Cântec - Florica Bațu Ichim

Steauă ce-am fost

stea ce-o să fiu –

mă desprind

zenitului viu

zenitului fiu

mă dărui, întreagă…

Beteagă

‘ntrebare

se-apleacă răspunsului frânt

(… înc-un cânt… înc-un cânt…)

Steauă ce-am fost

stea ce mă cheamă –

mă luminez

despletindu-mă-n mamă.

Steauă ce vine,

copila mea draga, abia gângurind

e colind.

Să nu plângi, fiica mea:

clipi-voi, secundelor, stea.

mama cand era copilă

ca tine

se jucase cu vântul,

cu mine.

Fiul meu, să nu plângi:

lumina din stele în gene s-o frângi!

Vei licări, în adâncuri, cu mine:

tăcerilor line…

depărtărilor line…

Oglinzile sparte - Florica Bațu Ichim

Oglindă-nnoptândă în clipe fărâmă

târziul de arbor,

curândul de râmă,

amurgul de lut,

neclarul de cer,

Lerui Doamne, lerui, ler

lerui Mamă

lerui soare

cu amurg de ursitoare,

cu amurg de eu în trup

zodii ştirului irup…

“Sunt urâtă” îţi spun.

Spusul mă doare,

cuvântul se frânge-ntre grâuri şi soare.

Eu-palma-mi atinge o cută, un gând,

“mai urâtă” şoptesc

şi trup

lunecând

din petală-n petală

se vrea a gândire –

gândul se cere în dincolo fire

şi veşti de dincolo-mi se lasă pe

umeri

şi număru-n urme cu umbrelele

numeri

şi număru-a umbră se lasă-n privire

“… e dincolo fire …

e dincolo fire … “

Urc înspre eu…

mă ating…

Mă cutremur…

Lut-cerul se dăruie mării,

a tremur

şi tremură ape ducându-l ‘napoi…

- Fără noi!

- Lângă noi!

- Fără noi!

- Lângă noi!

“Mai urâtă” şoptesc. Ne-mplinire

mă doare

oglindiri picurând

între minus

şi soare…

Nu! - Florica Bațu Ichim

Nu liniştea din sălcii,

nici liniştea din lacuri,

nici ziua, dată încă, vibrând în curcubeu.

Mai lasă-mă o clipă să şed în mine însămi

în umbra care nu e

 durere, foame, frig.

“Cip-Cip!” sună ceasornic –

taxi sosind în goană

ca iarba răzvrătindă, flămândă înspre nori.

Nu liniştea din luturi,

nici liniştea din păsări!

Plâng raze sângerânde s-adape clorofila.

Nici un atom din lume cu mine nu vibrează –

cum doare unicatul

strivit de lut în timp!

O scară ruginită mi-o rezemam de ceruri

şi uşile sortite

(oh, infinite uşi!...)

murdare, strâmbe, oarbe,

(de ce mie sortite?)

şi uşile sortite

(prea infinite uşi)

 *

Nu liniştea seminţei,

nici liniştea spiralei.

Neliniştea din linişti o cer pentru o zi.

Cântec - Florica Bațu Ichim

Steauă ce-am fost

stea ce-o să fiu –

mă desprind

 zenitului viu

zenitului fiu

mă dărui, întreagă…

Beteagă

‘ntrebare

se-apleacă răspunsului frânt

(… înc-un cânt… înc-un cânt…)

Steauă ce-am fost

stea ce mă cheamă – 

mă luminez

despletindu-mă-n mamă.

Steauă ce vine,

copila mea draga, abia gângurind

e colind.

Să nu plângi, fiica mea:

clipi-voi, secundelor, stea.

mama cand era copilă

 ca tine

se jucase cu vântul,

cu mine.

Fiul meu, să nu plângi:

lumina din stele în gene s-o frângi!

Vei licări, în adâncuri, cu mine:

tăcerilor line…

 depărtărilor line…

Cunoaștere - Florica Bațu Ichim

Închid ochii,

doar sunetele să le percep,

doar sunetele –

totu-i străin şi ciudat şi frică-i

cum pruncul

abia desprins de la mamă

are încă nevoie de bătăile inimii ei.

închid ochii,

ascult…

Timp Lumesc - Florica Baţu Ichim

Crezusem în floare – şi floarea a curs…

Crezusemn în nouri, izvor şi argilă

şi-n filă…

în filă…

“clorofilă!” încearcă un gând

- prea târziu…

prea curând… -

în nisip am crezut

şi în mare.

- Un munte cu sare!

- Poate. Nu-l ştiu. Nu mai este.

Am crezut în poveste,

în silabe

şi dor.

- În tractor?

- Şi-n roţi. Şi arcuri. Şi pârghii.

“Gâr-ghii, lâr-ghii, fârghii” glumesc,

crezusem în cifre cu crezul lumesc

… şi-n iarbă… şi-n trup de cais…

bine-nţeles

şi în vis…

- Cartea!

(şi timpul lumesc…)

Mai am

o singură certitudine: moartea –

şi de ea mă-ndoiesc…

Florica Bațu Ichim - Biografie

(13 aprilie 1945- 5 septembrie 2010)

Născută pe 13 Aprilie 1945, al şaptelea copil al unei familii de aromâni. Studii: Liceul Gheorghe Sincai din Bucureşti şi Academia de Studii Economice. Stabilită în Canada din1974.  Volume de versuri: “Mesagerul Alb” (1970 ) cu o prefaţă de Ion Caraion, “Oglinzi” (1975 ),  “Seară Lumească” (1978) , “Poezii pentru copii” (1979), “Valea nopţii” (1982, în volumul colectiv “Agape” împreună cu Nicolae Novac şi Dumitru Ichim), Alte “Poezii pentru copii” (1983), “Poeme din grădina luminii” (2000), “Petala infinitului Alb” (2001). Un volum de poeme în proză “Vinerea Mare” ( 1975) şi două de proză confesională: “ Bolnav de cancer în Medjugore”  (1989 ) şi “La porţile disperării, începutul speranţei “ ( 1994 cu o prefaţă de Valeriu Anania ).Tradusă în Engleză și în Gaelic by THE LAND OF TREE PUBLISHING HOUSE,Winnipeg, Manitoba, 2022, Codirector al emisiunii bilunare de televiziune “Romanian Kaleidoscop” (1975-1985). A  fost membră în UNIUNEA SCRIITORILOR  ROMÂNI.  A trecut la cele veșnice pe 4 septembrie, 2010.

Sonet XLIII - Elizabeth Barrett Browning

Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.

Adânc şi larg şi-nalt, atît cât poate

atinge al meu suflet când străbate

spre graţie, spre tot, spre nesfârșire.

Şi te iubesc cu zilnica iubire,

în paşnic fel, în zori, pe scăpătate -

și slobod, cum te lupţi pentru dreptate,

curat, aşa cum fugi de linguşire.

Şi te iubesc cu patima avută

în vechi dureri şi cu credinţa care

părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.

Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,

cu viaţa mea! - şi Domnul de-mi ajută

te voi iubi în moarte şi mai tare.

Sonetul X - Elizabeth Barrett Browning

Iubirea simplă mândră e, să ştii, 

Şi trebuie primită. Focu-i viu,

Că spice ard ori templul auriu

Sau scândură de pin sau bălării: 

Iar dragostea e foc. Şi când voi fi

Constrânsă ca iubirea să-mi descriu

Mă vei vedea c-am chipul străveziu

Şi raze noi şi multe vor veni

Din el la tine. Nu-i nimic vulgar

Când noi iubim, iar Dumnezeu, firesc, 

Iubeşte-orice fiinţă-n mod plenar.

Dar ce simt eu când firea mi-o privesc

Luceşte-aprins şi-atunci se vede clar

Că dragostea sporeşte ce-i trupesc.

Traducere de Octavian Cocoş

Sonetul IX - Elizabeth Barrett Browning

E oare just să dau doar ce pot da?

Şi să te las privind lacrimi căzând,

Cu gust de sare, şi-ani s-auzi oftând

Când eu renunţ la ei, iar gura mea,

Deşi îmi juri iubirea cea mai cea, 

Surâde rar? Mă tem şi cred în gând

Că nu e drept. Noi doi nu stăm în rând

Să fim iubiţi; eu ştiu că e aşa,

Că cei ce dau cadouri cum dau eu

Se spune că-s zgârciţi. Povară grea!

Eu purpura nu-ţi spurc cu praful meu,

Nu-mi pun otrava pe oglinda ta,

Nu-ţi dau iubire falsă cu tupeu. 

Doar te ador... dar ce va mai conta...

Traducere de Octavian Cocoş

Sonetul VIII - Elizabeth Barrett Browning

Cum aş putea să-ţi răsplătesc vreodat'

Că inima ţi-ai scos-o bucuros,

De purpură şi aur preţios,

Şi că pe-un zid ai pus-o avântat

Ca eu s-o iau în palmă imediat,

Bărbat culant? Am suflet ticălos,

Ingrată sunt că am găsit folos

În darul tău, iar eu nimic n-am dat?

N-am suflet gol – săracă m-am trezit. 

Aşa vru Domnul. Toată viaţa mea

Am plâns de zor şi chipul mi-a pălit

Şi simt că am în piept inima grea

Nu pot să-ţi fiu nici pernă de dormit.

Când pleci de-aici, să calci te rog pe ea.

Traducerea Octavian Cocoş

Sonetul VII - Elizabeth Barrett Browning

A lumii faţă cred că s-a schimbat

De când am auzit păşind încet

Sufletul tău, ce m-a desprins discret

De-acel hotar cumplit şi îngheţat

Al morţii-n care m-aş fi scufundat

Dacă-n iubire nu intram complet

Ca viaţa să-mi transform. Ca la banchet

Băut-am din pocal – de Domnul dat

Pentru botez. Ce bine că te am. 

S-au schimbat cer şi numele de ţări,

Dar eu şi-aici şi-acolo te vedeam;

Lăuta, cântul răsunând în zări,

Toţi îngerii ştiau că le-ndrăgeam, 

Căci al tău nume-l poartă peste mări.

Traducerea Octavian Cocoş

Sonetul VI - Elizabeth Barrett Browning

Hai pleacă. Deşi simt că o să fiu

Mereu în umbra ta. Dar nu mai vreau

În pragul uşii singură să stau

Şi viaţa s-o privesc, ci o să ştiu

Ce pun în piept, şi nu o să mai ţiu

În soare mâna mea, cum toţi vedeau

Neluând în seamă gânduri ce-mi veneau 

Când palma-mi atingeai. Şi ca-n pustiu

Ne-am izolat, dar simt bătând din plin

Inima ta în mine pentru noi,

Şi-n vise mă-nsoţeşti, sunt ca un vin 

Păstrând aroma strugurilor moi,

Şi strig spre Domnul, El, zâmbind blajin,

Vede că-n ochi am lacrimi pentru doi.

Traducerea Octavian Cocoş

Sonetul V - Elizabeth Barrett Browning

Solemn înalţ acum inima grea,

Ca şi Electra urna ei odat',

Şi-n ochii tăi privind am răsturnat

Cenuşa-n faţa ta. Şi vei vedea

Mormanul de obidă strânsă-n ea

Şi cum scântei mai ard înverşunat

În scrumul gri. Şi de le-ai fi călcat

Zeflemitor, stingând văpaia rea,

Ce bine ar fi fost. Dar dacă stai

Doar lângă mine şi aştepţi un vânt

Să ia cenuşa...laurii ce-i ai

Nu te feresc, iubite, pe cuvânt,

Să nu-ţi arzi părul cel frumos de crai.

Mai bine pleacă, haide, ia-ţi avânt!

Traducerea Octavian Cocoş

Sonetul IV - Elizabeth Barrett Browning

Te simţi atras de săli de bal, firesc,

O, bard ce cânţi poeme cu mult har!

Şi dansatori picioarele-şi rup clar

Când buzele-ţi prolifice privesc. 

Şi-acest zăvor al casei e drăcesc

De nu-l atingi? Şi crezi c-ar fi-n zadar

Să picuri cântul tău, involuntar,

La uşa mea, cu note ce vrăjesc?

Tavanul, iată, sigur va cădea,

Şi şobolani şi bufniţe s-au strâns,

Şi-un greier ceartă mandolina ta. 

Taci, nu chema ecoul ca răspuns

Că eşti mâhnit! C-o voce-n tine vrea

Să plângă, căci tu cânţi... departe dus.

Traducere de Octavian Cocoş

Sonetul III - Elizabeth Barrett Browning

O, Inimă, noi suntem diferiţi!

Şi-avem un alt folos şi-un alt destin. 

