Câte flori neştiute în pădure rămân - Emily Dickinson

Câte flori neştiute în pădure rămân
pierind pe dealuri, prin fânețe
fără puterea de a-şi cunoaşte
nebănuita frumusețe.

Şi câte-şi risipesc în vânt
nepieritor şi tainic nimbul sfânt -
fără să ştie ce fior
în suflete strecura-ne-vor!

Metamorfozele iubirii - Charles Baudelaire

Femeia lângă mine se zvârcolea sălbatec
asemeni unui șarpe zvârlit pe un jăratec
și frământându-și sânii molatec și barbar
cu gura ei de fragă rosti dulceag și rar:

- Am buze moi și-n ele am tainică știință
de-a pierde-n orice clipă, pe-un pat, o conștiință.
Adorm orice durere pe sânii mei zglobii.
Bătrânii vin la mine cu zâmbet de copii.

Și pentru-acela care mă vede-o dată goală
sunt cer, sunt soare, lună și neliniste astrală!
În voluptăți atâta de pricepută sunt
când pe-un bărbat în brațe îl strâng și îl frământ

Sau când îmi dărui sânii să-i muște și să-i sugă,
timidă sau lascivă, puternică sau slugă,
ca-n patul care geme de-ncolăciri feline
toți îngerii nevolnici s-ar pierde pentru mine!

Când din ciolane vlaga și măduva mi-a stors
iar eu cu lenevie spre dânsa m-am întors
să-i dau o sărutare de dragoste, zării
doar un burduf cu pântec umflat de murdării!

O clipa-am închis ochii cuprins de-o spaimă mare,
și când i-am deschis iarăși spre zările solare,
în locul unde monstrul, cu-o clipă mai-nainte,
stătea-mbibat de sânge, puternic și scârbos,

Văzui acum un maldăr de mucede-oseminte
scoțând din ele-un sunet scrâșnit și fioros,
un scârțâit de tablă strident, ca o morișcă
pe care vântul, iarna, în nopți pustii o mișcă.

Ceasornicul - Charles Baudelaire

Ceasornic! Zeu amarnic, nepăsător, c-un deget
pe fiecare ameninţi spunâdu-i „Nu uita!”
Durerile în freamăt curând s-or împlânta
în inima-ţi ca-n tina lovită fără preget.

Plăcerea ca un abur în zare va pieri
cum în culise-şi pierde silfidă legănarea
oricare clipă soarbe un strop din desfătarea
ce tututor ni-e dată cât timp vom mai trăi.

De trei mii şase sute de ori pe ceas. Secunda
șoptește: „Ţine minte!” Cu glasul lui mărunt
de greier, spune - Acuma: tot Altădată sunt
sugând cu trompa-i hâdă viaţa ta ca unda!

Remember! Esto memor! Tu mână spartă! Vezi!
(Vorbeşte-n orice limbă gâtleju-mi de metal)
minutele sunt scumpe, nebune - mineral
al cărui dram de aur se cade să nu-l pierzi!

Adu-ţi aminte: Timpul ce tot mai lacom joacă
nemăsluind, câştigă oricând, e scris aşa
dar ziua scade; noaptea e mare; nu uita!
Genunea e-nsetată; clepsidra tot mai seacă.

Curând suna-va ceasul când şi Norocul viu
și vrednica Virtute, soţia ta fecioară
și chiar Căinţa (hanul de cea din urmă oară!)
Ţi-or spune: „Mori bătrâne mişel! e prea târziu!”

Alt chip - Barbu Paris Mumuleanu

Vremea-nalţă şi râdică,
vremea face, vremea strică,
vremea suie şi coboară,
vremea surpă şi doboară,
vremea schimbă şi preface,
și războaiele şi pace,
vremea toate răzvrăteşte,
schimbă şi schimonoseşte,
vremea pe vericine-nvaţă,
vremea dascăl şi povaţă,
vremea din linişte bună,
face vânturi şi furtună,
vremea iar după furtună,
face şi linişte bună,
vremea bucură,-ntristează,
suie-n tron şi destronează,
vremea-nalţă, vremea creşte,
vremea iarăşi micşoreşte,
toate sunt de vreme-aduse,
toate la vreme supuse.

