Hoinar vestit, poet la drumul mare,
ce-ai pus din timp popia la ciochini,c-o mână umbli lumii-n buzunare,
cu alta-n stihuri Precistei te-nchini.
Dai, hăituit ca lupul pe la stână,
târcoale-n târg dughenilor cu şunci,
spășit le-adumeci plin de râvnă, până
ce-n ele cangea deştelor ţi-arunci.
Soi uliţarnic ce-şi înjură prada,
chefliu stricat cu visul strălucit,
ca un tâlhar ascuţi, oţel, balada,
să ne-o împlânţi în piept ca pe-un cuţit.
Ibovnic scump al ocnei, bun din fire,
dar înhăitat cu îngerii pierduţi,
te cuibăreşti prin putrede tractire,
să plângi pe neaua anilor trecuţi.
De gât cu zorii pleci la dănţuit,
în glas de liturghie, geamparale...
ți-e sufletul un bâlci dezlănţuit
în nava unei vaste catedrale.
Parcă te văd maestru-n furtişaguri,
edec de han şi-al juzilor vrăjmaş,
tras dinspre lunci ca un guzgan din faguri
scrâșnind sub biciul asprului armaş.
Risipitor cum n-a fost vistiernic,
măreț golan cu aurul în gând,
tu îţi iubeşti viaţa de nemernic
și ştii să mori, drag păduchios, sperând.
Şi-n timp ce-ţi pun în zbilţ cerbicea bravă
și se gătesc să te ridice-n furci,
tu, mai isteţ, furând un vraf de slavă,
pe scări de rime veacurile urci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează