Powered By Blogger

20 oct. 2025

Miracolul - Eugen Evu


(varianta din April)


Aud nonameteria râzând

Dimineața e starea mea încă umană

Ceasul meu inversează timpul

beau un

ceai de rosa canina reies în uman,

dau binețe

O Doamne Zeu, ce miracol! Mă trezesc,

reiau mișcarea

îmi botez privirile lumina vede boltit

precum fruntea și clespidra culcată .


fac libații schimb sărut cu privirile

morfogenetica fac injecții iodură de

oximoron

sculptez în rouă amulete semantice

culeg ce seamănă fratele vând

nu refuz o țigară „ cap de mort”

mâinii cu bandaj fals și sânge

carioca

la semafor noaptea dă strălucire

pulsului electronilor și al instinctului

de vânătoare

femeia mea îngrijește

on nonagenar orb în orașul lui Leopardi

în septembrie natal te-am visat

ca o sferă cu jumătatea spre Sud

scânteind

sunt fericitul tată a trei fii

în trei țări din lume...


Există un contrapunct RAIAD

bunăoară

trec dincolo când îl revăd pe duiosul călău

„ochi-de-porc spinos”, „ sconcsul”

( însfârșit înțeleg, copil fiind

a fost abuzat de schizobunică-sa

și ecce motivația a ajuns securist

sărmana-i tovarășă de viață

are varice, el platfus frontal

„ ți-aș băga pistolu-n gură,

bă, poetule”


(Doamnă doctor,

Arteriografia m-a lămurit

Ceea ce știam din ecuația lui Niels Bohr,

despre

Relația soare- electron- sistem planetar


Iar despre colaterale știam de la Strei

Acolo unde râul Galbena sapă-n zeu estuarul...)


În zig zag umblu prin memoria dublă

aud cu toate șapte corpurile

și simt lumina rece

a „norișorului de splendoare”

Despre care scrie în epopeea

Enuma Eliș ...

Cucii au răgușit îmi strigă numele

scriu un samizdat tastez holograme

despre păcatul cu visul

involuntar biensieur

despre alte și alte dileme

Ființa, îmi spun, știe ce face,

Sunt pe zi ce trece tot mai om

Experimentez efectul ecoul și umbra

Într-o seară va fi dimineață

Empirisul e unicul drum

Care singur ne duce unde am mai fost

încă mai public în reviste

mă ignoră manolescu și mușina

and alex șoșonel

(Certitudinea valorii ca fedback

Îmi dă o stare de confort

divinatoriu

printre frustrații genialoizi...)


viața m-a iubit prenatal

mă gândesc pe mine însumi ca unul plural

am cucerit onoruri care-mi înzeiesc sărăcia

Voi înceta nu mă mai omor cu scrisul

scrisul literar ucide cu încetinitorul

prin aceea că substanța primordială

are memoria sevei suind întru sânge și

face dependență și induce teror vacui

familia mă înțelege eu nu

lumea e un concept arestat în durate

merg pe străzi care nu m-au iubit au trădat

ce miracol mă adulmecă imprudent scorușul

cu numele Tău- fac șotron în cabbala

umbra mea

dispare după colț luna printre genunchii tăi

răsări și pieri, vai

Oglindirea ei oarbă!

În amonte spre unde visez

Înșfac metafizica și aorta mi-e cuib fără aripi


Ploaia a șters urma de sânge a micului prieten strivesc o

lacrimă de stronțiu 90

Tu ești cea mai vie culoare din curcubeu

Îți ascult monada și laptele rece stelar

Arbore smuls paideumei îmi răsucesc

rădăcinile de fapt înnotăm în văzduh

uit numele morților departele mi-e tot mai aproape

ale viilor le mai greșesc îmi cer scuze mulțumesc

de răbdare oricum vei auzi că am murit

să nu-i crezi niciodată

Ce miracol, Doamne, nonmateria

totuși există.

Prenupțială - Eugen Evu


nu închide ochii când m-aplec spre tine

las să-și oglindească ființa nevăzutul

sferica lumină ce și-a stins sărutul

sieși reflectată-n aura-i divină

nu închide ochii să se facă seară

fii privigătoarea trilului sublim

suntem cei din veacuri și de ne dorim

datu-ne-a vedere noaptea din afară

nu închide ochii când ne înnoim

dimpreuna firii-n visul de-adâncime

scutură de sâmburi ramura-n treime

fructul mușcăturii celuilalt tărâm.

Când nu mai cântă semințele - Eugen Evu


Durerile sunt ale seminţei bolnave

Astfel şi artele la vârful crizei morale

s-au rătăcit uitând de logica zilnicei morţi

strălucite genii, în aceeaşi eroare cu proştii.

În ce mă priveşte, eu cu oglinzile

m-am consolat, întunericul lor tăcut

nu mă poate amăgi că sunt orb

cum bunăoară stupiditatea criticii

persistând în orgoliul lui Erasmus

sau socraticei spaime de imaginar

spaima sacră care pe cei mulţi

nu i-a părăsit.

A muri suportabil este a trăi expresiv.

Şi fără-ndoială reminiscenţa de zeitate

Ne poate menţine generoşi cu ceilalţi

Până se face ziuă în agoniile realului colectiv.

O dezordine ludică este plăcută

Bătrânelor instanţe, însă dintotdeauna

Îi irită pe dogmatici şi scarbroşii lingăi

Ai pudrierelor cu gust supect şi-ai politicii.

Deschid cartea cu un acut presentiment

Că va trebui să o demolez pagină de pagină

Şi să las imaginaţia a contura ferestre

Acolo unde cel- deja-zidit

a pus pe cant sarcofagul.


Nu îmi pasă că tu nu înţelegi

Câtă vreme pe tine nu te-ai iubit nici urât

Cu nesaţiul ce ţi-l refac trădările zvelte,

Trădările de care orice vietate are imperativă nevoie

Întru a se întoarce acasă din somn.


Mă dezic de toate succesele prin reflectare

În cetatea care ar fi putut fi una oarecare

Imaginaţia nu dăunează cunoaşterii

Suferinţele îmi sunt mai de folos

Decât atingerea plantoroasă

A elogiilor şi sărutul lor de pervers cunniligus

Stupiditatea criticii m-a învăţat mai ales

Prin dezvăţare şi am ştiut ceea ce de fapt

Zăcea în genomul meu paideumatic, rebel,

Răbdând generaţii şi morţi ramuroşi

Pentru ca eu să mă recunosc în oglinzi atent

Mai clar în întuneric decât

În euristica electrică a fanaţilor

Absurdul îmi devenise agreabil şi ne-am împrietenit

-desigur, desigur, vicleanul spirit

Este semioticianul real, absolut, va reface

Dincolo de lectură-

Semnificaţiile acestui text cu scocratică

Spaimă abisală în el-

Cât despre înţelept, maestro Keats,

Fie ca rogozul şi ranchiunoşii ciulini/

Să se războiască între tâmple/

Căci nu dispare- lesne tot ce e fermecător

cum bunăoară jocul meu de copil

La bătrâneţe cu mintea în pielea goală

Se dedulceşte şi te cheamă şi pe tine,-

Goi să reintrăm în scăldătoarea

Cascadei hologramei divine?

Ultima oară când ai făcut dragoste ?

Fără falsă ruşine, când au gustat din ceea ce

În origini ai prădat complice cu zeul?


2.

Făţarnicul meu cetitor, frate.

Baudelaire a înţeles despre un pictor faimos

Şi zadarnic, pe numele lui Chenavard,

Că are un creier acre seamănă cu oraşul său natal

Astfel şi noi, înbâscist de emanaţii cocsochimice,

De mugetul furnalelor şi distrofia copiilor ca fenomen

Determinat monstruos de decretele ceauşiste

De raţionalizarea eroică a hranei, apei şi fricii

Un creier labirintic bolnav opturat

Un creier căruia i s-a retezat creieraţia

Un creier ca gura spartă a peşterii lui Platon

Explicitată de Heidegger, un creier aplatizat

De miturile lui Sisif, Prometeu şi Freud

Prin aceea că suntem impregnaţi de vindecările noastre

Ca de efectul forcepsului şi ideologiilor care ratează

Mulţimile? aidoma tulpinelor de viruşi

Precum în text, aşa în metatext.


Ferice de tine, cetitor făţarnic, tu, semenul meu,

Frate

Că nu înţelegi.

Însă eu,iată, îşi flutur despre triumful Imaginaţiei

Cel mai alinător pansament şi sângele buşneşte

Printre cuvinte înnoitor-

Sângele meu cântă melodiind moartea

Şi nu mă mai tem că exist.

Fii ca aceste gânduri, frumuseţe pură şi dezinteresată,

Iar dacă se zvoneşte prin cetate că aş fi murit

Să nu îi crezi.

Moartea e o abstracţie fragmentară a vieţii

În întunericul oglinzile văd

O carte un joc de oglinzi între dimineaţă şi următoarea

Recunoaştere, îşi pot alina durerea de a nu te înţelege

Însă ai încredere în Sufletul tău,

El ştie, vibrează, îşi reface pulsaţia

Imaginile se nasc din idei, ideile sunt monade

Seminţele au în ele o suferinţă

Care nu e decât pentru o vreme

Umană

Nu te precipita să afli la care pagină moartea

Sparge fereastra şi zboară râzând în celălalt timp.

Omogoniada - Eugen Evu


parodie


Trãiau în nebunia generală

A dezdumnezeirii-n pielea goală

Cei omogonici versus cei profani

Sărmani cu duhul- buhul de golani

Ori de barabe versus momârlani

Au! Cine sã-i mai stie? Mama Geea

Sau orfelina? Oarbă epopeea

Mall- praxis-ului din Leuce-Logoreea?

Mumii si zombie, babe si infante

Din trilogia operei lui Dante

Cum dixit Liviu-Ioan cel Mureșanul

Incestului, violului lui Anu

Cel dublu si cu tot Aliotmanu!


El zice că acest eterogen

Din speță decăzută prin infern

În raiul răsturnat, al „Marelui Himen”

Ar fi mai fost cândva, când tot pământul

Se dilata, sã nască, (cum) mormântul!

Repetitiv inversa înviere

Din dublul luciferic prin femeie!

EL, gândul speriat, histrionardul

A spart în LABYrinth ration- gardul

Sã poatã trece-n păsări leopardul!


Hegel să-i știe! Logica, hazardul,

Sau Ptolomeul? Pururea fecioară

Ca prin heraldici, longevivă, cioară?

Cel Solitar a explodat în Cor?

Rãspunde Edgar, sau mata, Melchior:

-Știu că nu știu. Haloimăs, Nevermoore.

Octombrie - Louise Gluck


Căzuse neaua. Îmi amintesc

muzica dinspre-o fereastră deschisă.

Vino la mine, îmi spunea lumea.

Asta nu însemna 

că vorbea în fraze exacte 

doar că eu percepeam frumusețea astfel.

Un răsărit. O pojghiță umedă

pe fiece lucru viu. Bucăți de lumină 

rece în jgheaburi.

Stăteam

în ușă pe prag,

ridicolă, acuma-mi par.

Ce alții aflau în artă

Aflasem eu în natură. Ce alții aflau 

în iubirea umană aflasem eu în natură.

Simplu. Dar nici un glas nu era acolo.

Iarna se terminase. În murdăria topită,

se arătau fărâme de verde.

Vino la mine, îmi spunea lumea. Stăteam în picioare

în haina-mi de lână - un fel de portal luminat -

În sfârșit pot să spun

demult; îmi plăcea așa mult. 

Frumuseţea - vindecătorul, învățătorul -

moartea nu mă poate răni

mai mult decât m-ai rănit,

viață iubită, tu.


