Octavian Paler

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.

Dragostea de care se și moare - Adrian Păunescu

Nimic nu mă mai poate vindeca,
Oricâte clinici o să mai cutreier,
Eu sunt bolnav de amintirea ta
Şi voi muri cu chipul tău în creier.

Nici nu mă scuz şi nici nu mă explic,
Dar fac proces-verbal, ca să se ştie,
Că n-am trădat şi n-am minţit nimic,
Dovadă e această maladie.

Trăim în vremuri fără de eroi,
Ridicolă e orice fel de jale,
Dar vreau să vin, să mor, pe-un front în doi,
Sub salcia copilariei tale.

Nu pot nici să-ţi impun, nici să te rog,
Luciditatea de la sine vine
Şi-ai să-nţelegi că parcă-ai fost sub drog,
În totă răzbunarea ta pe mine.

Din câte-ai pătimit în timpul tot,
Pe mine m-ai găsit să-mi dărui ura,
Eu, salvatorul tău cel idiot,
Prin foc, de dragul tău, m-am dat de-a dura.

Şi sunt bolnav de gândul obsesiv
Că zilele de viaţă ni se curmă,
Şi am pierdut acum, fără motiv,
Un timp, zadarnic regretat la urmă.

Atunci când din coşmar ai să te scoli,
Îţi va fi foarte greu a înţelege
De ce dai tu un nume-acestei boli
De ce chiar tu te simţi fără de lege.

Şi, totuşi, de pe-acum te voi ierta,
De moartea care-mi vine de la tine,
Eu te-am dorit, eşti maladia mea,
Şi-n suferinţa mea îmi este bine.

Dar ştiu şi altceva, îngrozitor,
Probabil cea mai tragică ispravă,
Că, dacă eu de drag de tine mor,
Nu-nseamnă că nu eşti şi tu bolnavă.

Cei care altora le fac un rău
Li-l fac ca să se simtă ei mai bine,
Dar eu observ, ucis de răul tău,
Că mă zdrobeşti, zdrobindu-te pe tine.

Nimic nu ne mai poate vindeca,
De maladia fără de scăpare,
Cădem, şi eu, şi tu, de boala ta,
În dragostea de care se şi moare.

Leoaica tânără, iubirea - Nichita Stănescu

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Sonet III - Alexandru Vlahuță

Spun din vremurile acele.
Când veneau pe nesimțite
numai gândurile mele
să se joace fericite
pe-al tău chip și umăr dulce,
și în poala-ți să se culce.

Când abia-ndrăzneam, spre tine,
să înalț câte-o privire
mută, arsă de suspine,
pe furiș și cu-ntreruperi,
nu cumva a mea iubire
s-o-nțelegi - și să te superi...

Iară, după ce-ai privit
blând în ochii mei odată,
ți-am spus dragostea mea toată,
Ș-am rămas mai liniștit...
și de-atunci, când stai la geam,
ca din glas ne-nțelegem.

Câte nu ne-nșiră gândul
când le ia toate de-a rândul!
Însă eu aș vrea s-ascult
ce-a fost mai de demult,
și-n deșert cat în trecut
al iubirii început...

Sigur - de când e urzită,
inima mi-a fost ursită
pe de-a pururi să se lege
și să-ți fie roabă ție;
altfel nici n-aș înțelege
cum ar fi putut sa fie...

Dar lăsați-mă în tihnă,
gânduri oarbe și deșarte!
Nu mă mai stârni zadarnic,
dor nebun și fără parte,
să-mi mai ard liniștea-n focul
unui vis amăgitor.

Adormi, tristul meu amor!...
iar tu, chip frumos, lumina,
ce-mi lucești așa feeric,
și-mi rănești atât de dulce
viața-mi plină de-ntuneric,
zâmbet dătător de visuri
și tulburător de minți,
șterge-te din al meu cuget...
fugi, din ochii mei fierbinți.

(Poezie publicată în Revista literară, mai 1885)

Părintele Ilie Cleopa

Fraţii mei, omul care are frica de Dumnezeu nu trebuie să-l păzească nimeni să nu fure, sau să nu fie curvar, sau beţiv, sau hoţ, sau să nu facă rău. Cel ce are frica lui Dumnezeu şi ziua şi noaptea pururea veghează asupra lui: să nu gândesc ceva rău asupra omului, să nu vorbesc ceva rău că-i păcat, să nu fac ceva rău că-i păcat! Cine are frica lui Dumnezeu, acela se face santinela întregii înţelepciuni, îşi păzeşte sufletul şi mintea sa de gânduri rele, limba sa de cuvinte rele şi toată aşezarea sa de a lucra împotriva lui Dumnezeu.

În Paradis - Mariana Eftimie Kabbout

Am adormit în paradis
pe pieptul tău prea plin de stele.
Şi-am fost secunda dintr-un vis, mult prea frumos!
Am rupt o rază şi am scris pe cerul nemuririi mele
Că te-am iubit ca o nebună,
dar ce folos?
Doar trandafirii mai păstrează secretul meu ce încă plânge;
Şi-mi mai zâmbesc prin amintiri tot cum îi ştiu;
Mă las pierdută în furtuna ce scrie-n vânt cu al meu sânge;
Şi nu-mi mai pasă de o moarte;
nici că-i tarziu!

Duminica de ieri - Romulus Vulpescu

Aprind ţigara şi te-aştept să vii

pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
secundele acestea argintii
se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foşnesc şoptit - vecini cu vântul - plopii
și degetele-mi vântul le resfiră...
e-o linişte de umbră când te-apropii,
și mâna mea vibrează, şi e liră.

Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
peronul despărţirii să-l refuze:
în părul tău mai e un rest de vară,
dar - vineţie - toamna-ţi stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri şi-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.

Cu literă mare - Radu Zaharescu

Imperiul Roman, cândva.
Mai apoi
imperii mai noi -
al Lacomiei,
Puterii, Averii, Tăcerii,
Urgiei și Groazei,
Bunului Plac și Lipsei de Minte.
Și tot așa înainte,
Imperii și supraimperii.

Prea multe majuscule?
…Nu!…
cine are puterea în mână
se poartă ca lupul la stână
și pentru-a-ți păstra
această viață boantă, idioată,
musai să scrii fiecare
Prostie
cu literă mare.

Au fost Turci,
au fost Ruși
ne-ndurați și ghiduși,
au fost Austro-Ungari -
toti cu litere mari!

Mari la vorbă,
mici la fapte,
ne-au născocit și imperii abstracte,
așa ca am scris în continuare
cu litera mare:
Subdezvoltare,
Comunism,
Înarmare,
Fascism,
Poluare,
toate cu literă mare.
Și constați prostit că la o adică
numai om
s-a scris și se scrie cu literă mică.
…………………………………
Românie, țara durerii, tăcerii,
călcată de-atâtea imperii,
ești în fața istoriei și a lumii datoare
să scrii de-acum inainte
numai OM
cu literă mare!

Cântec pentru lumină - Ion Pillat

Lumină, lumină, de ce
în toamna târzie te duci?
Amară e coaja de nuci
și floarea-soarelui e
tăciune când tu ne-o usuci.

Lumină, lumină, mai stai -
spre iarnă nu te grăbi!
Ce-or face în vânturi pustii
foşnitele frunze şi mai
mâhnite de nu le mângâii?

Lumină, lumină, n-ai nici
o milă de flori şi furnici
dar greierii, bieţii, ce strâng
doar bobul de soare din crâng,
ce-or face la iarnă şi cui
să ceară de nu-i îndestui?

Lumină, lumină, mai stai
la mine, măcar până-n Mai!

Cântec vechi - Costache Negruzzi

Odinioară, ținutul Hârlăului era unul dintre cele mai frumoase ale țării. Astăzi însă și-a pierdut pănă și numele și, în adevăr, e păcat, căci făr-a vorbi de podgoria Cotnarii, vestită prin vinațele sale, în el găsește cineva dealul Cătălinei, de care, deși istoria nu pomenește, tradiția ne spune că se numește astfel de pe numele unei prințese românce, care scăpase de o navală dușmănească în vârful lui, unde, făcând șanțuri și baterii, se apără cu slugile sale; ruinele poliției Cotnari, unde un domn a întemeiat o universitate vestită pe acele vremi; două biserici, una ortodoxă, alta catolică, zidită de doi domnitori români; beciuri gigantice, pre care, oricât s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot; DumbravaRoșie, faptă barbară și mare a unui mare domn, care, ca să lase un monument fieros a vitejiei sale, înjugă leșii la plug și semănă o întreagă câmpie cu ghindă. Ghinda a produs stejari uriași și, când vântul clatină frunzele lor, se aude un gemăt tânguios ca în pădurea Dodonii. Mai încolo, vezi un istm de pământ, numit Podul de lut, care unește două prăpăstii și alăturea un izvor ce se cheamă Fântâna Cerbului.

În locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cutezase a se înamora cu fiica lui Radu Mihnea, pângărind cu plebea lui sângele patrician ș.a., ș.a. Iacov. Ștefan.

Toate aceste vechi rămășițe a gloriei strămoșești, făcute pe măsura oamenilor mari și pe care
noi, mirmidoni degenerați, nu le putem nici prețui, nici înțelege, le vizitam călăuzit de un bătrân mazil din
Cotnari, la care trăsesem la gazdă.

- Nu știi care e balta unde au pierit atâta călărime leșească în vremea domnului Constantin Cantemir? am întrebat pre călăuzul meu.

- N-a fost niciodată baltă, ci numai un loc hleios, plin de mlaștine, colo devale.

- Unde mi se înglodaseră roțile trăsurii?

- Așa; și încă acum e vară, dar toamna nu e de îmblat și leșii au venit despre toamnă. Îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Turculeț, că mulți leși au pierit aice și că împăratul lor de necaz mare își bătea ulanii cu sabia și le zicea: "Nadba umirác jak psy", adecă: "Rușine să muriți ca câinii".

- Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci; el era bun domn.

- Bun și nu prea. A omorât doi bunatate de boieri, pentru că-i da pe foaie și nu-l lasa să-și facă mendrele; dar așa a fost de când e țara noastră. Dreptul îmblă totdauna cu capul spart.

