Laus Ptolemaei (XIV Câmp) - Nichita Stănescu

Eu cred că pământul e plat
asemeni unei scânduri groase,
că rădăcinile arborilor îl străbat
atârnând de ele-n gol, cranii și oase
că soarele nu răsare mereu în același loc
și nici nu răsare același soare,
ci tot altul după noroc
mai mic sau mai mare.
Eu cred că atunci când sunt nori
nu răsare nimic, și mă tem
că s-a sfârșit definitiv cu șirul de sori
lunecând dinspre iad spre eden.
Atunci trimit păsări dresate
cu ochiul bun și cercetătoare,
care să-mi spună-ncotro trebuiesc îndreptate
câmpiile, să-ntâlnească alt soare.

Jeu d'Amour (Mantineea) - Cezar Ivănescu

!ea făcea cea mai bună cafea
(să încep chiar așa?
cu o tautofonie?
chiar o tautologie)
ea făcea rost de bani de chirie
Marie de la Roumanie!

!eu, grec, albanez, turc și moldav
am stat în lumina
razei de aur a ochilor
ei ca o mână de pulbere
de prav -
am încercat saphicus
major hexametrul
catalectic
(camera noastră rămânea
toată noaptea luminată
electric)
am vrut să-i fac dovada
că exist ca s-o laud
s-o fac nemuritoare -
dar buzele mele
funebre, funebrule flaut,
funebrelor fluvii de sânge,
înghețatu-o-au oare
- senzuala orhidee a morții - ?
!ea făcea cea mai bună cafea -
ea numele florilor mă învăța - !

Garofițe - Nicolae Vermount

Cerul roșu al gurii - Gabriela Melinescu

Dacă ai ști ce roșu este cerul gurii noastre
strigând, încât a apărut
un brusc ecran medieval
în care să se deplaseze lumea
într-o latină cunoscută.

De o fecioară rezemați
simțeam cum fețele ni se turtesc
de scene cu decapitări.

Și lespedea de orient a fost mereu,
pătată cu inscripții funerare,
negând dovada unui mare creator
care-a știut deodată singur
că moartea e un lucru care se întâmplă
doar altora, doar altora...

Din ramele iatacului vechi - Ion Pillat

Ornicul alb de pe comoda bătrână
sună subțire și straniu ceasul străin...
picură timpul adânc din plină fântână
peste iatacul străbun cu divan și cu scrin.

Și cine ușa deschide cu teamă, nu știe
că fata în crinolină din ramele vechi
și-așteaptă sfioasă și astăzi iubitul să vie:
romantic, cu barbă și plete, joben pe urechi.

Și cine ușa o crapă, cum o să creadă
că jupânița din ramă cu ochiul viclean
tot mai pândește la scară să vadă
calpacul blănit cu samur al marelui-ban.

Elegie în două strofe - Ștefan Augustin Doinaș

Neliniștită, frunza, dar supusă
unei bătăi pe care-o simte-n vânt.
Ce rost mai au cuvintele, când spusă
din veac e spaima oricărui cuvânt?

Întemeiată fără noi, această
Împărăție trece-acum cu ploi,
egală sieși, dar părând mai vastă
prin ceea ce-nflorește după noi.

Cain - Nichita Danilov

Ninge sau poate plouă
peste un câmp de cadavre.
Ninsoarea e neagră și umedă,
ploaia e neagră și rece.
Prin ninsoare sau poate prin ploaie
trece un om foarte slab
cu o pelerină roșie.
Omul e înalt și fața lui este roșie.
Omul e alb sau poate negru,
dar fața lui este roșie.
Păsări roșii sau poate negre
se rotesc peste creștetul lui și țipă.
Ninge sau poate plouă
peste un câmp de cadavre.
– Caine, Caine,
ce face fratele tău Abel?
– Fratele meu
jertfește un miel roșu,
privind peste câmpul semănat de cadavre.
Pe câmp plouă sau poate ninge.
Ninsoarea e neagră și umedă
și ploaia e neagră și rece.
Deasupra lui veghează
în liniște Domnul.
– Caine, Caine,
de ce l-ai înjunghiat pe fratele tău Abel,
Caine?

– Taci și ascultă,
fratele meu Abel jertfește un miel roșu,
privind câmpul semănat de cadavre.
Deasupra lui veghează
în liniște Domnul.
Ninge sau poate plouă
peste un câmp de cadavre.
Ninsoarea e neagră și rece
și ploaia e neagră și umedă.
Prin ninsoare sau poate prin ploaie
un om stă îngenuncheat în fața unui câmp de cadavre.
Fața lui este albă sau neagră,
dar expresia ei este tristă.
Ochii lui sunt albaștri sau negri,
dar expresia lor este tristă.
Părul lui e blond sau poate negru,
dar fața lui este tristă.
- Caine, Caine,
de ce ești așa negru,
Caine?
- Taci și privește,
fratele meu Abel jertfește un miel roșu
pe câmpul semănat de cadavre.
Peste el ninge sau poate plouă.
Ninsoarea e neagră și umedă
și ploaia e neagră și rece,
deasupra lui veghează în liniște Domnul.
Plouă sau poate ninge
peste un câmp de cadavre...

Nichita Danilov - Biografie

Nichita Danilov s-a născut la data de 7 aprilie 1952 în satul Climăuți din comuna Mușenița (Suceava), într-o familie de etnie ruso-lipoveană. A absolvit cursurile Facultății de Științe Economice și pe cele ale Școlii Postliceale de Arhitectură, ambele din Iași.

A lucrat ca economist, corector, profesor, muzeograf, editor, redactor ("Convorbiri literare"), redactor șef ("Kitej-Grad"), șef departament cultură ("Monitorul de Iași"), director (Teatrul de copii și tineret "Luceafărul" din Iași), secretar literar (Teatrul Național din Iași), director (Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a municipiului Iași).

Debutul său literar a avut loc în anul 1979 în paginile revistei "Dialog". Este prezent în texte literare în aproape toate antologiile din țară și străinătate, poeziile sale au fost traduse și publicate în diverse reviste de gen din S.U.A., Anglia, Cehia, Slovacia, Franța, Spania, Letonia, Ungaria, Estonia, etc. sub semnătura unor traducători de prestigiu ca Adam J. Sorkin, Sean Cotter, Brenda Walker, Leons Briedis, Lidia Nasinova, Maria Dinescu, Emanoil Marcu etc.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Club European[2]. A desfășurat o intensă activitate publicistică în cotidianul "Monitorul" (pagina culturală) și "Obiectiv" din Iași. De asemenea, a publicat texte literare în aproape toate revistele din România. În perioada 1998-2000 a funcționat ca atașat diplomatic pe probleme de presă la Ambasada României din Republica Moldova, pe parcursul unui an fiind ambasador ad-interim al acestei misiuni diplomatice. A fost membru al Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu.

Cărți publicate 

Fântâni carteziene (Ed. Junimea, 1980) - poeme, volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor;

Câmp negru (Ed. Cartea Româneasca, 1982) - poeme;

Arlechini la marginea câmpului (Ed. Cartea Româneasca, 1985) - Premiul Asociației Scriitorilor din Iași;

Poezii (Ed. Junimea, 1987) - Premiul Asociației Scriitorilor din Iași;

Deasupra lucrurilor, neantul (Ed. Cartea Româneasca, 1990) - poeme, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași; Premiul revistei Cronica, Premiul revistei Poesis;

Urechea de cârpă (Ed. Boema, 1992) - pamflete;

Apocalipsa de carton (Ed. Institutul European, 1995) - eseuri;

Mirele orb (1995) - poeme, Premiul Fundației Soros, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova;

Nevasta lui Hans (Ed. Moldova, 1996) - proză;

Deasupra lucrurilor neantul / Au deussus des choses, le neant (Ed. Axa, 1997, ediție bilingvă în traducerea lui Emanoil Marcu);

Nouă variațiuni pentru orgă (Ed. Polirom, 1999) - Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova;

Peisaj cu ziduri și uși (Ed. Augusta, 2000, ediție bilingvă română - engleză (în traducerea prof. Sean Cotter, Universitatea din Michigan, SUA) - poeme;

Suflete la second-hand (Ed. Vinea, 2000) - poeme;

În deșert și pe ape (Ed. Prut Internațional, 2000) - poeme;

Umbră de aur, melancolia (Ed. Axa, 2000) - poeme, Premiul Național de poezie de la Neamț din 2002;

SECOL (Ed. Junimea, 2003);

Second Hand Souls (Twin Spoon Press, Praga, traducere în limba engleză de Sean Cotter, SUA);

Nouă variațiuni pentru orgă/ Nine Variations for Organ (antologie în limba engleză, ediție bibliofilă, Olanda);

Îngerul negru (traducere în limba rusă de Elena Loghinovski, Editura Kitej-grad, Iași) - poezii;

Tălpi (Ed. Polirom, 2004) - roman, Premiul Uniunii Scriitorilor din Iași pentru proză;

Ferapont (Ed. Paralela 45, 2005) - antologie de poezie;

Mașa și Extraterestrul (Ed. Polirom, 2005) - roman;

Capete de rând (Ed. Paralela 45, 2006) - eseuri și portrete literare;

Centura de castitate (Ed. Cartea Românească, 2007) - versuri (conține CD audio cu poezii recitate de scriitor).

Premiile obținute

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1980);

Premiul Asociației Scriitorilor din Iași (1985, 1987, 1990, 1995);

Premiul revistei Cronica (1990);

Premiul revistei "Poesis" (1990);

Premiul Fundației Soros (1995);

Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1995, 1999);

Premiul Național de poezie de la Neamț (2002);

Premiul Uniunii Scriitorilor din Iași pentru proză (2004);

Marele premiu al Festivalului "Nichita Stănescu" (2007).

Timbru - Ion Barbu

Cimpoiul veșted luncii, sau fluierul în drum
durerea divizată o sună-ncet, mai tare...
dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
și unda logodită sub cer, vor spune - cum?

Ar trebui un cântec încăpător, precum
foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.

Iarba somnului - Constant Tonegaru

O, să ciupesc struna mai rămâi,
din privirea mea femeile intrate să plece,
ultima să fii cea dintâi;
femeile cu piele velină
să-mi tipăresc buza mea rece
îndură până începe luna plină.

La pulpe, în frunte, pe-o nară,
durerile neîntâlnite m-au cuprins
și-atente ochiuri către părul tău bălan
din carne răbufnesc afară.

O plantă palidă, un crin de apă,
ca în borcane străvezii cu pești
presimt cum împreună cu-nserarea
pe nervii optici învârtești.

Nu știu rădăcinile unde se-nfig:
poate în altă lume din aer
stau într-o stinsă planetă
păstrată la frig
poate mult în adânc
prin crăci ascunse
așteaptă păsări negre de lut
cartea de joc din care au fost smulse.

Au înflorit cireşii... - Angelina Nădejde

Au înflorit cireşii,
o, Doamne, ce splendoare!
Și-au pus hlamide albe,
brodate-n roz de soare.

Sărută cerul  floarea,
când vântul o răsfiră
și se cunună zarea,
iar fluturii conspiră.

E-atâta frumuseţe
la nunta de petale,
dar simt cumva tristeţe
când văd, cum ramuri goale,

Umile-ngenunchează
tot sărutând pământul
și tremură a groază
când rău, nechează vântul.

Ne-asemănăm cu ei
în mândra tinereţe,
pe trupuri ca de zei,
veșminte îndrăzneţe.

În florile dorinţei
stamine de candoare
iar arşiţa fiinţei
prea mult risipitoare.

Vâltoarea vieţii fură
toți anii plini de floare
și soarta nu se-ndură...
amară întomnare!

Cireşi prin anotimpuri
cu zbucium în rafale,
lăsăm în urmă muguri
cu seve-adânci, vitale.

Vor înflori-n lumină
și ne vor da de ştire,
c-adânca rădăcină
trăiește întru ‘nnoire!

Clopote - Ion Vinea

Din ce adânc și limpede trecut
înfiorați stelarele amurguri
și oamenii cu inima de lut,
voi, clopote captive-n bolți și burguri?

Legând în glas, de ora care-a fost,
sositul ceas al legănatei treceri
plăpând și nalt și sfânt alai, ce rost
clamezi în drum nenduplecatei seceri?

Pe unda ierbii,-n vânt și-n vis ascult
oricând, oriunde palida lor larmă.
De-i zvon, chemare, bocet sau alarmă
prin vieți și morți sunt robul lor de mult,
cuprins în roiul de-aur ce se sfarmă
de zodii vechi, august și-etern tumult.

Provincie (I) - Benjamin Fondane

Din nou tăcerea umedă în munți -
și-i vară totuși după calendare;
capre bărboase au trecut, murdare,
și plouă, plouă...
gâștele sub punți
au leșinat în toamna albă, lângă
sufletul care ar voi să plângă.

Castanii simpli, peste bănci de parc,
lipesc cu palma mărci de-alamă late;
tăcerea, udă, s-a culcat pe spate,
și-un Cupidon, ciupit de timp, c-un arc,
aruncă ofticos și paralitic
apa ascunsă-n mădularul mitic.

Au fost și-aicea lebede-n bazin?
(Poate și-au dus lumina printr-o poartă.)
Bazinu-i galbăn ca o frunză moartă,
și vara a plecat așa de lin,
cu ochii limpezi și cu țâțe pline,
c-o simt și-acuma, goală, lângă mine.

În cea din urmă toamnă eram doi.
(Fântână, curgi aducerea-aminte!)
Priveam cum pleacă berzele, cuminte,
spre alte țărmuri și spre alte ploi,
și tot ca și acum stăteam pe gânduri -
și cineva cioplea ceva din scânduri.

Pavilionul nebunilor - Angela Marinescu

Pe drumul care duce spre pavilionul nebunilor
Îmi port sângele de pe tălpi
și nu îmi pot adânci înstrăinarea.
Doamne, nu mai pot crede, am uitat
să-mi spăl cearşaful negru care mă strânge.
Sunt sora lui Lazăr, care nu mai poate învia.
Pentru mine nu există decât umbra.
Pentru mine nu există decât nebunia.
Alb ca varul este pavilionul pe care îl iubesc
ca pe mine însămi.
Acolo drogul, acolo violența, acolo sexul, acolo cuvintele.
În soare, un câine se culcă liniștit
la picioarele unui nebun, stăpân, care cântă.

Cum mortuis în lingua mortua - Emil Botta

Voi fi tobă de carte
și atunci voi ști
secrete idiome, graiuri stranii,
atunci voi vorbi
despre morți pre limba morților,
despre civilizațiile morților.
Zâmbești, se vede,
ai dedicat un zâmbet,
a conștiinței floare,
aproapelui tău necunoscut.
Așteaptă, așteaptă,
nu trece mult, voi vorbi
cu morții, despre moarte.
Nu trece mult și voi fi
tobă de carte.

