Powered By Blogger

28 feb. 2019

Boierii - Tudor Arghezi










                                                                                           

În ţară, două soiuri de boieri
Împart puterea între ele,
Boieri de-o zi, boieri de ieri,
Stăpânitorii vieţii mele,
Şi unii, şi-alţii de pripas,
Şi nu le poţi mai da de nas.

Unii purced de la Fanar,
Şi alţii de la coada vacii,
Dar întăriţi cu acelaşi har,
Să sugă ţara şi săracii,
Şi toţi de-o teapă şi un soi,
Şi unii şi-alţii sânt ciocoi.

Dintre clănţăi şi-nvăţători
Se pregăteşte-a treia teapă,
Omizi, gândaci şi lipitori,
Şi-alt supt, mai crâncen, va să-nceapă,
Căci corciturile dădură
Pe cea de-a treia corcitură.

Şi fiecare cârd se cheamă
Cumva,cu numele bălţat,
Şi se prefac, ca-n panoramă,
Că se înfruntă şi se bat,
Dar ca şi corbii, pe un leş,
Sunt întru totul înţeleşi.

Când crede împlinit sorocul,
Suflerul face semn să vie
Alţi măscărici să ţie locul
Şi ţara luată cu chirie
Şi unii vin , şi alţii pleacă,
Lăsând-o-n jale mai săracă.

Rostește-mă - Elena Armenescu



















Înveşmântată ca o vestală
învăluită în speranţă
sunt tot acolo, unde m-ai lasat
aștept ca o statuie
să-ţi văd pasul încolţit lângă trepte.

Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi
te aduc nălucă sub aceeaşi copaci
aerul se tulbură, clipa lovită
aduce zvon de îmbraţişare. Aş zbura...
- Strigă-mă! Ţi-am spus; şi a răsărit
curcubeul lângă suflarea amiezii
tăcerea devenise o dungă subţire
printre armonii jefuite de cântec.

Când eşti departe
rostește-mă încet, tandru
cu numele meu întreg de zidire
cheamă-mă să te aud!
Și ai să vezi cum o petală
îți va mângâia umărul.
Deasupra sufletul meu ca un vis plutitor te atinge
când amurgul ţi-aleargă rătăcirile
ducându-te lângă privighetori

Departe, în jurul pământului, între nelinişti
rostește-mă cu inima uneori!

Rânduri pentru credința mea - Ion Minulescu

Mă-ntreb, ce s-a putut schimba
în mine
și-n credința mea,
în care știu că n-am schimbat nimic,
nici chiar mândria mea de ucenic,
pe care și-azi mi-o mai găsesc
în cele câteva volume
în care n-am scris decât glume,
de teamă să nu-mbătrânesc!
Mă-ntreb și nu pot să-mi răspund
de ce-n credința mea m-afund
ca luna-n fundul unui lac,
când lacul nu-i decât minciuna
cu care ne-amăgește luna
și stelele, când se prefac
în licurici -
gângănii mici -
pe care noi
când încercăm, din lac, să-i prindem,
zadar nici mâinile ne-ntindem
că nu găsim în lac decât noroi!

Și totuși
s-a schimbat ceva
și-n mine,
și-n credința mea!
Dar ce anume s-a schimbat
n-a fost chiar schimb adevărat!
nu s-a putut schimba decât
minciuna unui vis urât,
căci, dacă lacul și cu luna
rămân, la fel, întotdeauna,
la fel, nu ne-am putut schimba
nici eu,
nici ea, - credința mea!

27 feb. 2019

Aforisme - Tudor Mușatescu

























Y: Praştia alfabetului.

Infidelă: Cea fidelă altuia.

Avocat: Vorbă multă, bogăţia omului.

Afecţiune: Dragoste care şi-a aranjat drepturile la pensie.

Ştofă: Ţesătură care se poartă pe dinăuntrul omului.

Calambur: Balul mascat al vorbelor serioase.

Meridianele: bretelele globului pământesc, ca să nu-i cadă ecuatorul în vine.

De ce, pe listă, la restaurant, scrie că toate fripturile sunt de vacă şi, nici una, de bou?

Antologie: Ghiveci de lauri.

Taciturn: Turn tăcut.

Anagramă: Cadrilul literelor.