- Poate; însă mi se pare, moșule, că nu pre aveți dreptate a vă plânge tot de domni și nu și de boierii care încungiură pre domni.

- Acei doi pre care i-a tăiat nu-l sfătuiau de rău. Îi ziceau numai: "Măria-ta, mai des cu paharul și mai
rar cu birul, că nu poate țara". E, cine-i asculta!

- Miron logofătul și Velicicu hatmanul erau prieteni lui Cantemir. El nu i-ar fi omorât de nu l-ar fi îndemnat ministrul său Iordache Roset visternicul și Cantemir a plâns mult c-a făcut așa păcat. Judecând deci că și domnitorii au slăbiciunile lor ca și ceilalți oameni, trebuie a osândi pe sfetnicul ce-l împinse la asta.

- Poate că ai cuvânt d-ta. Lasă să se mânânce lupii ca să mai răsufle oile. Când au murit boierii aceia, ieșise și un cântec care-l știa tatăl meu pe de rost; îl și pescrisesem eu...

- Mă rog, caută-l și mi-l dă, am strigat.

- Ce să faci d-ta cu el? Cântecul acesta nu-i făcut de boieri, nici pentru boieri. Știi d-ta că boier la boier nu-și face cântec. Corb la corb nu scoate ochii.

- Fie cum zici, numai dă-mi cântecul.

Ajungând acasă, mazilul multă vreme l-a căutat; în sfârșit, întrun unghi pe poliță, găsind un ghizdan vechi, îl deschise și, dintrun smoc de tărfăloage de moșie (care-l sărăciseră de tot cu judecățile), scoase o hârtie afumată pe care mi-a dat-o.

Cetindu-o, m-am încredințat că oamenii de pe atunci nu scriau mai rău decât acum.

M-am pus de l-am pescris întocmai după a moșneagului:


Cântec vechi

Cantemir era un domn
Altfel pre de treabă om,
Numai țara cam prăda.
Boierii, văzând așa,
Îi zicea: "Măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Domnul la masă-i poftea
Și cu cotnar îi cinstea,
Pănă ce îi îmbăta.
Boierii când închina
Îi zicea: "Măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
El însă nu-i auzea,
Mânca, bea și jăcuia,
Și-n seamă nu le baga.
Boierii se supăra
Și-i zicea:"Măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Într-o zi s-au adunat
Ș-au făcut între ei sfat,
ând la divan i-a chema
Pe norod a judeca,
Să-i zică: "Măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Domnul dacă au văzut
Că de șagă s-au trecut,
Și că vor a-l dărăma,
Căci boierii nu-nceta
A-i zice: "Măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește",
Foarte mult s-au mâniat;
Pre doi din ei i-au tăiat.
Ca doar de ei va scăpa,
Și nu-i va mai asculta
Zicându-i: "Măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Ei la moarte se ducea
Veseli, vorbea și râdea,
Frică nicicum arăta,
Și-n gura mare striga:
"Ien auzi, măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Spun că cum i-au omorât,
Pe loc domnul s-au căit,
Căci îndată ce-nopta,
Amândoi i s-arata
Și-i zicea: "Măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Pe la schituri, sehăstrii,
Au dat multe liturghii,
Că doar îi va împăca:
Dar prin somn tot îi visa
Zicându-i: "Măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".
Neavând nicicum ragaz,
De ciudă și de necaz,
Muri înălțimea-sa.
Norodul îl îngropa
Zicându-i: "Măria-ta!
Cu paharul îndesește,
Dar cu birul mai rărește".

Până târziu așteptând o fată - Nichita Stănescu

Apa bate-n șteampuri malurile nopții,
risipind ovale fumurii și reci.
N-o mai cerc cu palma, nu mai trag cu sorții:
noaptea-i fără lună, să te văd când treci.

Șirului de șlepuri, clătinat de fluvii,
nu-i mai măsur ritmul, răsturnat în tropi,
șuieră sirena portului, și nu vii,
orizontu-l mută dincolo de plopi.

Și-i atât de -aproape că-l ajung c-o piatră
dac-aș ridica-o, de lângă călcâi -
clipa se repetă sieși, înc-o dată.
Nu mi-ar zice nimeni de plec: mai rămâi.

Nimenea-i pe țărmuri, nici un ochi într-însul
să mă mai răsfrângă nu-i deschis.
Și desfac de-a valma, gândului, tot strânsul,
peste cheiul negru, ca un vis în vis.

Nichifor Crainic

Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca nişte rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiţia mizeriei terestre, în care ne simţim exilaţi; şi că, în sfârşit, tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de aici.

Ora închiderii - Gheorghe Tomozei

Ninge cu mălaiul meiului

peste Bucureştii Mateiului

şi-i vremea laşei tăceri

când prietenii se trag spre muieri

şi nimeni nu se înfruptă

din vinul cu beregata ruptă

iar ţigările nu mai taie

aerul, cu dulci evantaie.

În risipire, pe căi trudite

ne depărtăm cu chipuri ferite

să nu ni se vadă

firele de zăpadă,

ochiul amână

icoana mâinii, cu un gest mai bătrână

şi ştim că de la ultima întâlnire

suntem mai săraci cu-o iubire,

mai bătrâni cu un prieten ce nu e

şi albi de ninsori amăruie,

mai bătrâni cu-o neiubită femeie

despicăm odaia şi-o cheie

în broasca vibrând se întoarce

mişcându-ne-n sânge vechi arce

când cade mălaiul meiului

în Bucureştii Mateiului...

Barza - Duiliu Zamfirescu

Sus, pe Argeș, pe la munți,
au rămas codrii cărunți;

jos, pe vale, prin zăvoi,

se cobor turme de oi,

iar un cuc cu pană sură

și-a spus numele din gură:

“Cu-cu!”

De prin garduri, de prin vii,

cintezoii aurii

zis-au din ciripitură

unei tufe de răsură:

“Soro fă, deșteaptă-te

și spre soare-ndreaptă-te,

So-ro!”

Iar prin crânguri s-aud semne

ghiionoaia taie lemne,

gaița, într-o gârneață,

se proclamă cântăreață,

iar din mreaja somnului

ies gândacii Domnului

Ro-șii!...

Chiar și hanul de la drum,

iarna fără fir de fum,

vara făr-de călători,

toamna făr-de cântători,

s-a umplut de rândunele

ce-au adus vara cu ele

Cal-dă.

Iar prin lanul răsărit

merge vestea c-a sosit

craiul diminețelor,

paznicul fânețelor,

și-ar fi tras pe-un vârf de leasă

jos la doamna preoteasă...

Ci-ne-i?

(1890)

Cu nepăsare - Eugen Jebeleanu

N'am strâns nimic... nici o avere,
nici un ban încolăcit într'un cerc sau la circ,
şi nicăieri. Nu am ştiut să strâng,
nu am ştiut să păstrez.

Să nu faceţi şi voi altfel.
Lăsaţi-i pe alţii. Strângeţi câteva
fişicuri de izvor. Sunaţi-le în amintire.
Pe acestea - păstraţi-le.

Surâdeţi. Fiţi liberi. Fiţi vântul
care, care trecând prin sita soarelui,
lasă ce-i aur căutătorilor buhăiţi.
Nu strângeţi ca să nu aveţi ce pierde.
Râdeţi cu dinţii strălucitori.

Anna de Noailles - Biografie

Anna de Noailles (nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu, n. 15 noiembrie 1876, Paris, Seine, Franța - d. 30 aprilie 1933, Paris, Seine, Franța) a fost o scriitoare și poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea.

Ana Elisabeta Brâncoveanu (sau Brancovan, după grafia franceză) s-a născut în familia boierească Brâncoveanu, dintr-o mamă de origine greacă, Raluca Moussourus (sau Rachel Musurus), căsătorită cu Grigore Brâncoveanu (n. 1827 – d. 1886). A învățat să scrie și să citească în casa părintească. A copilărit în casa părinților, pe care tatăl a numit-o la începuturi, «Vila Bassaraba». Amplasată în peisajul mirific al lacului Leman, clădirea fusese înălțată pe un teren ce aparținuse cândva unui oarecare Walewski, care nu era altul decât rodul dragostei dintre Napoleon și contesa Walewska. Mama ei era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride. Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Grigore Brâncoveanu și mama lui, Zoe Mavrocordat, fuseseră adoptați de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.

Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles (1873-1942) la 18 august 1897.[19], căsătoria fiind celebrată la vila Bessaraba din Amphion, în apropiere de Evian, pe țărmul sudic al lacului Léman. Soții Mathieu de Noailles și Anna de Noailles au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules de Noailles (1900-1979) care a avut titlul nobiliar de conte. Acesta din urmă s-a căsătorit în anul 1925 cu Hélène de Wendel , fiica marelui industriaș și deputat Guy de Wendel și a Elenei Argyropoulo, a cărei mamă era născută Sutzu, din ramura greacă a acestei familii.

După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate și aristocrată, de prietenă a unor literați celebri, decât pentru poemele sale de influență parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, „Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises. Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Anna de Noailles era vara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prieteni intimi ai lui Marcel Proust și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României. Caracterizări ale literaturii contesei Anna de Noailles au făcut scriitorul Robert de Montesquiou - rudă prin alianță - și sociologul român Dumitru Drăghicescu, autorul ulterior al cărții "Psihologia poporului român". Contele Robert de Montesquiou (1855-1921), colecționar de artă, a fost unul dintre exponenții cei mai cunoscuți ai dandismului, estetismului și decadentismului, al prețiozității stilistice, critic literar de temut. Montesquiou scria despre Anna de Noailles: "Oare căror atavisme se datorește faptul că, odată cu această nouă muză, au înflorit din nou trandafirii și garoafele vechilor poeți persani...este ceva care revine după multe veacuri, din rădăcini adânci". Dumitru Drăghicescu făcea următoarea apreciere: "Mentalitatea contesei este cu totul franceză. Ea a respirat din plin atmosfera intelectuală și artistică a Parisului. Educația ei literară s-a făcut în acel cerc de intelectuali care se inspiră cel puțin în aceeași măsură de emoțiile cerebrale ca și din viața fizică concretă, de emoțiile simțurilor...Marele secret pe care îl posedă doamna de Noailles, secret care este atât de rar, este de a surprinde și mira cititorul prin combinații de cuvinte cu totul neașteptate, dar care nu sunt deloc bizare. Acesta este puternicul talent, secretul doamnei de Noailles..."