Barbu Paris Mumuleanu - Biografie

Barbu Paris Mumuleanu (n. 1794, Slatina - d. 21 mai 1836, București) s-a născut la Slatina și a fost fiul unei familii de orășeni. În timpul copilăriei sale, familia s-a mutat la București și aici poetul a devenit logofăt în casa boierului Constantin Filipescu, traducător din Byron. Aici a prins gust de carte și a citit tot ce a apărut: literatură bisericească, poeziile lui Ioan Barac și Vasile Aaron, gramatica lui Ienăchiță Văcărescu, poezia lui Iancu Văcărescu, mitologie, iar mai târziu a cunoscut și Nopțile lui Iung și meditațiile poetice și religioase ale lui Alphonse de Lamartine.

În timpul domniei lui Ioan Caragea și-a însoțit boierul în surgiunul de la Bucov. S-a căsătorit, iar când a murit, a lăsat în urmă o familie tânără și numeroasă.

Opera

A fost un autodidact, iar în primul său volum Rost de poezii adecă stihuri, apărut la București în 1820, a adunat versuri de natură erotică, compuse în manieră neoanacreontică, promovând o filosofie hedonistă, împrumutată din poezia lui Athanasios Christopoulos, iar sentimentalismul lăutăresc întâlnit în versurile sale sunt în spiritul vremii, asemănător ca stil cu cel al lui Costache Conachi și a poeților Văcărești[2]. Poeziile sale erotice sunt monotone, lipsindu-le nota de senzualitate grațioasă caracteristică poeziei erotice a lui Christopoulos, deși unele versuri sunt traduceri din poezia acestuia.

Ulterior a evoluat spre iluminism, influențat de reprezentanții Școlii ardelene. După modelul lui Teofrast și a lui La Bruyère, a combătut viciile sociale într-o suită de portrete care satirizează pe parveniți, pe lingușitori, zgârciți, înfumurați, flecari, pedanți etc. (Caracteruri, 1825). Postum, în anul 1837, i s-a tipărit de către Ion Heliade-Rădulescu volumul Poezii de orientare clasică și preromantică. A colaborat la „Curierul românesc”.

Volume

Rost de poezii, adecă stihuri (București, 1820)

Caracteruri (București, 1825)

Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, (Buda, Tipografia Universității, 1825)

Poezii (București, Tipografia Eliade, 1837, ediție îngrijită de I. Heliade Rădulescu)

Scrieri, (București, Editura Minerva, 1972, ediție îngrijită și prefațată de Rodica Rotaru).

In memoriam

Mihai Eminescu i-a atribuit epitetul „glas de durere”, în poezia „Epigonii”.

Istoricul german Hagen Schulze, în lucrarea „Stat și națiune în istoria europeană” apreciază rolul de normator al limbii române pe care Mumuleanu l-a jucat în procesul de cristalizare a națiunii române. În opinia lui Schulze, Mumuleanu a ridicat româna de la stadiul de dialect al țăranilor la rangul de limbă literară, asemănător rolului jucat de Ivar Aasen pentru limba norvegiană, sau Adamantios Korais pentru limba greacă.

Pădure arsă - Nichita Stănescu

Cădeau fulgi negri. Şirul de copaci
lucea, când îmi mutam pe el privirea.
De-atâta vreme rătăceam tăcut
târându-mi singur amintirea.

Şi se făcea că stelele scrâşnind
îşi îmbucau, înţepenite, dinţii.
Maşină infernală ce bătea
un timp oprit, al conştiinţii.

Apoi, se lasă o tăcere groasă
şi fiecare gest pe care-l fac
cozi de cometă-n aer lasă
şi fiece privire aruncată
o-aud cum sună întâlnind
vreun copac.

Ce căutai, copile, - acolo,
cu mâinile prelungi şi umeri ascuţiţi,
pe care-aripile abia de se uscară,
fulgi negri, balansându-se în seară.

Un orizont urlând şi nevăzut
zvârlindu-şi limbile şi antracitul,
întruna mă târa prin şirul mut,
aproape gol alunecându-mi trupul.

Ardea oraşu-n depărtări de fum,
ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce facum?
De ce te-au ars, pădure,-n fald de scrum
şi peste tine luna nu mai trece?

Psalmul III - Ștefan Augustin Doinaș

Tu, Doamne, geometrul unui Cerc
spre care tind atâtea seminții
de noi figuri, - pe mine care- ncerc
să pier în Tine, ai să mă susții?
N- aștept nici Verbul Tău de foc, nici pasul.
Rotește- ți peste mine doar compasul.

