Cântecul încă necântat al vieții
s-a stins în pieptul ei în multe șaluri,
și ea visează nunți ca-n basme, baluri
și sănii zvelte străbătând nămeții.
Ai săi au putrezit de mult sub dealuri;
Când iese-n prag în clarul dimineții,
ca buhna fac la ea din drum băieții;
nepăsător orașul curge-n valuri.
Buzele tale scumpe-n astă-seară
inima tristă mi-au pecetluit,
ca dragostea, ce-acolo a-nflorit,
cât vei fi departe să nu moară.
Si toate câte vieții i-am furat,
cu lacomă și-nfrigurată mână
(orice-ar veni de-acuma), să rămână
ca-n clipa asta bun si nentinat.
Buzele tale triste mă rugară
– pecetluindu-mi inima, tăcute –
să nu las amintirile să moară
când numai ele n-or mai fi trecute.
Fragedă, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blânzi din pământ
și-ai cerului zei o mie.
Creanga belșugului, necontenit
scuturată de noi, rodească.
O, ce poveste copilarească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.
Doamne, mi-am întors fața
de la lucrurile vagi, omenești.
Am ascultat în ploaie cum crești
și-am cântat dimineața
creațiunilor tale.
Fumul focurilor risipite-n vale
nu m-a mai ispitit.
Eram ca un arbore singuratec și fericit.
Anii treceau; cunoșteam acum
povestea râului întors din drum
spre izvoarele care nu istovesc,
Aveam drept casă cortul tău ceresc;
cele patru zări, pereți de cleștar,
ai templului în care mă umpleam de har
sunau uneori pentru mine.
Sălbătăciuni supuse, vânturi line,
veneau lângă peșteră să se-nchine.
Și prin aceste glasuri, prin toate
semnele care-ncepeau să s-arate,
pricepui că s-apropie ceasul.
Prea scurt îmi părea popasul.
Aș fi vrut multă vreme încă
s-ascult în munte vocea ta adâncă,
dar era vremea. Mi-am ales sub stâncă
un loc ferit. Acum aștept să vii.
Leii îmblânziți mă-nconjoară.
Oare se vor întoarce la fiare iară?
Vai ochii li-s ca flăcările vii
care cândva m-au ispitit în vale.
Doamne, primește-mă-n rândul oștilor tale...
Azi-dimineață,
intrând în ceață,
bătrăna văzu lângă pat
pe Iisus răstignit și-nviat.
Nu l-a recunoscut
de la-ncept.
însă din straie
țâșnea o văpaie
care-i curgea pe mâinile bălaie.
Puțin albastru din cer
i se lipise pe frunte și păr.
Și-n mâini
ducea niște pești, niște pîni.
“Doamne. șopti bătrâna,
mi-ai luat durerea cu mâna.”
Dar Iisus a mai stat și a zis:
“Uită acest vis.”
“Și păcatele?” Întrebă ea mirată.
“Nu ți le-ai aminti niciodată.”
Când n-a mai sunat nicio șoaptă,
cineva a luat mâna dreaptă
și-a pus-o peste stânga, pe piept.
Ochii erau închiși. Piciorul, drept.
Ca-n basme-i a cuvântului putere:
El lumi aievea-ți face din păreri,
Și chip etern din umbra care piere,
Și iarăși azi din ziua cea de ieri.
El poate morții din mormânt să-i cheme;
Sub vraja lui atotputernic ești,
Străbați în orice loc și-n orice vreme,
Și mii de feluri de vieți trăiești.
Te-atinge doar, și tu o biată clipă
Ce tremură-ntre două veșnicii
Privești de sus a lumilor risipă,
Și toat-a lor zădărnicie-o știi.
Aprinde-n inimi ură sau iubire,
De moarte, de viață-i dătător,
Și neamuri poate-mpinge la pieire,
Cum poate-aduce mântuirea lor.
Voi, căror vi s-a dat solia sfântă
De preoți ai acestei mari puteri,
Voi, în al căror suflet se frământă
Întunecate valuri de dureri,
Și gânduri de-un întreg popor gândite,
Nu duceți minunatul vostru dar
Ofrandă mâinilor nelegiuite,
Ci, ca pe sfânta masă din altar,
A-mpărtășirii taină preacurată,
Așa cuvântul să vi-l pregătiți
Ca mii de inimi la un fel să bată,
Și miilor de veacuri să vorbiți.
Jucând în casa mea, voioase clipe
Se-nmlădie, se-nalță și plutesc;
În juru-mi toate când se-nlănțuiesc
Încep să bată straniu din aripe.