Anna de Noailles și-a construit o viziune poetică originală, găsind o sursă de inspirație în păgânismul grec și în gândirea radicală a lui Nietzsche. Opera sa poetică dezvoltă într-o manieră foarte personală marile teme ale dragostei, naturii și morții.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob. Prietenia dintre Marcel Proust și Anna de Noailles s-a închegat în 1899, la Amphion, când scriitorul petrecuse vara nu departe de Villa Brancovan. Un cercetător al operei lui Proust va scrie despre „Prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Ana și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”. Prin „orientali”, autorul se referă la originea greco-română a contesei și la faptul că mama lui Proust era evreică.

După Primul Război Mondial societatea și gusturile literare se modifică și Anna de Noailles se trezește că scena literară este ocupată de Dadaism și Tristan Tzara și de avangarda suprarealistă a lui André Breton.

Deși era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămâne o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne și d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind „Dionysiac-extatice, senzuale, erotice, jucăușe, câteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:

Madam', în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.

Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în ”literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului contesei Gaspard de Reveillon din romanul lui Proust „Jean Santeuil”, și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La insistențele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română, ca membru de onoare.

A murit în anul 1933, în apartamentul său din Rue Scheffer, Paris. La slujba sa de înmormântare ținută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii sale. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”. Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenția culturii franceze ea va fi probabil redescoperită și în țara natală.

În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care sunt înmormântate Anna de Noailles și Martha Bibescu. Inima contesei Anna de Noailles se odihnește în urna plasată în centrul templului din parcul aflat în vechiul domeniu din Amphion-les-Bains.

Opera

Anna de Noailles, Le Coeur innombrable, Paris, Calmann-Lévy, 1901. (Inima fără egal), volum de poezii premiat de Academia Franceză

Anna de Noailles, L'Ombre des jours, Paris: Calmann-Lévy, 1902. (Umbra zilelor)

Anna de Noailles, Les Éblouissements. Paris: Calmann-Lévy, 1907.

Anna de Noailles, Les Vivants et les Morts. Paris: Fayard, 1913. (Vii și morții).

Anna de Noailles, Les Forces éternelles. Paris: Fayard, 1920. (Forțele eterne)

Anna de Noailles, Poème de l'amour. Paris: Arthème Fayard & Cie., 1924. (Poeme de amor)

Anna de Noailles, L'Honneur de souffrir. Roman. Paris: Bernard Grasset, 1927. (Onoarea suferinței)

Anna de Noailles, Exactitudes, Paris: Bernard Grasset, 1930. (Exactități)

Anna de Noailles, Derniers Vers et Poèmes d'enfance, Paris: Bernard Grasset, 1934. (Ultimele versuri și poeme din copilărie)

Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieții mele (titlul original: Le Livre de ma vie, Hachette, 1932.

Ce se poate - Eugen Jebeleanu

Ivit pe lume fără voia mea

o să rămân cât pot sau cât se poate
căci am nevoie de atâtea vize
de-atâta aer, şi libertate.

Însă la urmă
o să mă fac ceea ce nu se vede
ce cântă-n apă şi surâde-n pietre.

Nicolae Grigorescu

Odată, plecase zugravul la târg şi se vede că se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creştetul bolţii. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit şi mă urc pe şchele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung şi cât oi fi lucrat eu acolo nu ştiu, da' când dau să mă depărtez puţin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: "Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da' parcă-i şi mai frumoasă aici." Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin...

Pictură de Nicolae Grigorescu aflată la mănăstirea Agapia.

Pleacă trenul - Marin Sorescu

Când stai în tren şi pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat
Tu?

Primăvara şi toamna
Te tot uiţi pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?

Toată viaţa m-am uitat pe fereastră,
Pironit într-un colţ
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruţă
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, oraşe, continente
De ce sunt copleşit de atâtea emoţii,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?

Singur - Ion Pillat

Limpede suflet, turbure sânge al meu
cum puteti oare trăi împreună?
Gemeni din naștere, dușmani mereu,
duhul și lutul pieziș vi se-adună.

Cum puteți vajnic pe moarte-ncleștați
ține această strângere stranie?
Taci și te miră - poate sunt frati!
Înfricoșată taină și danie.

Turbure sânge, unde mă duci?
Valuri de neguri, blestem, otravă!
Limpede suflet: cântec de cuci,
râs de copil, lumină suavă!

Veșnică navă, vamă de-o zi,
la țărm peste vreme cine v-așteaptă?
Sânge și suflet, cine-o primi
strâmba osândă, cumpăna dreaptă?

Acum - Mihu Dragomir

Acum - e bine. Iar suntem străini.
Nimic din mine nu-i al tău. Nimica.
Tăceri, și-atât, trecând prin brazi și pini,
s-au dus de mult nesomnu-n doi, și frica.