Triunghi, înscris într- un pătrat nătâng,
ce se visează zilnic pentagon,
eu sunt, Isuse, gata să mă frâng
și să mă pierd cu Tine-n alt eon
tânjind spre-un număr infinit de laturi,
cu forma Ta divină să mă saturi!

Psalmul I - Ștefan Augustin Doinaș

Cum să te-ntâmpin, Doamne,- cu ce rugă
ai fost copac acum ești buturugă.
Vrei să mă scol eu însumi din genunchi
să-ți fiu coroană verde, să-ți fiu trunchi?
S-așez cu vârful degetelor mele
pe-aceleași bolți de fum aceleași stele?
Eu, cel bolnav de bine și de rău,
vrei să mă-nalț aici în locul Tău.

Nu, Doamne! Sunt prea mândru ca s-accept
destinul Tău: să cântăresc ce-i drept
și ce e strâmb- nimica nu mă-mbie.
Ursita creaturii-i să-L învie
pe Creator. Ca un ocnaș în zeghe
ce-așteaptă grațierea, stau de veghe
lângă bușteanul Tău cu cioturi tari
până-mi vor crește, Doamne, noi lăstari.

Psalmul XIII - Ștefan Augustin Doinaș

Asemenea călugărilor, care
la zarea lumânării ani de-a rândul
recopiau pe pergamente- nscrisuri
pe care, fără-a le pricepe noima,
le așezau în rafturi prăfuite
ca pe- un tezaur de-nțelesuri sacre
ce aveau sâ iasă la iveală tocmai
peste-un adânc amar de veacuri, -
și eu îți copiez în sufletul meu textul
obscur, din care nu-nțeleg o iotă.

Doamne, asează-mâ acum în raftul
ce mi-a fost destinat, și-n așteptarea
luminii care-o să mă-nvăpăieze
cândva, ca pe un manuscris de preț!

Psalmul LXXXX - Ștefan Augustin Doinaș

Iată-mă în Tine ca Iona în chit.
Ce mulțimi turbate m-au azvârlit în mare?
Cui să-i fiu datornic de-a mă fi ochit
vestitor al unei lumi în destrămare?

A fi glas al unor toane care pot
să se-ntoarcă totuși împotriva vocii
care le pronunță - m-a sleit de tot.
Doamne, care zilnic îți dezminți proorocii!

Dacă obiceiul Tău de-a tot ierta
scoate de sub săbii crima. Milostive,
scuipă-mă cu scârbă din ființa Ta
să mă pot întoarce liber în Ninive...

Mă închin - Constantin Noica

Sunt, Doamne, întrumare funerară;

se-ncearcă-n mine chinuri și jivine
cu glas sonor de trup și de ocară.
Sub tremurarea lunei cristaline
în unde vii, în unde albe- cine,
ascuns și mare, mic și luminat,
mi-a spus să mă ridic înalt spre Tine
în iscodiri de șoapte și de vise,
și să te cat cu brațe de agat,
nostalgic și crucificat deschise?

Mi-am îngropat trecutul ca p-un mort.
Credința nouă mi-a săpat - lopata -
o groapă largă și îndurerată
și-adâncă; albă, ca un strai de port
și vie, ca o haină de ispită.
M-am învelit cu trupul meu, țărâna,
și cruce-a fost o lacrimă pagina
ce s-a înfipt în glod, neliniștită.

Din cripta propată m-am ridicat
spre Tine, flămânzit și încruntat;
te-am căutat în veacuri și în stâncă,
cerșeam o diră și cerșeam stigmat
spre care-am frânt nădejdea mea adâncă:
dar brațul meu nu te-a îmbrățișat.
ieri, închinarea nu-nflorise încă.

Azi, din răzorul slovelor bătrâne
un mugur își surâde alb, Stăpâne.

Pustnic - Constantin Noica

Contemplu: în noapte sta cruce de lemn
cu urme de cuie și cui de îndemn
la stavile bolții fugare, spre care,
cu mistice brațe de pom, crește un om.

El singur, să cânte în aripi de rugă
avântul și zarea și cerul de mâine,
când trupul plăcerii va zace, zvârlugă
scuipată de focul credinței - rămâne.

Fioruri vestale-i țin focul, fecioare
cu sânii de jăratec - și flacăra doare.
Se sfâșie carnea în așchii de semn:
din crucea pierdută întârzie lemn.

Vasile Pogor - Biografie

Biografie:
Vasile Pogor s-a născut la Iași în 20 august 1833 a fost un poet filosof, lingvist, istoric, critic literar, trasucător, judecător și om politic român personalitate de seamă a Iașilor fiind în mai multe rânduri primar al acestui frumos oraș plin de istorie.