Elogiu - Emil Brumaru

De dimineața până seara
Visez la șoldul tău Tamara,
Cel greu și alb ca un nămete,
Scos de sub rochii pe-ndelete
Şi tăvălit pe largi divane
Ca-n basmele aliotmane.

De dimineața până seara
Visez la șoldul tău Tamara,
Cum să-i gust tainica dulceață,
Când o să-l iau pios în brațe,
Iluminat, ca pe-o icoană,
Spre-a-mi mântui viața-mi vană.

De dimineața până seara
Visez la șoldul tău Tamara,
Lin răsfoind şi monoton:
Baudelaire, Verlaine, Lautréamont,
Rimbaud, Nouveau, Apollinaire;
Ei n-au văzut ce tu-mi oferi!

De dimineața până seara
Visez la șoldul tău Tamara,
În casa noastră de chirpice
Din balige de pitulice
Blând frământate-n brume groase
De-un serafim cu-aripi stufoase.

De dimineața până seara
Visez la șoldul tău Tamara,
Cărând senin găleți cu apă
Din care căni adânci se-adapă,
Băgând surcele sfinte-n plită
Linse de flăcări ce excită.

De dimineața până seara
Visez la șoldul tău Tamara,
Precum elevul profesoara
Şi-o-nchipuie-n vacanțe, vara,
De dimineața până seara...

Rondelul opiumului - Alexandru Macedonski

Fumându-și opiumul uitărei
pe rogojini din pai de-orez
Fo-hi, spre piscul aiurării,
e dus de visul lui chinez.

Scăpat de chinul zbuciumării,
senin ca după-un meterez,
fumează opiumul uitării
pe rogojini din pai de-orez.

Iar când sosește al nopței miez
ce-l urcă-n slava îmbătării,
deplin se dă halucinării
ce-atunci e singurul său crez,
fumându-și opiumul uitării.

De spus când adormi - Rainer Maria Rilke

Să-nvălui vreau în cânt pe cineva,
lângă el să fiu și să stau.
Și să te legăn vreau și nani ți-aș cânta,
și din somn și în somn să te iau.

În casă numai eu să fiu anume,
acel ce știe: noaptea a fost rece.
S-ascult afară și-n adânc ce se petrece,
în tine, în pădure și în lume.

Se cheamă orologiile bătând,
străfundul vezi prin timpul limpezit.
Jos, mai aud un om străin trecând,
străin, un câine-n somn a tresărit.

În urmă e tăcere.
Eu cobor ochii mei asupra ta;
ei te țin lin și se desprind ușor,
când în noapte se mișcă ceva.

Tablou naiv și sentimental - Ileana Mălăncioiu

Stăm pe două scaune față în față
Nu mai am să-ți spun absolut nimic. Totul s-a terminat
Mă uit împrejur ca pe zidul din amvonul bisericii
Pe care se vede diavolul strident colorat.

Râd de coada lui care se lungește văzând cu ochii
Râd de cazanul cu smoală. Râd de tot.
Aș râde și de sfințenia cu care te căutam
Dar încă nu pot.

Aș schimba doar ceva din tabloul acesta naiv și sentimental
Cu iadul în fața căruia mi te arăți
Aș avea poftă să umblu puțin chiar la diavol
Aș avea poftă să-i pun mustăți.

Aș avea poftă să încerc să-l dau jos de pe zid
Cu zid cu tot dacă nu se mai poate altfel
Aș avea poftă să te dezleg puțin de-acest scaun
De pe care te uiți cu smerenie către el.

Lecția a cincea. În tren - Alexandru Mușina

În compartimentul ca un coș în care păstrăvii așteaptă
înveliți în foi de brustur mesele furnirate se spun
bancuri aproape porno sunt și doamne aici
femei căsătorite sau pe cale obosiți
să facem pe șefii de secții pe profesorii ne prostim
şi noi cum putem peisajele parcă
se iau la întrecere ah ce frumos e ca în
tr-un tablou impresionist acasă ne așteaptă
bărbații femeile pruncii ce vreme frumoasă
curând vom intra în tunel lumina se va împalida
ca o tânără în pragul maturității timizii
jucători de cărți reminiscență a unor
mentalități depășite lasă deoparte
dreptunghiurile verzi precum cartelele tinereții boeme participă
la conversația elevată în curând
vom sări veseli afară hop-la iată orașul
turistic internațional lumina ochilor noștri
nevestele și soții și pruncii și mesele furnirate
la care somnoroși vom mânca în grabă
păstrăvii reci alburii ca un rânjet prinos de recunoștință
al maselor pentru luminători.

Mașina de stropit străzile - Traian T. Coșovei

Am lăsat baltă orice încercare de a atinge
perfecțiunea.
Trece
mașina de stropit străzile
dimineața la patru. Aceleași primăveri dezgheață aceiași
tineri sărutându-se prin parcuri.
Aceleași nopți cu pisicile deschizând cutiile de conserve
în întunericul tandru al lăzilor de gunoi.
Clack, din palme,
clack, clack
la moara fericită a odihnei.
Încercăm să fim oameni - balanțe comerciale, trenuri electrice
radioul ca o țeavă de eșapament,
cravata
și rânjetul afectuos din oglindă.
Încercăm să fim oameni.
Clack, din palme, clack, clack
la moara fericită a odihnei.

Cineva călătorește
(departe să-și scrie numele pe domuri și pe relicve),
altcineva zâmbește
plin de vorbe bune ca un vagon poștal din preajma anului nou.
Trăiește acest aer albastru
pentru viața personală a păsărilor.
Trăiește mașina de stropit străzile
dimineața la patru,,,
(dacă cineva crede că recolta de soia e mai importantă
decât Manuscrisele de la Marea Moartă
e-n regulă și soarele răsare la cinci zero trei).
Apoi soarele de mâine alunecând sub pământ
cu strigăte
(opriți gazul, lumina,
căldura, răsuciți
cheile grele ale nemișcării - doar sângele meu
să colinde prin sufletul motoarelor).

Clack, din palme,
clack, clack la moara fericită a odihnei.
Clack, din palme, clack, clack şi trece
mașina de stropit străzile
peste tinerii sărutându.se prin parcuri.
Clack, din palme,
clack, clack!
Surtout ne dérangez pas je vous prie
la rondeur de mon demi-langaje...

Lupte greco-romane - Ion Pribeagu

Se plimbau Avram şi Leibu
Într-un bâlci cu panoramă
Cu menagerii, şi-n faţă
C-o mulţime de reclame

Şarpele boa-constrictor,
Armăsarul Ducipal,
Tot ce-i zugrăvit afară
Înăuntru-i natural.

Leoparzi, cămile, zebre,
Din Uruguai şi Iliş
Şi în faţa unui circus,
Am citi pe un afiş

500 de lire premiu
Va primi acela care,
Dacă într-un sfert de oră
Va putea să mă doboare

Iar pe podium, Hercule
Sta cu pieptu-i să ne-nfrunte
Muşchiulos şi-nalt şi mare
Ca un taur, ca un munte.

- Eu, mă duc – a zis Avram,
- Tot sunt eu băiat sărac.
Şi apoi 500 de lire
E o sumă, nu e fleac!

- Eşti nebun? - exclama Leibu
Tu, plăpând şi subţirel,
Cum poţi să te iei la trântă
Cu o namilă ca el?

- Nu se ştie! Dacă ai şansă
Într-o clipă eşti salvat
Parcă mititelul David
Nu l-a-nvins pe Goliat?

Şi s-a dus. Iată-i pe arenă
În chiloţi pe amândoi,
Ca un tanc este atletul
Iar Avram, ca un bârzoi.

După două-trei minute
Se încolăcesc vârtos
Se trântesc, se-nping de-a tumba
Şi se tăvălesc pe jos.

Nici Avram nu se lasă
Deşi spart, ghiontit şi rupt
Ba că este iar deasupra,
Ba că iarăşi dedesubt.

Cam după un sfert de oră,
Ca un trăsnet uriaş
Avramel e scos afară,
Ca gunoiul pe făraş.

- Ce ţi-a trebuit, Avrami?
Leibu trist l-a întrebat
- Ştiu şi eu?! Credeam că prinde...
- Ei, şi cum s-a întâmplat?

- Cum stăteam covrig sub dânsul
Mototol, strivit, năuc
Mă gândeam ca să mă apăr
De unde dracu’ să-l apuc?

Şi, deodată, o minune!
Îi văd alea... alea două
Pe la noi li se spun altfel,
Dar aici le zice ouă!

Şi, ştiind de la tăticu’
Ce de-l strângi de ouă odată
Cade jos şi se întinde
Ca o cârpă leşinată.

Într-o clipă, ca un fulger
Mă înfig cu mâna-n ele...
- Ale mele sunteţi! - urlu -
Şi erau chiar ale mele!

În prag de sărbători - Angelina Nădejde

Ce mi-aş dori să fiu acum?
Aş vrea să fiu eu Moş Crăciun,
să vă pun daruri azi sub brad,
să fiu colindul vostru drag
iubirea mea cu voi s-o împart!

Ce mi-aş dori să dăruiesc?
Anii pe care şi-i doresc
bolnavi ce după ei tânjesc!
Să şterg tristeţi ce întâlnesc
și să le dărui alte vieţi;
să împart părinţi celor orfani
și bucurii la cei sărmani.

Ce-aş mai dori acum să fac?
Să fiu al nopţilor blând mag,
să vă aşez speranţe-n prag
în dragoste să vă îmbrac!
Să cern Lumină peste voi
de sărbători!

Preludiu - Antonio Machado

Acum că umbra unei iubiri curate trece,
un psalm aș vrea pupitru-mi bătrân să înfășoare.
Severă, orga-n fluier acordul să-și aplece,
aprilie doar murmur, suspin să dea. Și floare.

Arome distila-vor merele-n lumina
de toamnă și-ți va spune smirna psalmodierea.
Și va pluti parfumul de roze prin grădina
cu umbra împăcată, cu tihna și tăcerea.

Nobilă și bătrână, singură ruga mea,
sub armonia gravă de cântec și miresme,
se va-nălța ca zborul de porumbel; cu ea,
cuvântul alb pluti-va peste catapetesme.

Portret - Antonio Machado

Copilăria mea-i doar amintirea unei curți din Sevilia
și o grădină unde rodește lămâiul sub lumină fierbinte.
Tinerețea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia,
viața mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.

Nici un Maniara seducător și nici un Bradomin, vreodată
n-am fost - voi îmi cunoașteți îmbrăcămintea deloc arătoasă.
Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeată
și am iubit atâta cât să iubim ne lasă.

Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,
dar versul meu își are izvorul clar din pământ;
și, mai mult ca oricare supus sub obicei și doctrină,
sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.

Ador frumusețea și, după cum cere moderna estetică,
am tăiat bătrânii trandafiri din grădina lui Ronsard;
dar nu iubesc tunsoarea din actuala cosmetică
și nu-s, precum sunt alții, o pasăre-cobzar.

Disprețuiesc romanțele tenorilor goi ca niște cavouri,
și corul cel de greieri pe când răsare luna.
Stau nemișcat să pot desluși vocile de ecouri,
și dintre voci o voce, atât ascult, doar una.

Sunt clasic sau romantic? Nu știu; să las aș vrea
versul cum căpitanul sabia, vestită
numai prin mâna celui ce a ținut-o-n ea,
și nu prin măiestria cu care-a fost călită.

Vorbesc cu cel ce drumul și-l împarte cu mine mereu.
Cine vorbește singur, cu Cel de Sus să vorbească așteaptă.
Tăcerea mea-i vorbire cu acest prieten de la care eu
azi știu ce-i bunătatea și taina-i înțeleaptă.

Dator, în fine, nu vi-s; îmi datorați ce-am scris, și e puțin.
Mă duc la slujbă zilnic; din banii mei îmi fac
hainele de pe mine, din ei casa mi-o țin,
și pâinea de pe masă și patu-n care zac.

Iar când sosi-va ziua să plec de unde nimeni nu revine,
și gata va fi luntrea ce-ntoarcere nu are,
mă veți vedea într-însa fără nimic la mine,
aproape gol, ca pruncii care răsar din mare.

Balada triștilor băcani - Mircea Dinescu

Printre dugheni pe strada Zece mese
acum o sută şi ceva de ani
a fost zărit, cu orbitoare fese,
îngerul trist al triştilor băcani.

Era un semn al crizei monetare
căci se auzea un zumzet de argint
venind dinspre ciudata arătare
ce se-nălţa parcă mai mult tuşind.

Ziarele-apărute-n haine grave
au provocat revolte la Şanhai
şi-n izbele de ceţuri slave
s-au fript pe limbă băutori de ceai.

Azi jocul ăsta nu mai are piese
şi ca argintul ce-a fugit din bani
pe strada Zece nu mai sunt nici mese
nici băcanii nici îngeri nici băcani.

Poemul odăilor - Leonid Dimov

Ca seria spre fund să fie calmă

sunt scoase uşile din loc în loc.
Adună-ţi umerii cei reci sub palmă
rămâi alături, să privim din toc.

E verdele grădinii primăvara
înviorat cuminte, din brocart,
și scoica venusină cu ghitara
închisă-n ea de-un Odiseu de cart,

E purpura adâncă-n draperie
cu fluturi de email în cute-ascunşi
și mantii de prelaţi plecaţi să fie
în reci bazilici de pontife unşi,

E galbenul spătarelor de jeţuri
cu bumbi albaştri în reţea dispuşi,
din glastre cafenii când suie ceţuri
și scârţâie-n peisaje cărăbuşi,

E capa de mătase violetă
nepăsător răsfrântă pe sofa,
când aşteptarea înlemni, secretă,
capacul de păstori, de besactea,

Este sideful spart peste platouri
adus de caravele din ocean,
e-un alb veşmânt înăbuşind ecouri
din catedrale, la sfârşit de an,

E marele chivot portocaliu
cu sfinţi de sânge presăraţi în stea
și poartă-n miez. Mâneru-i negru-l ţin
din răsputeri: îl trage careva,

E ultima în care apoi, zac
culorile din fiece odaie.
O scenă de irozi cu vârcolac,
împreunarea lor, în mijloc, taie.

Pluguri - Lucian Blaga

Prietene crescut la oraş
fără milă, ca florile în fereastră,
prietene care încă niciodată n-ai vazut
câmp şi soare jucând subt peri înfloriţi,
vreau să te iau de mână,
vino să-ţi arăt brazdele veacului.

Pe dealuri, unde te-ntorci,
cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos,
sunt pluguri, pluguri, nenumarate pluguri:
mari păseri negre
ce-au coborât din cer pe pământ.
Ca să nu le sperii -
trebuie să te apropii de ele cântând.

Vino-încet.

Inscripție pe biblie - Tudor Arghezi

O mie de neamuri te-au strâns cu zăbavă,
trecându-te tainic prin somn tuturor,
cules, pe-nserate, de cugetul lor,
prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă.