Obicei: Tradiţie pe cont propriu.

Abracadabrant: Cuvânt care face pe nebunul.

Ştab: Om până la care te ridici aplecându-te.

Cel mai greu lucru e să ştii să tai, nu să ştii să scrii.

Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.

Lacrimi: Perle de cultură personală.

Boccaccio: "Crucea de piatră" a literaturii.

Opărit: Fiert pe dinafară şi ars pe dinăuntru.

Fă: Bă, cu fustă.

Braşoave: Minciuni ardeleneşti.

Dorul nu bate la uşă. Intră de-a dreptul.

E mai greu să taci decât să nu spui nimic.

Est: Cel mai răsărit dintre punctele cardinale.

Ca să măsori distanţele, trebuie să le şi străbaţi.

O literatură nu trăieşte prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

Cel mai mare trişor din lume e dragostea. Te fură din ochi.

Arhimede și soldatul - Radu Stanca

Legenda spune că în timpul cuceririi de către Roma a orașului grecesc Siracuza (situat în sudul Italiei de astăzi), consulul roman Marcellus mare admirator al lui Arhimede dădu ordin soldaților să-i cruțe viața marelui gânditor și matematician Arhimede care timp de trei ani (prin ideile sale tehnice) a ajutat populația grecească să provoace daune importante flotei romane. La intrarea soldaților în cetate Arhimede nu a fugit, ci continua studiul exercițiilor geometrice încurant de ce se întâmpla în jurul său. Deci, astfel, nu a răspuns întrebărilor pe care i le fâcea un soldat roman care iritat de comportamentul său l-a ucis nerecunoscându-l. Se întâmpla în anul 212 î. H. Consulul Marcelus îndurerat de moartea idolului său a pus să i se construiască un mormânt frumos având rafigurate deasupra o sferă și un cilindru. Se spune că acest mormânt există și în ziua de azi.

Arhimede și soldatul

Să nu te-atingi de cercurile mele,
ostaș viclean! Şi nici să nu te-nşele
asemănarea lor cu arcul tău.
Sunt simple jucării şi nu fac rău.

Nu te uita prostit, cu ochiul acru.
În rotunjimea lor stă actul sacru,
care-mplineşte sânul, mingea, vasul.
Şi-aceasta nu-i o lance, e compasul...

Apropie-te mai bine cu sfială,
în rotunjimea lor nu e greşeală.
Şi chiar dacă le vezi întinse-n zgură
esența lor e tot idee pură.

Dacă arunci o piatră-n lac se iscă,
le vezi stârnind un lac de odaliscă,
în fumuri moi se leagănă agale,
pe scoici şi melci desfăşură spirale.

Cerescul cerb le poartă sus în coarne.
Sunt ochiul lui atent când el adoarme.
În forma lor tot cosmosul încape.
Priveşte-le, nebunule, de-aproape!

Zadarnic te-nvârteşti pe lângă poartă;
cât timp problema mea rămâne moartă,
cât mă frământ să-i aflu dezlegarea
nu-ţi părăsesc, fii sigur, închisoarea.

Căci sau sub ziduri, sau sub cer cu stele,
înconjurat de cercurile mele,
fie că dorm pe prund, ori blăni de biber
cât timp le am pe ele, eu sunt liber!

Vara promisă - Dan Verona





















Te-aș fi iubit cum n-ai mai fost,
Ca un soldat în plin război,
Dar uite, plouă fără rost
Iar între noi.

Ca într-o gară, nu știu cum,
Când unul vine și-altu-i dus,
Și rătăcim pe același drum
În sens opus.

Ne răsfoiește timpul, femeie,
Pe un peron vechi de gară,
Tu Iliada, eu Odisee,
Scrise demult, într-o vară.

Te-aș fi iubit ca un pândar
Ieșit la drum în calea ta,
Dar zilnic trece și-n zadar
Altcineva.

Suntem și noi ca două punți
Pe apa unui singur dor,
Dar despărțiți de niște munți
Întâmplător.

Ca un copil te-aș fi iubit,
Ce fură mere din vecini,
Uitând că totul e păzit
De-un gard cu spini.

Dar vara ce ne-a logodit
Cu brâu de flori împurpurat,
Ori a plecat, ori n-a venit
Cu-adevărat.