Și, ca-nainte de-a ne fi știut,
redevenim persoane singulare.
Avem un cer și-o noapte fiecare,
acum e bine - nopțile-au tăcut.

De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini,
nici așteptarea n-o mai știm, nici frica.
Suntem și-n noi și între noi străini.
Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.

Rondelul stinsului ecou - Val Andreescu

Pentru-a câta oară, doamnă,
Te invit cu stins ecou
Să vedem o nouă toamnă
Cum sosește în Copou?

Vremea trece și ne-nseamnă,
Eu, înfiorat din nou,
Pentru-a câta oară, doamnă,
Te invit cu stins ecou?

Neaua frunzelor de toamnă,
Melancolic siderală,
Invitându-ne, condamnă
Lipsa mea de îndrăzneală.
Pentru-a câta oară, doamnă?

(Poezie preluată din Cenaclul "Poesis Moldaviae" Vaslui. Toate drepturile rezervate autorului)

Tu ești - Eugen Jebeleanu

Tu eşti ca pasărea aceea,
care, cândva,-ntr-o zi de vară,
când ploaia se lasă din ceruri
parcă plutind, atât de rară,

Zbura de-afară în odaia
în care stam şi, fără veste,
în timp ce, albăstrie, ploaia
se prelingea lin pe ferestre,

Mi se opri pe umeri, mică,
şi mă-ntrebă din ochi: - Tu eşti?
şi, nemaiaşteptând răspunsul,
sclipind, pieri pe veci.

Tu eşti...

Dormi - Mihai Eminescu

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?
Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine -
Fii linișită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te ‘n perini - eu îți voi da pace
Dormi tu - și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,

Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur -
Dormi liniștit c’un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit... pulsează-a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Deloc zgârcit la dăruit cuvinte - George Țărnea

Mă văd legat la ochi şi pus în fiare,
Cu unul care-a tâlhărit din plin
Prin gropile cu blusturi şi pelin,
Pândind iubiri subţiri la drumul mare.

Dar nici aşa nu-mi vine să mă-nclin,
Uitându-mi pofta de furat fecioare
Să-mi duc blestemul vieţii pe picioare,
Chiar dacă paşii mi se-neacâ-n slin.

Deloc zgârcit la dăruit cuvinte
Şi fericiri de-o zi şi mângâieri,
N-am izbutit nicicum să fiu cuminte,

Tras înapoi mereu de câte-un ieri
Dezmoştenit brutal de cele sfinte
Şi-ncununat cu fuga-n nicăieri.

Jorge Luis Borges

Întoteauna mi-am imaginat Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.

Garoafe roșii - Claudia Millian Minulescu

Garoafe roşii, crenelate -
amfore cu parfum de mosc,
pecetii de rubin şi sânge -
eu vă iubesc şi vă cunosc,
prin voi, garoafelor bizare,
în funduri roşii de corolă,
mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
otrăvitoarea ei fiolă...

Eu vă iubesc şi vă cunosc
de mult tulburătorul mosc...
în roşu-apusului de soare
voi puneţi pete de culoare,
voi înfloriţi în fundul mării
în lungi ciorchine de mărgean
și pe obrajii de fitzie
muriți în fiecare an...

Vă poartă-actriţele pe gură
și hetairele pe sâni,
vă leagănă pe coif cocoşii,
și-n răni v-au încrustat strămoşii,
iar eu vă port pe veci în minte,
vă port în păr şi pe veșminte,
pe perne de atlaz brodate...
garoafe roşii, crenelate!

Eu vă iubesc şi vă cunosc
de mult tulburătorul mosc!
Prin voi, garoafelor bizare,
în funduri roşii de corolă,
mi-a-ntins iubirea-ntâia oară
otrăvitoarea ei fiolă...
prin voi am plâns întâia dată -
obsesie însângerată!

Noiembrie - George Topârceanu

Plouă stupid...
cerul îşi scutură
ca dintr-o ciutură
frigul lichid.

Cârduri de ciori -
neagră pecingine,
flori de funingine
zboară sub nori...

Plouă perfid.
Și-n doză minimă
picură-n inimă
neant acid.

Plouă de sus...
toamna ironică
îmiscrie-o cronică
cât un Larousse.

(O Halim? -
Pentru că nu cere
nici introducere,
nici „va urma”...)

Plouă placid:
A...e...i...o...u...ă...
dacă continuă,
mă sinucid!

Ploaia și Soarele - Vasile Militaru

La-nceput, cand plugul încă nu ara ogoarele, -
pentr'un bob de linte fiartă,
s-au luat, mă rog, la ceartă
Ploaia și cu Soarele...

Fiecare, slab la minte,
sta puterea să-și măsoare
și, - păzește Doamne sfinte, -
pentr-un bob micuț de linte,
căutau să se omoare:
Soarele, cu ochii 'n flăcări, după ploaie prin tot locul;
Ploaia, cu potop de ape, căutând să-i stinga focul...

Am uitat să spun că bobul cel de linte cu pricina,
pe care-l făcuse Sfântul
până nu fi fost Lumina, -
nu era decât Pământul...