O sută de veacuri, cusute-n cotoare,
aduc mărturie şi semn cunoscut
că oameni în vremuri, aleşi, te-au văzut
întreg, în odăjdii de brumă şi soare.

Poteca de suflete şesul străbate,
ca nişte săcară cu spic.
Puterea dospeşte-n grauntele mic
și holdele-aşteaptă tot nescuturate.

O mie de neamuri, plecate, domoale,
te caută-n ceruri, în vis, în pământ,
ascuns te-au găsit în Cuvânt.
Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale.

Posibilitățile visului - Anghel Dumbrăveanu

Se spune că plecând într-o zi
spre cota florilor albe,
femeia renunță să se-ntoarcă.
Veniră fluturii și-i luară memoria,
veniră și-i luară cuvintele.
Îi rămaseră numai posibilitățile visului.
Spre seară o mirosiră răsurile,
stelele-i adormiră, noaptea, în păr;
cu lungi arcușuri, iarba cântă
și descântă trupul din care femeia plecase.
Se spune că, toamna, sosi în sfârșit
cel ce călătorise în lume
să-ndestuleze casa cu grâu,
cu uleiuri de fructe, cu vin
din țări cu soare mai mult.
Dar femeia plecase pe urmele lui,
renunțând să se-ntoarcă-ntre oameni.
Acum, în casa pustie, vă-ntreb:
cine-ar putea s-o deslege de cele întâmplate?
Poate fluturii, spune vântul afară,
poate iarba, răsurile.

Rugă tăcută - A.E.Baconsky

Mă rog luminii să coboare
umblând peste pădure ca o boare -
brazilor adormiți mă plec să le sărut
bărbile lungi - frunzișului căzut
pașii mei rari îi povestesc în șoapte
spaime cerbilor de miazănoapte.
Mă rog peregrinului, tristului vânt,
să uite dacă sunt sau nu mai sunt,
să poarte printre lacuri mai departe
viața de pasăre a frunzelor moarte -
mă rog pădurarilor să lase
deschise ușile colibelor joase,
cărărilor mă rog sâ mă caute poate
când noaptea va fi dusă jumatate,
și-ntr-un târziu mă rog Craiului Nou
să-mi sape cavoul în timp, în ecou,
când raza lui halucinantă, rece,
pierdută prin văzduh mă va petrece.
Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui
va crește pe arbori mușchiul verzui
și frunzele-au să plece și-au să vie
cu nesfârșita lor monotonie.

În vie - Vasile Voiculescu

Când soarele coboară, din ceruri stând să iasă,
tu urci cu ele în față, spre via neculeasă,
așa că multă vreme îl mai zărești pe coamă
rostogolit acolo, o fabuloasă poamă.

Căzută fără veste pe dealul viei tale,
și-n asfințitul umed ce stăruie pe cale
un plop aproape negru în seara asta gravă
își ‘nalță foișorul de frunze-n vânt și slavă.

În vârfu-i peste via sinistră stând de pază,
a poposit o clipă cea de pe urmă rază,
lingând ușor cu limba de aur sumbra turlă…
alăturea pândarul, bănuitor, în surlă.

Încarcă-n sârg sâneața, gătindu-se de noapte.
un miros lung de putred, de teasc, de foi răscoapte
s-amestecă cu greaua muțenie din vie.
trei linuri mari așteaptă-n cramă, trei sicrie,

Și-n spaima ne-înțeleasă sclipesc lângă perete
cosoare-ncovoiate cu aripi de erete,
în timp ce-n largul hrubei ce gurile-și deschide
un șir de buți și-antale cer alte Danaide…

Și noaptea care vine trudită de departe
aduce ca o veste năpraznică de moarte,
tomnaticilor struguri spunându-le înțelesul,
că mâine-n zori începe, cu chiote, culesul…

Vie veche de sauvignon blanc
tu ai să stai la umbră, pe iarba otăvită,
sub nucul cu ceardacuri de frunză-n gălbenită,
privind cum, smuls din coardă, prunc dolofan ciorchinul

Abia acum începe viața, -ntâi cu chinul
numai călcat de soartă dă vinul și puterea
s-ar mucezi stafidă, de n-ar veni durerea.
dar, grijuliu dând roate și-nconjurând fâneața

Îi fulgeră din spate pândarului sâneața
ș-ai să te vezi deodată în tunetul sâneții
sărind să furi ciorchinii din viile vieții
în clipa când, la pândă, ochindu-te străjerii

Ți-au ciururit prin suflet alicele durerii.

Mamă - John Lennon

Mamă, ai avut încredere in mine, nu te-am avut
te-am vrut, dar tu nu mă vrei
Așa că trebuie să-ți spun
la revedere, la revedere.

Tată, m-ai lăsat, dar eu nu te-am uitat
am nevoie de tine, dar nu ai nevoie de mine
așa că acum trebuie să-ți spun,
la revedere.

Copile, zic la revedere, nu fă ce eu am făcut
nu am putut merge cum am vrut, și am încercat fuga,
așa că trebuie să-ți spun
la revedere, la revedere...

Imagine - John Lennon

Imaginează-ţi că nu există nici un rai
e uşor dacă încerci
nici un iad sub noi
deasupra noastră doar cer
imaginează-ţi toţi oamenii
trăind pentru ziua de azi.

Imaginează-ţi că nu există ţări
nu e greu de făcut
nimic pentru care să ucizi sau să mori
o religie
imaginează-ţi toţi oamenii
trăind viaţa în pace.

Tu
trebuie să spui că sunt un visător
dar nu sunt singurul
o zi ni te vei alătura
și lumea va fi ca un întreg.

Imaginează-ţi nici o stăpânire
mă întreb dacă poţi
nu e nevoie de lăcomie sau foame
frăția noastră de oameni
imaginează-ţi toţi oamenii
împărțind întreaga lume.

Tu
trebuie să spui că sunt un visător
dar nu sunt singurul
o zi ni te vei alătura
și lumea va fi ca 'un întreg.

Şi lumea va trăi precum un întreg.

Magnificat - Fernando Pessoa

Când va trece astă noapte lăuntrică, o, univers,
Iar eu, suflete-al meu, ziua mi-o voi afla?
Când din veghe mă voi deștepta?
Nu știu. Soarele străluce înalt,
A-l privi mi-e cu neputință.
Stelele rece clipesc,
A le număra mi-e cu neputință.
Inima-mi bate străină,
S-o ascult mi-e cu neputință.
Când și cum va trece drama asta fără de teatru,
Sau teatrul ăsta fără de dramă,
Ca să-mi pot afla casa?
Unde? Cum? Când?
Pisică ce mă privești cu ochii vieții, pe cine-ascunzi în adânc?
E acela! E acela!
Acela va porunci, ca Ioșua, să stea soarele, eu mă voi fi trezit;
Iar atunci va fi zi.
Surâde, suflete-al meu, în somn!
Surâde, suflete-al meu, va fi zi!

Oul dogmatic - Ion Barbu

E dat acestui trist norod
și oul sterp ca de mâncare,
dar viul ou, la vârf cu plod,
făcut e să-l privim la soare!

Cum lumea veche, în cleștar,
înoată, în subțire var,
nevinovatul, noul ou,
palat de nuntă și cavou.

Din trei atlazuri e culcușul
în care doarme nins albușul
atât de galeș, de închis,
cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul?
de foarte sus
din polul plus
de unde glodul
pământurilor n-a ajuns
acordă lin
și masculin
albușului în hialin:
sărutul plin.

