Micile biserici se deschid când se lasă amurgul
călugăriţele ies lent şi apoi înşiruite trec pe pod,
se încrucisează la mijlocul podului,se înclină unele
în faţa altora, călugăriţele albe, călugăriţele negre,
unele se opresc în faţa bisericii altora, spun o scurtă
rugăciune şi din nou se înşiruie pe pod.Şi din nou
se încrucisează , se înclină, albele şi negrele călugăriţe
care se încrucisează seara,
când se lasă amurgul, seara.
Traducerea Petre Stoica
Sunt un poet?
Nu, sigur.
Nu scrie doar un cuvânt, foarte ciudat,
stiloul sufletului meu:
"nebunie".
Deci e pictor?
Nici măcar.
Are o singură culoare
paleta sufletului meu:
„melancolie”.
Un muzician, atunci?
Nici măcar.
Nu e nimic altceva decât o notă
în tastatura sufletului meu:
„nostalgie”.
Sunt atât de... Ce naiba?
Mi-am pus o lentilă
în fața inimii mele
pentru a lăsa oamenii să vadă.
Cine sunt eu?
Stropirea sufletului meu.
(din “Poesie 1904-1914”
Tatăl meu îmi spunea: fii atent
la cine vorbește prea mult, la cine promite
la cine întâi intră, apoi întreabă: Se permite?
La cine își schimbă des opinia,
la cine n-o schimbă niciodată, la cel care pune pariu
la cel ce nu-ți strânge mâna mereu
la cel ce nu pierde ocazia să-ți facă rău,
la cel ce se se oferă mereu să-ți fie amic
la cel ce-ți dă dreptate mereu
dar de-l asculți e vai de capul tău,
la cine zice și se mișcă pe ascuns
dar mai ales de cel prefăcut și parșiv
și nu te privește în față fiindcă are-un motiv.
Trupurile, o, dulci sărmane trupuri umane
cu tulpină și ramificații, rădăcini goale
bătând aerul: cupe profane, dăruind
nopților limbi transpirate, strânsele palme
și oase dislocate, cu existență mută,
ce urcă prin piele, viguros, smulgând fluturi.
Vlăguiți, par aproape ca niște steaguri puse
pentru-a umfla luciul aripilor orizontale
ce simt inerția, ca lacurile carnale
unde plăcerea-și scufundă ancore stricate.
Stând vertical, enigmă sunt în peșteri constelate
și vârfuri pline ce înfloresc, ce explodează:
Mesaje proprii, când vocea nu verbalizează,
pornind urcușul lor pe drumuri neumblate.
Trupurile, o, dulci sărmane trupuri umane
pline de limbi transpirate, de strânsele palme.
Să fii aurora,
ca să cinstești aurora;
să fii pasăre,
ca să admiri pasărea;
să fii iarbă,
ca să meriți o viață de iarbă;
să iubești, înseamnă să te pierzi
în ceea ce iubești.
Am fost coamă
(bună ziua, iapă!)
Am fost petală,
(bună seara, floare de mac!)
și piatra asta între alte pietre
sfărâmate de valuri.
Metamorfoză,
nu mai vreau să iubesc:
iubesc.
Dragoste,
nu mai vreau să iubesc:
mă schimb.
Traducerea Veronica Porumbacu
Nimeni nu poate să-mi spună bine
nimeni nu ştie la noi
vântul acesta de unde vine
și unde se duce apoi.
Vine în zbor din depărtare
și bate iute de tot
pot să alerg oricât de tare
să îl ajung n-am să pot.
Dar dacă sfoara eu aş lăsa
ce zmeul mi-l ţine departe
vântul l-ar lua şi l-ar purta
timp de o zi şi o noapte.
Însă oriunde îl va purta
îl voi găsi negreşit
și-atunci voi şti în sinea mea
că vântul acolo-i oprit.
Şi aş putea să dau de ştire
unde se duce-acest vânt
dar unde începe-a lui rătăcire
noi nu putem şti pe pământ.
Pe tronuri, pe coroane, pe nume și paftale,
Se ceartă casele regale.
Pe pâine, pe căldură, pe case și pe pace,
Se ceartă casele sărace.
Complexe stări, ciudate vremuri grele,
Se ceartă treptele-ntre ele.
E forfotă, e luptă, e un coșmar pe scară
Și treptele-ntre ele se omoară.
Pe niște bani, pe sete, pe vanități și foame,
Se ceartă casele de dame.
Pe cursul ce le-ngroapă și cursul ce le-ajută,
Se ceartă case de valută.
Prin cărămizi, prin praguri, prin grinzi, prin ușa ruptă,
În sine însăși casa luptă.
Oricâte semne bune natura ne trimite,
Tot nu sunt case liniștite.
Neliniştit temeiul, acesta ce apasă,
În fiecare casă.