Traducerea Cătălina Frâncu

Telescop - Louise Gluck

 

Clipa scurtă după ce omul și-a întors privirea

când uită unde este

părându-i-se că a fost

în altă parte, în tăcerea cerului nopții.


A încetat să mai fie în lume.

Este într-un alt loc,

un loc în care viața omului nu înseamnă nimic.


Omul nu este o ființă într-un corp.

El există așa cum există stelele,

împărtășește tăcerea, imensitatea lor.


Apoi se întorce în lume.

Noaptea, pe un deal rece,

demontează telescopul.


Apoi își dă seama,

nu că imaginea este falsă,

ci că relația este falsă.


Realizează încă o dată cât de departe

fiecare lucru este de orice alt lucru.


Traducerea Dorina Brândusa Landén

 

Trimful lui Ahile - Louise Gluck


În povestea lui Patrocle

nimeni nu supraviețuiește, nici măcar Ahile,

care era aproape un zeu.

Patrocle semăna cu el; purtau

aceeași armură.


În prieteniile acestea, mereu

unul servește celuilalt, unul e mai puțin decât altul:

ierarhia

e mereu evidentă, deși în legende

nu poți avea încredere -

sursa lor e cel rămas în viață,

cel abandonat.


Ce însemnau navele grecești incendiate

pe mal în fața acestei risipe?


În cortul său, Ahile

plângea cu toată ființa

și zeii au văzut


că e un om pe jumătate mort, o victimă

a părții din el care iubea

a părții muritoare.

Jelanie - Louise Gluck


Se întâmplă un lucru cumplit - iubirea-mi

moare din nou, iubirea mea deja moartă:

moare și e jelită. Continuă muzica,

muzica despărțirii: arborii 

au devenit viori.


Pământul e crud, lucesc sălcii,

mesteceni se-îndoaie oftând.

Atât de crud, atât de adânc de blând.


Iubirea mea moare: iubirea 

nu doar un om, ci o idee, o viață.


De ce-aș mai trăi?

Ca s-o caut din nou,

de nu în durere, în lemnul

întunecat al lăutei?


O dată-i destul. O dată-i de-ajuns

rămas bun să ne spunem de pe pământ.

Și să mă întristez, și asta, desigur.

O dată-i destul pentru totdeauna.


Sălcii sclipesc la fântâna de piatră

printre cărări de flori.


O dată-i destul: de ce să trăiești din nou?

Și-atât de scurt și-n vis numai.


Iubirea mea moare; începe din nou plecarea.

Prin valuri de sălcii 

lumina crește strălucitoare,

dar nu lumina știută.

Din nou cântă păsări, trist cântă porumbul.


Eu cântam cântecul, vai. Lângă fântâna de piatră

sălcii îl cântă din nou

frunza și-o-înmoaie blând și duios

în luciul apei.


Desigur că știu, știu și ele. Ea moare din nou,

și moare cu ea și lumea. Viața-mi întreagă moare,

așa cred eu.


Traducerea Cătălina Frâncu

La prag - Eugenio Montale


Te bucură dacă vântul ce intră-n livadă

aduce înapoi valul vieții:

aici, unde se scufundă o moartă

încurcătură de amintiri,

aici nu era o grădină, era un relicvariu.


Foșnetul ce-l auzi nu-i un zbor,

e-nfiorarea eternului pântec;

uită-te cum acea solitară fâșie 

de lut se preface-ntr-un creuzet.


Chinul se află de partea asta 

a zidului abrupt. Dacă continui, poate 

vei întâlni fantasma ce te salvează:

aici se compun poveștile, actele șterse 

în jocul viitorului. Tu caută o verigă 

ruptă în plasa care te strânge, 

și sari afară, du-te! Pleacă, fiindcă eu 

m-am rugat pentru tine, iar acum setea

va fi ușoară, rugina mult mai puțin amară...


Traducerea Cătălina Frâncu