26 feb. 2019

Țara mea, scrisoare unui străin - Vasile Militaru



                                                                              
De-ai veni pe-aici odată, ai vedea că am o ţară
ca un fagure de miere strâns din flori de primăvară:

Ape line o sărută cu blândeţe de nespus;
munți cu creste de aramă-i ţin cunună spre Apus...

Lungi amurguri minunate pe-ale ei ţinuturi cad,
aurind livezi şi lanuri, codrii nepătrunşi de brad...

Vara, toată e-n covoare, şi-a covoarelor mândreţe,
peste văi şi peste lanuri e ţesută-n mii de feţe:

Grâu blagoslovit, în luna lui Cuptor, se face-n spic
auriu cum e fuiorul firelor de borangic!

In frumos cu floare-albastră, risipit peste muncele,
râde lung sub sfântul soare din ochi blânzi de peruzele...

Rapiţa, bătând-o vântul în amiezile de vară,
face valuri ca o gârlă grea şi galbenă de ceară...

Boi plăvani, cu ochii umezi, pe ogoare-şi poartă plugul,
și din brazdele mănoase se ridică, sfânt, belşugul;

În văzduhuri, pe deasupra roditoarelor câmpii,
pune vrajă totdeauna un sobor de ciocârlii;

Pe vâlcele aromite, pe la margini de izvoare,
pasc, în iarbă de mătasă, mii de turme de mioare;

Pe la umbră de zăvoaie, prin livezi, pe lângă stână,
păstorițe bălăioare torc din caiere de lână;

Rezemaţi de vreun mesteacăn sau lungiţi pe câte-o vale,
preturindeni ciobănaşii cântă doine din cavale...

Peste lunci cu floare multă ce-şi trimit în slăvi îmbătul,
zboară-n roiuri nesfârşite fluturi albi cum e omătul;

Pe sub zări ca de cicoare, cât în văz de ochi încape,
plopi în şir, când bate vântul, spun poveşti pe lângă ape...

La cosit, la plug, la sapă sau la seceriş de grâu,
vezi flăcăi cu spete late, cu mijlocul strâns la brâu;

Fete mari, cu şolduri pline şi cămaşa cum e spuma,
au pe buze totdeauna cântul sfânt şi voie bună!

Sărbătorile, de-a rândul, în biserici cântă-n cor
și-o blândeţe fără margini prinzi în ochii tuturor...

Astfel, de-ai veni pe aicea şi-ai voi apoi să pleci,
mi-ai pleca cu ţara-n suflet, ca să n-o mai uiţi în veci.

Rugăciune - Virgil Carianopol

Iertați-mă, iertați-mi anii uitați pe drumuri și serile
Care n-au putut cuprinde în suflet toate durerile.
N-am plâns pentru vapoarele care nu vor mai vedea mările,
N-am plâns pentru trenurile, cutii de chibrituri stricate,
Care nu se vor mai putea ridica cu prăpăstiile-n spate.
N-am strigat pentru stelele pe care le scutură vântul,
Nici pentru zburătorii care-i înghite pământul.
N-am îngenunchiat pentru strămoșii mei daci
Care urcau peste secole, ca niște vii sprijinite-n araci.
N-am știut că sunt oameni care nu mai pot să plece,
Că sunt locuri peste care lumina nu trece.
N-am știut vânturile risipite-n alte părți...
N-am știut că sunt tristeți necunoscute pe hărți.
Iertați-mă, iertați-mi îngenuncherile și plecările,
N-am știut că sunt păsări pe care nu le mai pot ține zările.

Urmașilor mei - Ştefan Augustin Doinaş


O, voi, urmaşi, împrospătată gardă
în juru-acestui preaumil pamânt!
Lăsaţi-mi încă inima să ardă
aici, adânc, sub lespezi de pământ.

Eu sunt precum copacul fără nume
ce mai trăieşte-o viaţă, prăbuşit,
până ce timpu-ajunge să consume
esenţa lui lemnoasă, în sfârşit.

Dar peste-un veac, puteţi scurma ţărâna:
cărbunele care voi fi, vibrant,
vă va lăsa să ridicaţi cu mâna
din pieptul ars de lut un diamant.