Cu ochii mari la hora lor privesc,
Simțirea-mi, grea, ar vrea de drag să țipe
Și bucuria-mi să se înfiripe
Din jocul lor cel mândru și regesc;
Căci ele vin din taina depărtării
Cu raze-n haine și cu sori în piept
Purtând pe fețe zâmbetul mișcării...
... Acu, din viață par-că mă deștept:
Trecut-am de hotarele visării
Și peste morți cu clipele mă-ndrept...
Din Sburătorul, 1920
În ziua, când adusa la pământ
Îmi voi uita credința omenească
Și voi dormi - din somnul meu să crească
Cu aripi nouă, poate-un nou avânt.-
Voi cei rămași, sădiți-mi la mormânt
Un trandafir, tulpina-i să’nflorească
Și’n bucurie clipa-i s’o trăiască
Sub ceru’n care ochii mi’i împlânt.
Căci visul meu e astăzi ca o floare,
Cu inima deschisă către soare
Îmi îndrăgesc puterea de a fi:
Eri... mâine... veșnic se vor împânzi
Cu viața noastră-a lumilor izvoare:
Eu am mai fost și sunt o călătoare
Din Sburătorul, 1921
Am prins în mîna-mi lemnul și-am muncit
Din el să fac putere dătătoare
De tot ce poate, trupul să măsoare
Cînd crește, în lumină înflorit.
Apoi, stăpîn pe-a lutului izvoare
I-am spus văzduhului: sunt fericit
Căci am visat că 'n plaiu-ți nesfîrșit
Domni-voi: rege, dincolo de soare.
Și am pornit; cu sufletul întins
Ca și un arc, cercam să-mi fac săgeată
Din ochi, din inimă, din pieptu 'ncins...
...Era o zi frumoasă, mîngîiată
De adîncimi senine, cînd învins
Cu brațele deschise încă : „iată
„Sunt amețit“ zisei... „de Necuprins"!
Chiar dacă-ţi pui aceasta-n gând,
N-ai să te poţi spăla nicicând
Şi n-ai să poţi scăpa nicicum
De înţelesul meu de-acum,
Aşa cât este de puţin,
Dar îndurând să te mai ţin
Legată strâns de umbra mea,
Chiar dacă, parcă, n-ai mai vrea,
Eu, singurul, n-am să mă şterg,
Şi-n pasul vieţii tale merg,
Şi-n carnea veţii tale sunt
Cel mai copil, cel mai cărunt,
Cel mai nebun, cel mai smerit,
Ca parte în acelaşi rit,
Să pot muri de două ori,
Sub ochii tăi nemuritori.
Din volumul „Călimara Goală"
Ar fi pustie lumea fără tine,
Și cerul nopții, de deasupra ei,
Și-ar vântura oceanul de scântei,
Nemaiavînd la cine să se-închine.
Ba, chiar și zeii s-ar trezi atei
Fiindu-le potrivnică - vezi bine -
În lipsa ta, cunoașterea de sine
Sub fulguirea florilor de tei.
De-aceea nu mă-ncumet să-ți dau pace,
Dar nici pe brațe să te port mereu
Ca pe-un arici plăpând cu frica-n ace -
Străin fiindu-mi umbletul și greu -
Iar fără tine, spune-mi, ce s-ar face
La vremea toamnei, singur, trupul meu.
Din volumul Anuar, Editura Eminescu, 1989
O dată nu mi te-am văzut nepieptănat
nici cu noroi pe ghete
nici cu haina boțită
nici cu genunchi la nădragi
nici cu cravata deznodată
și cuget: ce sforțare la tine-acasă ca să
te feți în stradă, spilcuit, în fiece dimineață!
Ce osteneală-n plus ziua toată
la sculare și așezare
dar și la plimbare
ca să te păstrezi, întocmai, cum ești,
ca eu să pot spune
c-o dată nu mi te-am văzut nepieptănat
nici cu noroi pe ghete
nici cu haina boțită
nici cu cravata deznodată
nici cu genunchi la nădragi.
Traducerea Anca Domnica Ilea
Cântă clopotele-a sărbătoare
În cetatea gândurilor mele;
Clopote de doruri purtătoare
Taie cerul în jocuri de dantele.
Zborul lor în fâlfâiri se ’ntinde,
Scânteierea, par’că, le îmbracă
Și nemărginirea, iat’o, prinde
Loc în spre albastru să le facă...
Cavaleri cu fețele ’năsprite,
Doamne care țin un șoim pe deget,
Popi cu creștete blagoslovite
Purtători de rugă fără preget,
Pelerini, oștire, burghezime,
Trubaduri cu lirele în mână,
Servi desculți privind printre mulțime,
Hoți cătând o pungă la ’ndemână.