Om uitător, ireversibil,
vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, și azi - întocma:
mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolți pe Sfântul Duh
veghind vii ape fără stuh,
acest ou - simbol ți-l aduc,
om șters, uituc.

Nu oul roșu.
Om fără sat și om nerod,
un ou cu plod
îți vreau plocon, acum de Paște:
îl urcă - în soare și cunoaște!

Și mai ales te înfioară
de acel galben icusar,
ceasornic fără minutar
ce singur scrie când să moară
și ou și lume. Te-înfioară
de ceasul, galben necesar...
a mortii frunte - acolo-i toată.

În gălbenuș,
să roadă spornicul albuș,
durata-înscrie-în noi o roată.
întocma - dogma.

Încă o dată:
e oul celui sterp la fel,
dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Și nici la cloșcă să nu-l pui!
Îl lasă - în pacea - întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,
și sfânt, doar nunta, începutul.

Poate că este ceasul - Tudor Arghezi

Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară
din arbori toată frunza ce-a fost şi strălucit,
să ne privim trecutul în faţă, liniştit,
când urma lui de umbră începe să ne doară.

Şi, fără umilinţă şi fără de mândrie,
să ne-amintim în noapte de noi, din fir în fir,
și să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir,
în care-şi puse pasul fragila mărturie.

O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,
când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,
păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,
deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri.

Şi de ni-s rupţi genunchii de căile spinoase,
de ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost?
Nu-i toamnă? Să ne facem din noi un adăpost
și s-adunăm deşertul, la cald, pe lângă case.

Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,
să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor.
S-o-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,
nădăjduind culesul târziu, cu întristare.

Leagănul - Lucian Blaga

Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.

Pe dealuri zorile își deschideau pleoapele
și ochii înroșiți de neodihnă.

Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsari?

Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindam cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și țeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a leganat
întaiul somn si poate-ntaiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prabusit si-n hohote
am început să plang deasupra leaganului meu.

Eram așa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de râs.
Aiurind mă cautam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.

Douăzeci şi unu de cântece cu luminiţe - Radu Gyr

Odorul meu îl port bijuterie,
o rază de bujor într-un pahar.
Orice sărut al lui e o cutie
unde surâde un mărgăritar.

În orice stih şi pas e numai el,
îl culc în raze şi-l adorm cu stele
şi ca pe-un zbor ceresc de porumbel
îl leagăn peste crângul vieţii mele.

Diseară ce vei spune - Charles Baudelaire

Diseară ce vei spune, biet suflet solitar,
tu, inimă, uscată pe vremuri, ce vei spune
ființei preafrumoase, preascumpe și preabune
ai cărei ochi deodată te-nviorară iar?

- Vom pune-orgoliul nostru de-a pururi s-o slăvească;
poruncile-i domoale neprețuite sunt;
pătruns de duh e trupul-i ca plasma îngerească;
privirea ei ne-mbracă în luminos veșmânt.

Oricând, în toiul nopții și în singurătate
sau ziua-n larma străzii și-a omeneștii gloate,
fantasma ei în aer ca flacăra dansează.

Și spune: „Sunt frumoasă și vreau cu strășnicie
de dragul meu Frumosul drag veșnic să vă fie.
Eu sunt Madona, Muza si îngerul de pază.

Septembrie - Emil Brumaru

Se bat covoarele a toamnă lungă,
Castanele au ţepii tot mai moi,
Murate-n dup-amiezele de-oloi;
Din urmă melcii vor să ne ajungă
Şi să ne-ntrebe ce mai ştim de îngeri;
S-au cam rărit şi-apar numai spre seară
Cu catastife pline de constrîngeri,
Ca fără veste-n umbră să dispară,
Lăsîndu-ne nedumeriţi şi singuri
Să ne jucăm cu trupurile noastre
Şi-apoi să ne sorbim tăcuţi din linguri
Mîncarea din castroane vechi şi-albastre
Pe care Dumnezeu ni le-a dat nouă
De cînd ne învăţa, în rai, gustul de rouă...

Cântecul călătorului în toamnă - Lucian Blaga

Piere zvon subt zariște,
talanga în rariște.

Vine toamna oilor
prin pânzele ploilor.

Glas dau ceții, patimii
cu frunza lor paltinii.

Jalea rătăcirilor,
mohorul mâhnirilor,

Ale cui sunt, ale cui?
Parc-ar fi a nimănui.

Mi-au secat pleoapele
și-n inimă apele.

Doar când urc poienele
mi se-ncarcă genele

Subt amiaza fierului
de picurii cerului.

Plâng spre zarea dorului
cu lacrima norului.

Intrare - Mihai Beniuc

Ca țăranul printre snopi de grâu
voi intra masiv și greu în vreme,
cu un car cât dealul de poeme,
murmurând o doină, trist, molâu.

Nu-mi bat capul ce-or gândi vecinii,
n-am cosit din holda lor un pai.
Asudând sub ploile luminii
numai anii mei mi-i secerai.

O strujea de vis mi-a fost merinde,
un crâmpei de crez prin îndoieli.
N-am pus preț vreodată pe spoieli,
am căutat un reazim doar, în minte.

Că am fost și beat din când în când,
ori de vin, ori de femei - se poate,
sunt aicea-n carte scrise toate.
una știu: nu m-am supus la vânt!

Vijelii, ispite au trecut
cum trec vara norii peste boltă,
ploaia lor de mi-a căzut pe holdă,
eu am râs domol, nu m-am temut.

Toată vremea am rămas eu însumi,
pe la porți domnești n-am fost milog,
n-am știut și nu știu să mă rog,
nici n-aș vrea s-audă alții plânsu-mi.

Că servind pe candida Minervă,
ori pe Venus, ori pe nu știu cine,
cu virtute harnic, plin de vervă -
este drept, eu m-am servit pe mine.

Nimenea să nu mă-nvinuiască:
m-am iubit mai mult decât pe altul,
ori pe alta, martor Preaînaltul,
nici ei n-au știut să mă iubească.

Dar în schimb, dușmanii ca scaieții
mi-au crescut pe țarină tot timpul,
prieteni am făcut din ei cu schimbul,
sau gunoi, să-ngrașe huma vieții.

Nici cu cerul n-am trăit în pace,
m-am luptat ades cu Dumnezeu,
azi e pace, însă: curcubeu.
Domnul vede ce-am făcut și-i place.

Dacă eu sunt mulțumit sau nu,
nu e treabă s-o discut în rime,
ce sunt eu? Sămânță din mulțime
ce crescu atâta cât putu.

Să mă bucur azi de rodul muncii
ca nebunul Bibliei, nu pot.
Altfel chibzuind, eu drept socot:
bucură-se de tristețea-mi pruncii.

Sunt copilul unui neam sărac,
bieți români ce scormonesc pământul,
vor să-și facă mai comod mormântul,
tare-mi este neamul ăsta drag.

Ei mi-au fost credință-n toi de luptă.
Fiul lor, azi poate le sunt tată.
Aurul tristeții mele iată-l:
carne sunt din carnea voastră ruptă.

Pită, sare, nu-mi puneți pe tavă,
de-ale vieții-s plin cu prisosință,
mix-a rămas o singură dorință:
una numai: cupa cu otravă.

Nu vă fie supărare, deci,
că nu stau să vă cinstesc banchetul;
tare-i obosit și trist poetul,
bâjbâie prin negurile reci.

Dar aicea-i cartea năzdrăvană,
cântece, și minții, vin cu pâine,
pentru cei de azi și cei de mâine,
fie cea mai veselă pomană!