Astfel, Împăratul Ploaie, având tunete-n cuvânt
și-mpăratul Soare, mândru și cu aur pe veșmânt,
fiecare sta să spună că-n puterea lui măreață,
tot pământul o să fie plin de Floare și de Viață...

Dupa lupte fără seaman, ce le-ar micșora, cuvântul,
Soarele-a rămas puternic Împărat pe tot pământul
și-a-nceput atunci, pe loc,
cu iubire să-i trimită toată para lui de foc...

Însă, vai, în scurtă vreme, ars de jar, secat de ape,
a-nceput întreg pământul pretutindenea să crape
și, nemaiputând să-ndure atât foc și-atâta sete,
în grozav de grele chinuri, sufletul curând își dete...

Ploaia, care-atât dorise și era mereu pe-aproape
răsturnând pe mândrul Soare și pământul vrând să scape,
a dat drumul, într-o clipă stăvilarelor de ape
și vre-o patruzeci de zile potopindu-l, fără voie
când din toată omenirea a scăpat doar Tata Noe, -
noul Împărat, în fine, pricepu-necându-i plânsul,
că pământul iar murise, înnecat fiind sub dânsul...

Dumnezeu atunci le zise: Adevăr îmi e cuvântul,
că-n asemeni desbinare, nu veți ferici pământul...
deci uniți-vă ca frații... nu vă mai priviți cu ură
și pământul, de-a pururi dați-i apă și căldură,
totdeauna mână-n mână, înțelept și cu măsură...

Ascultând porunca dată, Ploaia și cu Soarele
se-nfrățiră-ntr-o clipită, astfel cum a zis Prea-Sfântul
și, punând la foc și apă, amândoi zăvoaiele,

s-a trezit din nou la viață, subt iubirea lor, pământul:
înverziră pretutindeni, luncile, ogoarele
și râdea sub sfântul Soare
pururi, floare lângă floare, -
fiecare mai vioaie,
cu potop de curcubeie-n picăturile de ploaie...

…………………………………………………………

Încheind aci povestea, cu-o iluzie amară,
dela cele tâlcuire, trec la biata noastră țară:

Voi, aleșii ei, cu minte, - de la cei doi Împărați
luând pildă, - pe vecie prindeți-vă astăzi frați
și, cu largă-nțelepciune și iubire-adevărată, -
dacă-n aste două haruri poate inima să bată, -

dați Lumină și căldură  pururi bietului pământ,
în al cărui sân, străbunii și vitejii noștri sunt, -
pentru ca, din harul vostru, să răsară Soarele,
să-i presăre flori, pe toate luncile, ogoarele,
să privim, cu plânsu-n gene,
pe vâlcele și poiene,
iar în lacrămile noastre, fericite, nu de dor -
curcubeu, să urce-n slavă mândrul țării Tricolor...

Declin - Ion Vinea

O tristeță întârzie în mine
cum zăbovește toamna pe câmp,
nici un sărut nu-mi trece prin suflet,
nici o zăpadă n-a descins pe pământ.

Cântecul trist, cântecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfințit,
îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
și răspunde din umilința talăngilor.

E toata viața care doare așa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunși la cer,
între apele ce-și urmează albia,
între turmele ce-și pasc soarta pe câmp
și între frunzele care se dau în vânt.