Toți ascultă... simt că li se frânge
Trupul lor în freamăte de viață
Cu o descleștare îndrăzneață
Când un clopot spune, râde, plânge.
Mână, frunte, inimă, privire,
Sete, foame, un sărut, o zare,
Iată-le plecate ’n cucerire
Să-și trezească drumul lor cel mare...
Și mă uit, cetatea se frământă,
Tot cuprinsul ei se ’nfioară;
Dangăt lin din sufletul meu cântă,
Carnea mea, în sărbătoare, zboară...
Cu întâlniri mai scurte şi mai rare
Cu despărţiri mai lungi şi mai pustii,
Îmbogăţeşti suprema disperare,
Cum nici măcar tu, singură, nu ştii.
Desăvârşit prilej de încolţire
A unui alt poem la mine-n gând,
Cu fiecare nouă despărţire
Tot mai aproape-mi eşti şi mai plângând.
Şi tot mai cunoscută dintre toate,
Cu cât mai neştiută vrei să pari
Dar, dacă altfel crezi că nu se poate,
De bunăvoie pier din ochii-ţi mari.
Luându-te, definitiv, cu mine,
Sub forma unui vis înregistrat,
Să-mi fii pereche şi să-mi pară bine
Că, dintre toţi, eu singur te-am păstrat.
La mine-n gând e foarte bine,
La mine-n gând e foarte cald,
Domesticesc, de drag, albine
Şi-n roua raiului mă scald.
Mai scriu un vers, mai scriu o carte,
Purtându-mi sufletu-n priviri -
Sunt cel mai mare, de departe,
Poet al micilor iubiri.
Nu fac mişcări de mântuială,
Când vine vorba de ucis
Fecioare puse la-ndoială,
Cu numai un sărut concis.
Mă port cum mă îndeamnă firea
Şi-mpart poeme tuturor,
Acoperindu-mi nemurirea,
Din când în când, cu câte-un nor.
Mă dau de-a dura de plăcere
Prin infinitul vătuit,
Şi spun mereu ce mi se cere,
Cu gestul cel mai gratuit.
Comori de flori îndurerate
Ascund sub palmele-mi subţiri,
Ca să se lase presărate
Peste uitări şi nesimţiri.
Renasc din propria-mi cenuşă,
Să scot sonete la păscut -
Sunt preşul ros de lângă uşă
Şi-nsângeratul vostru scut.
În mine se loveşte soarta,
Când dă năvală peste voi -
Eu sunt şi lacătul şi poarta
Şi-nghiţitorul de noroi.
Eu sunt şi viermele şi mărul,
Şi cel frumos şi cel urât
Plătit mereu cu adevărul
Din starea unui nod în gât.
Nimic nu duc până la capăt
Dar de nimic nu mă feresc,
În plină zi mi-e dat să scapăt
Şi-apoi din poala nopţii cresc.
Îi fac pe orbi să vadă cerul,
Îi fac pe surzi s-audă ploi,
Şi mă împac, senin, cu gerul,
În plină vară, ca un sloi.
Plutesc mereu şi nu mă doare
Armura unui mit restrâns...
La mine-n viaţă-i numai soare,
De ce mă condamnaţi la plâns?
Am găsit-o ieri în prun,
Dar să nu grăbiţi ocara!
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: Eşti nebun?
Pune scara!
Dacă-njuri, eu n-o mai pun!
Mai la urmă, pe-un cuvânt:
Să se lase sărutată
De atâtea ori deodată
Câţi fuştei la scară sânt.
Sărutată
Lăudat fii, Tată sfânt!
Unsprezece, spune ea;
Eu zic: Bine, pe credinţă:
Doar o fi având ştiinţă,
Scara câţi fuştei avea,
Pe credinţă
Asta e pierzarea mea!
Şi-o sărut mereu-mereu:
Orice-aţi spune, orice-aţi face,
Nu ştiu cum, dar mie-mi place
Să sărut aşa sunt eu!
Orice-aţi face,
Doar e dat de Dumnezeu!
Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, şi iată scara!
Vrând să pui la cale ţara,
N-am de lucru şi m-apuc
Să-ntorc scara,
Şi când colo, stau năuc!
Dau să număr la fuştei
Uite-i, frate, doisprezece!
Şi-un cuţit prin piept îmi trece
Împlântat de mâna ei!
Doisprezece,
Iacă-mi moartea, dragii mei!
A greşit, îmi spuneţi voi?
Cum de n-a greşit să-mi spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, când e joi!
Zici că poate n-a ştiut
Când vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborându-i şi-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dânsa, ce-a făcut!
M-a scurtat aşa, ştiind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasă!
N-o mai cred, s-o văd murind!