Cercaţi atunci cu-o piatră şi mai dură
să zgâriaţi obrazul lui de foc.
Iar dacă veţi vedea vreo ştirbitură,
zvârliţi-l: îngropaţi-l la loc!
















                                                                                                                                                                                                                                                                                     

Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupă - Emily Dickinson


















                                                                                                                                                                                                                                          
Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupă,
socoate cănile din zori - şi după
să-mi spui cu rouă câte-s pline,
și dimineaţa cât se-ntinde -
când doarme ţesătoarea - cine
mai ţese pânzele senine!

Şi scrie-mi câte note ai simţit
în extazul Prihorului ameţit
în ramul plin de umire nouă -
țestoasa câte plimbări a făcut -
albina câte potire a băut,
la marea Orgie cu rouă!

Bolta curucubeului de cine e dusă
și cine mână zarea supusă
cu nuiele subţiri de Azur?
Degetele cui sunt stalactite -
salbele nopţii de cine-s socotite
de nu s-a pierdut vreuna-mprejur?

Şi cine a clădit Căscioara Albă, cine
a zăvorât ferestrele atât de bine
ca spiritu-mi să nu pătrundă în larg?
Cine-ntr-o zi de gală anume
îmi va deschide dincolo de lume
și voi lăsa zorzoanele în prag?

Maci - Vincent Van Gogh


Poemul XIII - Pablo Neruda

















                                                                                                                                                                                            


Am fost plecat să-ţi conturez 
graniţele trupului cu atingeri de foc.
Gura mea te-a cuprins de-a curmezişul: un păianjen 
încercând să se ascundă.
În tine, în spatele tău, timid, cuprins de sete.

Poveşti de spus pe malul înserării,
ţie, tristă şi suavă femeie, să nu mai fii atât de tristă.
O lebădă, un copac, ceva departe şi plin de fericire,
anotimpul strugurilor, desăvârşitul şi fertilul anotimp.

Eu sunt cel care te-a iubit în refugiu.
Singurătatea s-a încrucişat cu vise şi tăcere,
atârnând între mare şi tristeţe.
Tăcută, în delir, între doi gondolieri în repaus.

Între buze şi glas ceva piere,
ceva cu aripi de pasăre, ceva de chin şi uitare,
la fel ca năvodul ce nu poate ţine apa. 
Păpuşa mea, doar câteva picături mai tremură.
Chiar şi-aşa, ceva cântă în aceste cuvinte curgânde.
Ceva cântă, ceva urcă spre gura mea hămesită.
O, să te pot încununa cu toate cuvintele de fericire... 
Cântă, arzi, dispari, ca o clopotniţă în mainile unui nebun.
Trista mea gingăşie, ce va urma, brusc, dincolo de tine?
Când am atins cea mai grozavă şi rece culme 
inima mea s-a închis ca o floare de noapte.

Am plâns prin somn - Heinrich Heine

















                                                                                                      


Am plâns prin somn. Visasem
că tu ai fi murit.
Şi m-am trezit, şi iară
am plâns şi m-am mâhnit.

Am plâns prin somn. Visasem
din viaţa-mi că dispari,
și m-am trezit în noapte,
și-am plâns cu lacrimi mari.

Am plâns prin somn. Visasem
că iar la piept îmi cazi,
și m-am trezit în bocet,
și zău că plâng şi azi...

(Traducere de Petru Cărare)

Mi-am cioplit o luntre-n crâng - Serghei Esenin
















                                                                                                                                                                                                                                                         



Mi-am cioplit o luntre-n crâng,
unde crește mușețelul,
și-am scăpat din ea inelul
mândrei mele, în adânc.

Rău e, ca o soacră rea,
dorul când te pedepsește.
Mi-a furat inelu-un pește
și cu el dragostea mea.

Nu l-am mai găsit. Pe drum,
râu-și bătea joc de mine:
„Mândrei tale-i merge bine,
altu-o strânge-n brațe-acum.”

Nu mai merg la joc, nici gând:
o să râdă lumea toată.
Cu vâltoarea spumegată
cununa-mă-voi curând.

