelui chip smead,
sfios şi violent, ce a întronat
cifra 33 pe soclul unui mod de a fi,
ajutând un imperiu să se descarce de
uriaşa sa grandoare! Devenind eroul unei
alte Posibilităţi, vorbindu-ne mereu de
iubire, dar nu a cărnii sau a sângelui, ci
pentru cel pe care o întâmplare oarbă l-a
aşezat lângă Tine. Din totdeauna, devenind, astfel,
concretul, cel ce trebuie învins. Sau apărat. Şi, cum
de vreo două milenii noi tot încercăm
să-l înţelegem, să-l urmăm pe acest Ioşua, fiul
dulgherului, şi nu reuşim nici pe sfert sau
facem precum cruzii şi neastâmpăraţii
copii, folosim o unealtă nouă pentru
scopuri vechi şi străine şi astfel rămânem
mândri de a fi credincioşi micilor şi vechilor
zei. Invocându-l sentenţios mereu pe un
Altul, mut mereu acesta şi trădat.
Sau, ca să mă afund mai adânc, căutându-mi
Viul, ce mă atrage şi mă apasă – nu cumva e
Apollo, cel ce se întreţinea amabil cu Muzele
copilăroase, productive şi, desigur,
ingenioase. Sau, mai degrabă acel
Dyonisos, acel zeu al modernităţii viitoare,
profet al beţiei clarvăzătoare, al dansului
nebun şi al muzicii. Noul barbar sub a cărui
apăsare, nu, nu noi, ci întreg jur-împrejurul nostru,
uscat, gri şi mort, se însufleţeşte: mugurii
pleznesc în culori, verdele cotropitor aleargă
pe câmpuri, apele, păsările şi aerul prind să se
mişte, uimite, părând că vin, că sosesc din
ţări îndepărtate şi exotice, pentru a re-
începe dansul absurd şi viguros, teribil de
fertil, al Creaţiei. Cea ai cărei fii noi înşine
am devenit, puternici şi echilibraţi, cât timp nu
înţelegem! Ştiind şi presimţind că o anume,
nouă, ne-înţelegere, e poate unica şansă sau
sursă a unei vitalităţi viitoare. Pe care o vom lăsa
ca un concret tezaur celor ce vin, în cortegii. Ne-
înţelegerea ce nu e decât cuminţenia şi disperarea
celor ce au ajuns la capătul ştiinţei lor şi, care,
o vedem, îşi re-găsesc curajul! Nu altul sau, mai ştii,
poate totuşi altul decât cel care i-a ajutat o dată
să înţeleagă… cum se zice! Cei care nu dau îndărăt în faţa
unei noi singurătăţi ce se cască, în faţa ridicolului, ca şi în
faţa rănii sângerânde a vanităţii. Pentru a naufragia,
noi înşine, fericiţi, într-un real ce nu se împodobeşte atât cu
existenţa cât, mai degrabă, cu poetica vibraţie a instinctului…
Vom fi, cert, o mică, o nouă ceată, armată de ne-
credincioşi, păgâni ai aerului viu şi dens, ai coloanelor ce
spijină un cer cald şi complice, o lume ne-văzută, teribil de
aproape, creatoare de spaţii infinite. Pentru cei
deznădăjduiţi de ceea ce văd, simt, aud şi-şi amintesc.
Absolut săraci şi pierduţi într-o realitate tot mai stranie, mai
ne-familiară, de parcă ne-am fi rătăcit cu toţii într-o
ficţiune făcută prea târziu, absolut, după
norocoasa noastră naştere. Şi geloasă, la nesfârşit, pentru
motive misterioase…
Şi atunci vă chemăm pe voi, o, Zei şi nu
ca să ne ajutaţi să înţelegem. Noi vrem doar
să fim, nu să cunoaştem cu orice preţ. Noi
preţuim viul şi pe Dyonisos, cel barbar şi binefăcător
unei lumi prea cunoscute, prea obosite, prea
descurajate, fals îmbătrânite. Şi el, cu siguranţă, ne
va înviora încă odată, sosind cu ceata sa zgomotoasă de
nepăsători şi beţi de frenezia unei alte Naturi, cea care a
pătruns, iată, şi în interstiţiile sângelui nostru, când
odată am avut curajul sau nesăbuinţa unui
act gratuit. A unei idei total nepotrivite primei
necesităţi, a unui fapt pe care instinctul nostru visător l-a
îmbrăţişat. Acea pornire afundă ce face, îndrăzneşte
versuri, dansează pe mesele uscatului raţional şi
tresare, ca la apariţia unei comete
necunoscute, când soarele se ridică, pe
rulmenţii săi invizibili, deasupra mării, în
care, o presimţim, se ascund milioane de
fiinţe şi virtualităţi colorate, stridente.
A mării-mamă, ce bate calm la picioarele
noastre, limită a nemărginirii. Loc al
falsului uscat, ţară primitoare a încrederii în
prezentul Lor, al Zeilor, ce ne seamănă. Să-i
luăm, simplu, de mână şi să-i aşezăm în
tronul unei sacre obişnuinţe – aceea, de ne-
negat, a bucuriei de a ne fi născut.
Sub platoşa invincibilei Lor naivităţi. Şi
care ne va ajuta încă o dată, cu siguranţă.
Încă o dată!
18 Febr., 09
Din volumul „Cânturi", Editura Tribuna, 2013
