Cea care-nspre tine-a făcut semn,
liniștea de dindărătul
pasului unei negrese.
De partea ei,
demi-
ceasul cu orele de magnolii
în fața unui roșu
ce caută sens și altundeva –
sau poate niciunde.
Întregul
halo temporal îm-
prejurul unei găuri de glonț, alături, creierat.
Aprig spre cer ridicatele,-ngrăditele
sorbiri de aer-părtaș.
Nu te lăsa pe-altă zi, tu.
Arnică, floare-de-ochi,
licoarea din fântâna cu
zarul în stea,
În
colibă,
el, în carte
– al cui nume-a luat ea-n primire
naintea celui al meu? –
el, în această carte
înscris, rândul despre
o speranță, astăzi,
pentru al gânditorului, în
inimă, un cuvânt
sur-
venitor,
fascină forestieră,-nvălurată,
orhidee și-orhidee, pe rând,
cele crude, mai târziu, la drum,
limpede,
cel ce ne conduce, omul
care le-aude și el,
//
pe jumătate
călcatele poteci
de bârne în turbărie,
jilav,
mult.
Vineri sunt îndrăgostit
De ochii tăi
Nu-mi pasă ce-mi spun ei
Îmi place lumina lor
Strălucitoare, cuceritoare
E a fiecărei luni,
A fiecărui an
A fiecărei zile
E lumina lor totodată
Şi numai a lor
Atât de fină, de transparentă
Văd prin ea cum îţi bate inima
Pare de aer, mă inspiră
Cântă şi e ireală,
E vineri?
Sunt îndrăgostit?
De ochii tăi?
Îmi pasă?
Taci într-un fel
Dar ce tare îmi vorbesc buzele tale
Senzualitatea lor recită poeme
De care-mi pasă şi nu-mi pasă
Cât de arogant suspină
Iar în braţele mele îţi iei zborul
Câtă mândrie şi prejudecată
Într-o zi oarecare,
Miezul nopţii muşcă din noi
Până la lună, până apoi
Şi dragostea ne caută prin aer
Suntem ascunşi pe dinlăuntru ei,
E vineri?
Sunt îndrăgostit?
Îmi pasă?
Poemul face partea din cel mai nou volum "Cele mai frumoase poezii de dragoste" - Marius Tucă - Editura Art
Cine m-a ascultat, adevăr a găsit în cântecele mele;
Adevăr va găsi până când am să mă mut între stele.
Cine m-a iubit pur s-a regăsit în cântecele mele;
Pur va rămâne totul până când am să mă mut între stele.
Cine mă va căuta în cântecele mele
Mă va auzi rătăcind printre stele.
Cine m-a hulit s-a regăsit în cântecele mele;
Hulit va rămâne şi după ce am să mă mut între stele.
Când în grădina gîndurilor netulburate
Am revenit și am văzut poarta deschisă,
Dorind din nou să intru și să explorez
Drumuri dulci, sălbatice, împodobite cu flori neprihănite,
Și bolţi de inocenţă pline de frumusețe,
Părea că un glas mai pur trebuia să vorbească înainte
De a îndrăzni să pășesc în acea grădină iubită,
Paradis tainic, pierdut, găsit neschimbat.
Atunci, chiar în poartă, am văzut un copil;
Un copil necunoscut, dar inimii mele cel mai drag;
El mi-a întins mâinile și mi-a zâmbit dulce
Cu ochi care nu cunoșteau nicio umbră a păcatului sau a fricii:
"Intră", a spus el, "și joacă-te cu mine un pic";
"Eu sunt micul copil care-ai fost."
Poemele de aici
cititorule
sunt palidele umbre
ale lumii
cuvintele nu sunt aievea
nu pot destul
pentru adevăr
sunt ca oglinzile
jur-împrejur
din care eu am plecat
doar poarta din spatele meu
mai luceşte magic la intrarea
în apele haotice
în apele fără fund ale viselor
unde nu există capăt de rând
despărţire în silabe
cuvinte
diftongi
şi nici semne de punctuaţie
unde căprioarele vânate pot lătra ca dulăii
iar şarpele se strecoară mai repede decât leopardul
unde eu
cu focul în ceafă
vreau să fug şi nu pot
cu picioarele mele de plumb
unde strigătul iese din gât
şi cade jos ca un măr stricat
şi vai
mă atinge fierbinte lângă ureche
cu cuvinte străvechi iubirea
dar vai fără chip
în noaptea inimii mele muritoare
unde lumina îşi găseşte sfârşitul
poemele mele vor să coboare
spre tărâmul umbrelor
să adune mărturii
din locul în care cuvântul
de întoarcere
se dizolvă în gheara eternităţii
unde nespusele simţiri
îşi caută fraza în mine
cititorule
există un om care cunoaşte
toate cuvintele
retras în pustia depărtării
în unicul extaz
al atotştiutorului
el scrie în cartea lumii
urzeala cu care începe
şi se termină viaţa
şi o scrie din nou
şi din nou
pentru că nu are
alte cuvinte
pentru că ştie toate
cuvintele
Din volumul "Concis", editura Vinea
Există dureri mai grele decât durerile,
Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,
Deși sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decât cele pe care le-aduce viaţa, senzații
Simțite doar cu imaginația, proprii
Vieții noastre chiar mai mult decât viaţa noastră
Lucruri nenumărate care, neexistând
Există, există cu încăpățânare,
Sunt ale noastre, cu încăpățânare, și suntem noi...
În cupa cea verde a fluviului maiestuos
Se regăsește strălucirea albilor pescăruși...
Iar peste suflet inutilă trece o alinare
Din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.
Mai dați-mi vin, căci viaţa nu e nimic.
O, dă-ne nouă astăzi bucuria florilor
Și ne ajută să nu ne visăm prea departe
Spre incerta rodire, ci a încercărilor
Ne ține tot anul înviind ca din moarte.
O, dă-ne nouă desfătare în albul grădinii
Inefabili ziua, fantome în noaptea afundă
Blagosloviți să avem fericirea albinii
Roind în jurul pomilor cu diademă rotundă.
Fă-ne fericiți precum pasărea colibri
Care meteoric deasupra stupinei se-arată
Și după ce cu ciocul ca acul în floare izbi
Se înălța în văzduh și stătea nemișcată.
Căci aceasta-i iubirea și nimic altceva
Lăsată de Dumnezeu din raiul ceresc
Să-i sfințească pe oameni atât cât va vrea
Pe măsura în care și ei se sfințesc.
Traducerea Marin Mihalache