Când ea trecu pe lângă mine... - Rabindranath Tagore






















                                                                                                         


Când ea trecu pe lângă mine cu paşi repezi
m-atinse cu poala rochiei, uşoară
din neştiuta insulă a unei inimi
răzbi un suflu cald de primăvară
o fâlfâire şi-atingere de-aripă
mă netezi şi dispăru-ntr-o clipă
ca o petală fragedă de floare
ce-o rupe şi-o învolbură o boare.
căzu pe inimă-mi ca un suspin
al şoldului în foşnet lin
şi ca o şoaptă moale
a inimii sale.

Rondelul rozei ce înflorește - Alexandru Macedonski



















                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   
O roză-nfloreşte, suavă...
ca nor risipit e necazul.
Puternic mă poartă extazul
spre-o naltă şi tainică slavă.

Nu-mi pasă de-a vieţii otravă,
de chinul ce-şi urcă talazul
o roză-nfloreşte, suavă;
ca nor risipit e necazul.

Stăpân sunt de-acum pe răgazul,
să-mi fac din ursită o sclavă,
și nu mai e viaţa grozavă,
deşi mi-a brăzdat tot obrazul
o roză-nfloreşte, suavă.


Până când, până unde - Grigore Hagiu


















                                                                                                                                                                            

Ce ți-e și cu bătrânețea
cum vine ea pe înserat
și e însăși seara
gaură neagră
în care toate cad.

Uneori ai în cap
în loc de creierul
cel mătăsos
cel minunat
numai o bucată de pătură udă
pentru șters coridoarele de internat.

Alteori ești doar visul
cel visat
laolaltă cu lumina albăstruie
și mireasma arsei
binecuvântatei rășine
de brad.

Până când
până unde
pe toate din toate aflând
o să mai știi să te lași mestecat 
jumătate arbore
jumătate pământ.

Înțelepciunea mai nouă
ce ți s-a dat
să fie mormântul tău însuți
din tine însuți
de nicio bătrână plângândă aflat.

Vino, nu veni... - Emil Botta


















În timp ce sufletele rătăceau, 
am rămas ca statui funerare, 
vitrege nopţi pe malul apei 
sorbindu-ne privirile amare.

Frumoasă şi tristă erai!
Gloriei tale fost-am cupa, de-argint vasul...
Printre rarele trestii, când luna lucea, 
eram pasul tău, mersul tău, eram Pasul.

Vino, nu veni, iubito, între toate aleasă, 
vino, nu veni, dulcea mea înserare...
Pe malul apei să amurgim, 
împietriţi ca statui funerare.

A șaptea din elegiile romane - Goethe



















O ce vesel în Roma mă simt ! de gândesc iar la vremea 
Când neguroasa mea zi Nordului mâ’ncătușa, 
Turbure cerul și greu se apleca peste fruntea-mi, 
Fără colori, fără chip, lumea-mi zăcea împrejur.
Și peste mine tot eu, al ne’mpăcatului Spirit 
Drum de asprime pândind, în cugetare cădeam.

Acum luminează lucind Eterul aprins a mea frunte ; 
Febus le chiamă, el zeu : forme, colori se ivesc. 
Noaptea scânteie de sori, răsună de dulce cântare, 
Luna-mi străluce mai clară ca ziua de Nord.
Ce fericire mi-e dată ! Visez eu ? Primește 
Ambrozianu-ți palat, Jupiter tată, pe oaspe ?
Ah, aici zac și întind brațele către genunchii
Tăi sa te rog. Mă ascultă, tu, Jupiter, Xenius!

Cum am pătruns ? Eu nu știu singur s’o spun. Îl cuprinse 
Pe călător zâna Hebe și’n curți mă aduse ?
I-a poruncit un erou sus să-l călăuzească ?
Mândra greșit-a ? S’o ierți ! Lasă-mi nedreptul câștig ! 
Fiică îți e și Fortuna; minune de daruri
Ca și o fată le dă, după toanele ei.
Zeu, bucuros ești de oaspeți ? O nu respinge pe-acela 
Ce-l găzduești in Olimp, svârlindu-l jos la pământ.
Cum de’ndrăsnești, tu poete? Mă iartă, înaltul. 
Capitolinul tău deal e un al doilea Olimp.
Jupiter mă’ngăduiască, iar Hermes târziu să mă ducă 
Drumul lui Cestius, încet până în Orkusul scund.


Traducerea Ion Pillat