Filă - Ion Horea

Strunele harfii
sbârnâie-ntruna.
Frica de n-ar fi,
moartea, nebuna!

Ca pe-o femeie,
singur cu luna,
roag-o să steie
clipa, nebuna!

Vorbe zevzece!
Una, doar una,
vai, cum se trece
viața, nebuna!

Mi s-a părut - Ion Horea

Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân,
din toamnă-n ceața dusă de ploi să mai rămân
în jocul tău de care va fi cândva să fug
fricos ca o șopârlă sub frunzele de rug.

La noapte o să ningă. Spun semne din amurg.
Deasupra noastră fluvii de ciori flămânde curg,
și marginilor lumii parcă le dau ocol.
Bisericile-s pline de ciori ca de nămol.

Să fie mâine ziua în care m-am născut?
Aud în câmp cum timpul mai rumegă tăcut,
și bate vânt, și norii se strâng în jurul lui,
ca la un semn, spre iarnă, al meu și-al nimănui.

Mi s-a parut o clipă că șovăi și că-aștept
să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul drept,
apoi trecu și-această nedumerire-n gol,
vârtejuri să mă poarte și să mă-ngroape-apoi
în liniștea prelungă ce stăruie-ntre noi.

Zbori - Ion Horea

Ceas al amurgului, încetul cu încetului,
trece octombrie-n lumea făgetului.
Umbre alunecă, poala se clatină,
aerul pare de foc şi de platină.
Intră-n pădure şi-ntâmpină orele,
calde, târzii, rămurişul, culorile,
leagă-te suflete, murmură-n linişte,
zbori, potârniche, din mirişte-n mirişte,
strânse sunt urmele date-arăturilor,
intră sub poala de foc a pădurilor,
suflete-pasăre, patima zborului,
dat căutărilor, vântului, norului!

La cules de cucuruze - Mircea Micu

(Parodie după o poezie a lui Ion Horea)

S-a făcut deodată toamnă, pică frunza de durere,

cucuruzu-i copt de-acuma, copţi şi pomii cei cu mere;

şi dovleci ca nişte bombe, explodează pe tarlale,

de te nimereşte vreunul, vai de treburile tale!

Prunele brumate tare s-au făcut răchie bună,

care sună în butoaie şi, de-o bei, în cap îţi sună.

Mi-este poftă să dau iama lipăind prin cucuruze;

foşnetul acelor săbii proaspăt încă în auz e,

şi să duc coceni cu braţul, să-mi călesc muşchiulatura,

şi de-atâta oboseală să strig: Ura! Ura! Ura!

Iar când luna cade bleagă ca o mură în fântână,

să mă duc la primărie cu un cucuruz în mână.

Să zic: iată, domn primare, ce de boabe clasa-ntâia

are cucuruzul ăsta care-i galben ca lămâia,

dă-mi şi mie o parcelă s-o lucrez, să nu fiu trist,

în natura cea bogată, să mă bucur că exist.

- Fraţi ai mei din capitală, vă sfidez şi vă acuz,

dacă nu veniţi cu mine la cules de cucuruz!

Pictura “Strânsul porumbului” de Rodica Maniu Mutzner

Cântec de copil - Emil Brumaru

Când înserează albuşurile-n ouă
Şi trec ecouri prin borcane goale,
Oh, lămpile când blând ne sug din suflet
Cu dulci fitile o lumină moale,

Şi îngeri muţi miresmele cu roaba
Ni le răstoarnă-n nări ca să ne placă,
Iar cănile atârnă-ntre ulcioare
Pline cu lapte stors naiv din vacă,

Atât de-adâncă e uimirea noastră
Că ni se face teamă în odaie!
Nu se ridică nimeni ca să taie
Cu fierăstrăul roua din fereastră.

Noapte la mare - Lucian Blaga

Valul mai bate, acelaşi.
Raza e trează în turn.
Cald e nisipul pe plaje,
numai puţin dacă scurm.

Noaptea-i târzie, de august.
Orele – horele tac.
Cugetul, cumpăna, steaua
grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche,
Patima cere răspuns,
Ah, mineralul în toate
geme adânc şi ascuns.

Sarea şi osul din mine
caută sare şi var.
Foamea în mare răspunde,
creşte cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,
lege de-asemenea ea.
Sunt doar metalul în febră,
magmă terestră, nu stea.

Capăt al osiei lumii!
Rogu-te, nu osândi!
Vine cândva şi odihna
ce ispăşire va fi!

Vine cândva şi odihna
ce ispăşire va fi
anilor, aprige sete,
febrei de noapte şi zi.

Trecea lumina peste verdele fals - Ion Mureșan

Acolo era locul de pândă al nebunului
De acolo a văzut ca un abur subțire timpul care tocmai trecea
Și tribul de vulpi murind în ziua eclipsei
Și deodată țipăt întâmplându-se spre apus…

Era cald și copiii își dezbrăcau sufletele în iarbă
Lungindu-se lângă trupul femeilor moale ca o limbă de bivol.
În  vase de bostan bărbații aduceau o apă neagră
Semn al legii anotimpului prielnică spre hotare

Deodată țipăt întâmplându-se spre apus
Venea iubita lui cea uitată printre numele cailor
Cea cu subsuorilor înrobite în mireasmă de flaut…
În ierburi îndepărtate trecea lumina peste verdele fals.

Afară e vară se-ntâmplă să simţi - Constanța Buzea

Mă cere, mă naşte
și-n viaţă mă lasă
colina această genune frumoasă.

Nu ştiu ce se întâmplă, petreceri de taină,
tămâia din brazi o sorb frunzele pale,
asupra mea vine cu mâinile tale
o umbră străină în vechea ta haină.

Afară e vară se-ntâmplă să simţi
cu sângele rece,
cu frigul în dinţi.

Ca fructele-ciorchine stau pietrele-n val.
Hotarnic e murmurul care le vine
din morţii închişi în ulcioare pe deal.

Cu cât mă despart de putere, de zile,
câștigul se strânge-n pupile,
închide tu ochii
și trece-mi în somn
cu dor, răstignitul meu domn.

Dramă în parc - Geo Dumitrescu

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.

Grădina publică era tristă și goală;
toamna beată își pierduse toate vanitățile.
Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste
se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală.

Mă gândeam tot mai încăpățânat la Violaine-
era atât de departe de București…
Femeia de alături se socotea totuși prezentă
și mă întreba profesional: „Mă iubești?”

Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrățișările ei…

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
aș fi putut să o sărut până dimineața-
dar ea voia bani și eu vream să fiu singur…
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi
să-și ia viața?

Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-
liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă…
... Când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai
aveam pălărie...

Aşteptare - Vincenzo Cardarelli

Te-am aşteptat azi, dar nu ai venit.
Şi absenţa ta ştiu ceea ce-mi spune,
absenţa ta care tulbură,
în golul pe care l-ai lăsat,
ca o stea.
Spune că nu vrei să mă iubeşti.
Aşa cum o furtună de vară
se anunţă şi apoi se îndepărtează,
astfel nu ai recunoscut setea mea.
Dragostea, încă din faşă, are din aceste căinţe neaşteptate.
În tăcere, ne înţelegem.
Dragoste, Dragoste, ca întotdeauna,
aş vrea să te acopăr cu flori şi insulte.