Parastasul - Adrian Păunescu

Biată ţară, în criză financiară,
Din picior de plai şi gură de rai
Ai ajuns maidan pentru fiecare golan
Şi tomberon pentru fiecare avorton
Şi desagă pentru fiecare iniţiativă beteagă
Şi coridor pentru fiecare infractor
Şi casă de fier pentru fiecare premier
Şi gazdă bună pentru fiecare minciună
Şi muncă în zadar pentru fiecare gospodar
Şi profit pentru fiecare neofit
Şi dobândă mare pentru fiecare trădare
Şi stingător numărul zero
Pentru fiecare foc al lui Nero
Şi suflet caritabil pentru fiecare contabil
Şi pahar plin pentru fiecare vecin
Şi tentaţia de la Apus pentru Imperiul rus
Şi lumânare de ceară
Pentru fiecare provocare maghiară
Şi avere care încotro pentru fiecare embargo
Şi bordel nesătul
Pentru şoferi de la Istanbul.
O, ţara ţăranului mort,
Ai început să aduci grâu din import,
Vezi să nu cumva să te zbaţi
Să cumperi şi ceva Munţi Carpaţi
Şi să vină vreun prim-ministru dezinvolt,
Ca să importe ceva Mureş şi ceva Olt.
O, biată ţară, biată ţară,
Mai mult te omoară cine zice că te repară
Şi ţie ţi-e greu, că-n faţa lui Dumnezeu,
Fiecare derbedeu vrea să te facă deşeu
Şi ţi-e silă şi ţi-e milă
Şi cuminţenia ta de prăsilă a devenit inutilă.
Biată ţară, biată ţară,
Popor în poziţie reglementară,
Sub toată urgia planetară,
Care, când te repară, te şi omoară,
De ai ajuns întrebare fără răspuns
Şi devii maternitate fără copii
Şi te-au transformat în femeie fără bărbat
Şi vor văduvie să-ţi deie,
De bărbat fără de femeie,
Ca să fii legea fărădelege
Şi fărădelegea în plină lege,
Semănarea de moarte în toate cele şapte arte
Şi semnul lipsei de trebuinţă
Pentru fiecare ştiinţă
Şi societate cu mâinile tăiate
Şi târg cu vânzători fără sârg
Şi fântână cu apa-ntr-o rână
Şi răstignire în fiecare mănăstire
Şi înviere amânată pentru altă dată.
Toate te încercară şi te subţiară, biată ţară,
Vecinii te sfâşie, salvatorii tăi întârzie,
Românie, Românie.
Şi din exces în exces socotelile nu-ţi ies,
Oricine e mai bogat ca tine,
Orice nevrednic îţi ajunge sfetnic,
Nimenea şi cu nimica ne învaţă ce e frica,
La capătul de sus al cozii
S-au îmbogăţit nerozii,
Se ispăşesc păcatele,
Se fură palatele,
Mărşăluim de-a-ndăratele,
Dascălii de matematici sunt foarte apatici,
Dascălii de raţiune nu mai au ce ne spune,
Dascălii de fugă ne declină şi ne conjugă,
Dascălii de geografie ne crucifică şi ne sfâşie,
Dascălii de română abia te îngână.
Biată ţară, biată ţară, te repară, te omoară,
Când trăieşti în capitalism
Ţi-e dor de socialism,
Când trăieşti în socialism,
Ţi-e dor de capitalism,
Dacă te-apuci de ceva, te gândeşti la altceva
Şi, parcă, peste toate, suferi de ubicuitate,
Suferi de preţuri mari
Şi de plecare de cărturari,
Suferi de un fel de transă
Care te-a lăsat fără nici o şansă,
Suferi de un fel de insolenţă NATO,
Seduso, prădato şi abandonato!
Parcă ai braţe paralitice
Şi suferi de partide politice,
Şi nu-ţi mai revii, din nici un fel de maladii,
Când te îmbolnăveşti de nervi,
Iei nevroza şi o conservi,
Te baţi pe tine când te vezi în oglindă
Şi nu e boală să nu te cuprindă.
Îl omorâră cum îl omorâră,
De lăsa sângele din el dâră,
Pe ăla de dărâma fără voia ta,
Dar acum dărâmă toţi,
Că sunt şi nepricepuţi şi sunt şi hoţi.
Cine pe cine să mai omoare,
Că ar trebui să tragă fiecare în fiecare?
Ţară tristă, ţară nefericită,
Aia nu e coroană, aia e copită,
Pe care ţi-au pus-o pe frunte,
Ca să te umilească şi ca să te înfrunte,
Că fiecare criminal
Învaţă la seral, din fiecare serial,
Cinismul, lichelismul şi oportunismul,
Fanatismul, servilismul şi cameleonismul
Şi mai ales pofta de crimă,
Care ne urmăreşte şi ne animă.
O, ţară fără noi, ai pornit înapoi,
Vremea ta a trecut,
Tu te-ai întors la un fel de viitor în trecut.
La ora învierii, vin gunoierii,
Întinde-le podul, să-ţi cânte prohodul,
Întinde-le palma, să-ţi scuipe sudalma,
Boală bolnavă de o nouă gâlceavă,
Ţară-n ţărână sub mână păgână,
Măcar rădăcina să-ţi mai rămână.
Când o fi şi-o fi şi poate ne-om înzdrăveni,
Să facem din noapte zi
Şi din moarte nuntă
În patima cruntă
Şi să se scoale neamul
Şi râul şi ramul
Şi să se-audă, din fiece sat,
Ca un ecou fidel şi curat,
Ca un parastas retehnologizat:
Adevărat, adevărat a-nviat!

Oana Pellea

Iar aici, furnicile numite oameni se strâng pentru război. Ca şi când n-am mai avea loc sub soare. Şi într-un fel, nu mai avem loc. Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci şi ceva de centimetri. Dar raza orgoliului lui e de câţiva kilometri. Şi uite aşa ne călcăm pe orgoliu şi nu mai avem loc unul de altul. Şi raza asta de orgoliu creşte ca o umbră, din ce în ce mai mult, de aproape a întunecat Pământul.

Dialectică - Eugen Jebeleanu

Am învăţat de la apă
cum să nu curg
am învăţat de la plug
cum să nu ar
şi de la viaţă
cum să dispar.

Cântec - Dimitrie Anghel

​Garoafele din glastră, stând gata ca să moară,
Vorbesc de-o fată blondă cu fața diafană,
Vorbesc de-o prea frumoasă și mândră castelană
Ce le-a purtat de grijă o-ntreagă primăvară...

Vorbesc, și pun la cale garoafele din glastră:
- „Carminul să ni-l strângem, și-n pulbere măruntă,
Pe-obrajii ei să cernem ușor, în zi de nuntă,
Să nu mai fie alta cum e stăpâna noastră.”

(Pictura „Garoafe” de Nicolae Tonitza)