Şi-ai noştri îngeri par surprinşi puţin

Când se privesc şi îşi ating uimiţi

Aripa-n zbor. Tu eşti ca cei zăriţi

Cu regii împreună la festin,

Şi zeci de ochi aprinşi la tine vin 

În timp ce-ai mei de lacrimi sunt umbriţi,

Cât tu cântarea ta o dăruieşti.

Însă apoi, vâzând că mă frământ,

De ce-n lumină chipul mi-l priveşti

Când eu stingheră şi-obosită cânt

Sub chiparos în noaptea de poveşti?

În păr am rouă, tu ai mirul sfânt – 

În moarte doar poţi astea să uneşti.

Traducerea Octavian Cocoş

Sonetul II - Elizabeth Barrett Browning

Doar trei din universul cel divin

Au auzit cuvântul tău – El sus,

Tu, că vorbeşti, şi eu! şi un răspuns

De Domnul a fost dat...şi-a pus venin

Pe-a mele pleoape, să nu văd – ce chin – 

Al tău chip blând – şi pentr-un om răpus

Sub cele lespezi unde-ar fi ajuns

Mai beznă n-ar fi fost. Şi e hain

Că Domnul face asta, drag amic!

Nu pot să ne despartă cei vulgari,

Vânt, mări, nu ne transformă niciun pic,

Ne strângem mâna peste munţii mari;

Iar la final, spre cer mergând pe dric,

Şi-n stele vom rămâne solidari.

Traducere de Octavian Cocoş

Sonetul I - Elizabeth Barrett Browning

La Teocrit cândva am cugetat

Cum a cântat el anii trecători,

Ce parcă-n mână, pentru muritori,

Bătrâni sau tineri, daruri au purtat;

Şi cum gândeam la graiul depărtat,

Eu am văzut cu ochi iscoditori

Şi-nlăcrimaţi, şi poate visători,

Toţi anii trişti ce Soarta i-a chemat

În umbră să mă ţină. Şi-am zărit 

C-o Formă se strecoară-ncetişor

Şi-apoi din spate părul mi-a smucit;

Zicându-mi cu un glas dominator:

„Ghici cin' te trage?” – „Moartea”, am rostit,

Şi-aud răspuns, „Nu-i Moartea, ci Amor”. 

Traducerea Octavian Cocoş

Sonetul 27 (XXVII) - Elizabeth Barrett Browning

Iubitul meu, ce către zări senine

m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte,

suflându-mi duh de viaţă peste frunte

prin lâncedele bucle în ruine;

mi-ai dat cu un sărut luciri divine

ce văd heruvii pe celesta punte.

Când n-aveam pace pe pământ niciunde,

cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!

Ş-aflându-te-s puternică, ferice.

Ca unul care-n câmp de asfodele

priveşte-n urmă bucuros şi zice

adio timpurilor sterpe, grele,

azi între bun şi rău stau mărturie

că doar murind şi doar iubind se-nvie.

Traducerea Paul Abucean

Resturile zilei - Lidia Zadeh Petrescu

poeziei 

M-aș fi întors din propriul meu exil

Sperând că viața încă mă răsfață

Dar am rămas pe rugul volatil 

Să scormonesc prin jar cu mâini de gheață 

Și te-am găsit așa cum te-am lăsat 

Cu venele tăiate la vedere 

Dar mirosind a moarte, a păcat 

Și-a praf pe cărți, rămas din alte ere 

În lampă licărea un bec rotund 

Pe masă, ceaiul cald cu gustul dulce

Iar chipul tău ca într-un somn profund 

Părea un sfânt ce răstignea o cruce

Pe stradă lumina un felinar 

Și-un porumbel zbura dinspre ninsoare

Adus probabil, de un vânt polar 

Din iernile trecute viitoare 

Prin cameră, un aer inedit 

De vin și nădușeală temporară 

De timp ce n-a murit, ci s-a grăbit 

Să treacă prin cadrane într-o doară 

Afară un miros dulceag de crini

De opiu stins într-o scrumieră rece 

Și-un fâlfâit de îngeri beduini 

Prin aer și prin clipa care trece 

O seară cu un iz nedeslușit 

De resturi menajere și ziare 

De tot ce-n lume încă n-a murit 

De poezii din cărți imaginare

Eu încă stau ascunsă printre foi 

Când somnul nu mai poate să m-ajungă 

Și gândurile mele ca un sloi 

S-au îmbrăcat în doliu ca să plângă.

Editura EIKON Gaudeamus 2025