Adolescență - Vincenzo Cardarelli

Deasupra ta, neprihănită adolescență
plutește-o umbră sacră.
Nimic mai tainic și plin de farmec
decât trupul tău gol...
te închizi însă într-un veșmânt neîntinat,
și, cu imensă grație
sălăsluiești departe,
unde nu știi cine te va afla.
Oricum, nu eu.
Când te zăresc trecănd la o asemenea distanță
nepăsătoare și cu părul desfăcut
mă răpune amețeala.
Pielea ta e netedă,
făptura în pieptul careia palpită bucuria tăinuită a cărnii
ce greu își îndură plenitudinea.
În sângele răspândit prin flacara chipului tău
zâmbește universul
ca-n ochiul negru al rândunicii.
Ți-e arsă pupila de lăuntricu-i soare.
Gura ta e gingaș izvor,
mâinilor tale albe le e străină sudoarea atingerilor umilitoare,
trupul tău luminos
sădește deznadejdea iubirii
în inima bietului om.

Și totuși...
un oarecare o să te ajungă, dulce gură de izvor.
Unul, mie străin, un pescuitor de bureți,
lui e menită perla scumpă.
Va avea nesperatul noroc
nici să nu te fi căutat măcar,
nici să știe cine ești
și nici prin profunda cunoaștere
să fie conștient că-l stârnește
pe creatorul invidios.
Oh, bestia va fi destul de proastă
să nu moară înainte de a-ți mângâia degetele!

Toate-s astfel sortite în viață.
Nici tu habar nu ai cine ești.
Și te vei lăsa furată de placerea jocului și a riscului.
Asemenea flăcării ce piere-n lumină
când ziua se revarsă asupra ei,
pier în neant făgăduitoarele tale mistere...
Câtă bucurie risipită!
Te vei dărui, te vei pierde
de dragul capriciului înșelător,
primului barbat pe plac.

Timpul îndrăgește gluma care-l susține
și nu prudenta voință în cumpănă.
Și iată, copilăria rostogoleste lumea
iar înțeleptul nu-i altceva
decât copilul care plânge
c-a ajuns bărbat în toată firea.

Trecut - Vincenzo Cardarelli

Amintirile, aceste umbre prelungi
în corpul nostru efemer,
acest traseu de moarte
pe care noi îl lăsăm să trăiască
înfiorătoare amintiri de neuitat,
iată-le deja apărute:
melancolice şi tăcute
fantome stârnite de un vânt funebru.
Şi tu nu eşti mai mult decât o amintire.
Ai străpuns memoria mea.
Acum da, pot să spun
că îmi aparţii
şi orice s-a întâmplat între noi
este irevocabil.
Totul s-a terminat, atât de extaziat!
Precipitat şi uşor
timpul ne-a atins.
Momente trecătoare ale unei poveşti obişnuite
închisă ermetic şi tristă.
Trebuia să ştim că dragostea
arde viaţa şi face timpul să zboare.

Rugăciune - Zorica Lațcu

Sfântă-Cuvioasă-Parascheva
care-ai plâns și-ai privegheat,
și cu inima miloasă,
pe cei ce goi ai îmbrăcat,
dă-ne mila ta și nouă
inimile să ne moi -
și cu-a lacrimilor rouă
să ne-mpodobești pe noi,

Cădem Cuvioasă,
la moaștele tale,
tu ne izbăvește
de cumplita jale.

Tu, care-ai fost smerită,
mai mult decât sfinții toți,
iar acuma ești slăvită,
de mireni și de preoți,
dă-ne nouă umilința,
scara către înălțimi,
întărește-ne credința,
apără-ne-că pierim!

Cădem, Cuvioasă
la moaștele tale,
tu ne izbăvește
de cumplita jale.

Tu, fecioară cuvioasă
care țara ne-ai iubit,
și ca steaua luminoasă
peste Iasi ai răsărit,
apără pământul țării,
De lăcuste si gândaci
și cu Domnul îndurării,
neamul nostru să-l împaci.

Cădem Cuvioasă,
la moaștele tale,
tu ne izbăvește
de cumplita jale.

Școala frumuseții - Geo Dumitrescu

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii -
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:
uite, îţi încredinţez aceşti fluturi,
o mie de fluturi tineri, frumoşi -
ia-i şi învaţă-i să zboare,
bănuit să zboare, în calde furtuni de culori,
în furtuni de culori neştiute, subţiri,
mereu schimbătoare şi pure,
învaţă-i să zboare precum
freamătul fin al genelor tale
pe obrazul meu ars, de argilă.
Un pui de panteră am să-ţi aduc,
să-l înveţi
neprihănita, leneşa pîndă felină,
spaimele crude, întunecoase, ale pădurii,
să-l înveţi iscusinţa de-a ucide cu graţie
îndelung alintindu-şi prada, fosforescent.

Am să-ţi aduc apoi corcoduşul, laleaua,
să-i înveţi să-nflorească
iubindu-se prin nevăzute fire de pulbere.
Şi stînca oarbă, informă, de marmoră
ţi-o voi aduce - învaţ-o tu
taina tulburătoare
a rotunjimilor albe, trandafirii.

Am să-ţi aduc deopotrivă
lacul verzui de sub munte,
să-l înveţi tăcerile rodnice, adînci,
în care argintiu săgetează
făgăduite revelaţii, cîntece, ori întrebări,
să-l înveţi să lucească, să cînte sub lună
liniştit, pur, adînc, ca ochii tăi...

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii,
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:

voi, minuni şi averi ale firii
să fiţi cuminţi, să fiţi silitoare!...

Arca - Eugenio Montale

Furtuna de primăvară-a răscolit
umbrela salciei,
în vârtejul de aprilie
s-a prins de crengile grădinii vălul
de aur ce-mi ascunde morții,
câinii mei credincioși, bătrânele
slugi - câți de atunci
(când salcia era blondă și eu cu praștia
îi retezam inelele) s-au prăbușit,
de vii, în trapă. Sigur, vijelia
i-o aduna sub vechiul, cunoscutul
acoperiș, departe însă, mai departe
de-acest pământ mușcat de fulger,
unde sânge și var tot clocotesc în urma
tălpii de om. În cuhnie aburește
polonicul, scoica lui cu lungi reflexe
chipuri osoase concentrează, boturi
mult ascuțite, și-n final magnolia
îl ocrotește când o suflă vântul. Vijelia
de primăvară arca mi-o lovește c-un lătrat
de devotament, o, pierduților!

Rar - Angela Marinescu

E ciudat c-am venit printre voi atât de târziu
Și că neîmplinit voi fi mereu.
Încă rămas în vis, aștept.
Și rar, în zbor aproape stins, eu trec.
Dar mă mai tem că voi pleca-napoi copil,
Aproape trist și gol.
Dac-aș putea să aflu clipa aceea de înec
Și rar, în zbor aproape stins, să pot să trec.

Salcâmii - A. E. Baconski

Salcâmii, arbori de câmpie
cu flori albe năpădite de albine,
voi îmi amintiţi copilăria,
voi sunteţi fraţi cu mine.

Acolo pe malul râului
șesul întins, cireada de vite -
un copil desculţ alerga
cu picioarele prin mărăcini rănite.

O, drumuri lungi, şerpuite prin iarbă...
mai trăiţi, salcâni, ori aţi fost tăiaţi
cândva-ntr-o iarnă cu zăpezi şi viscol
frați ai mei, fraţi?

Poate dintre toţi numai eu
am rămas să port veşnic florile voastre
scuturându-le, scuturându-le
albe sub ceruri albastre

Căci sufletul copilului de-atunci
adeseori învie-n mine -
salcânii, arbori de câmpie,
cu flori albe năpădire de albine.