Vasile Pogor a fost fiu al comisului V. Pogor și al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul Iași, după care (din anul 1849) și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.
După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură, lucrând ca membru la Tribunalul Iași (1857-1858) și la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la coaliția politică care a complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea regimului politic, Vasile Pogor este numit ca prefect al județului Iași (februarie 1866) și deputat în Adunarea Constituantă din 1866.
A fost inițiat la 14 martie 1866, în loja masonică ieșeană „Steaua României”, într-o lună de zile primind gradele de Companion și Maestru al aceleiași loji. La 5 noiembrie 1866, Marele Orient al Franței îi eliberează o diplomă, prin care îi recunoaște gradul 18.

A deținut apoi funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Iași (1869-1870, 1875-1876).

Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă perioadă deține funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (20 aprilie - 23 mai 1870)[2], Vasile Pogor va fi ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iași (februarie 1880 - 26 aprilie 1881, 7 iunie 1888 - 7 iunie 1891, 30 mai 1892 - 11 noiembrie 1894).

În calitate de primar al Iașului, Vasile Pogor s-a făcut remarcat prin următoarele:

a fost artizanul proiectului Teatrului Național din Iași, în perioada administrației sale demarând lucrările de construire.
este autorul unui proiect de realizare a unei căi ferate „Iași-Dorohoi direct prin Iași și nu prin Cucuteni”.
a contractat un credit de 4.000.000 de lei, în data de 25 ianuarie 1891, pentru asfaltarea străzilor, construirea noului Abator și ridicarea a zece școli primare.
în perioada administrației sale, au demarat lucrările de construcție a Băii Comunale și s-a dat startul la cele de canalizare a orașului.
Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium (astăzi cartier al municipiului Iași).
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai revistei Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și traduceri. A tradus din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a.

Puținele sale poezii originale (Pastelul unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri, Sfinx egiptean ș.a) au totuși un aer de prospețime și o pronunțată nuanță de umor. S-a stins în 20 martie 1906 la Iași.

Oltenii în Iași - Miron Pompiliu

Ce răsună? Ce s'aude?
Ce glas dulce românesc?
Ce flăcăi ca bradul verde,
ochii noștri îi uimesc?
Sunt Olteni, scăparea noastră,
bucurați-vă Ieșeni!
Voi cu inima creștină,
cumpărați dela Olteni!

Oltul falnic prin copiii-și
zice Prutului scârbit:
- Dulce frate, fii în pace,
steaua ta a răsărit!...
la cel glas de mângâiere
geme sufletu'n dușmani.
voi cu inima creștină,
nici un ac dela Jidani!
Mică e lumina încă!
Dar credința 'n Cel de Sus,
în părintele dreptății,
și-ntunericu-i răpus!
Soarele frumos luci-va...
bucurați-vă Ieșeni!
Voi cu inima creștini,
cumpărați dela Olteni!

Iazmele otrăvitoare,
duhul rău și necurat,
vai! Destul ne-au supt puterea
și vieața ne-au secat.
De pe ochii voștri rupeți
pânza-ntinsă de dușmani
voi cu inima creștină,
nici un ac dela Jidani!

Frații certe-se 'ntre dânșii,
fiii cu părinții lor!
Dar blăstăm cu foc s'ajungă
pe acel cutezător,
care fără de iubire
s-ar uita la cei Munteni!

Ascultați Români cuvântu-mi!
cumpărați dela Olteni!

Și atunci vieața noastră,
precum râul cristalin,
se va scurge, limpezită
de otravă și venin.
Morții noștri n'or mai plânge
sub călcâie de dușmani.
Sus dar inimile voastre!
Nici un ac dela Jidani!

Ultimul dor - Miron Pompiliu

Acolo unde lângă râu
se-nșir' răchiți bătrâne,
se duce gândul meu ades,
se duce azi și mâine.

Acolo-i satu-ncununat
cu-a nucilor verdeață,
ferice-acolo am trăit
a vieții dimineață.

Bisericuța cea de lemn
și azi e vie-n minte-mi;
căsuța cu doi plopi la drum
o văd parcă nainte-mi.

Și parcă din grădină ies
s-apuc pe ulicioara
ce duce la ogor, țiind
de mână surioara.

Ah! Cugetul mi-e ne-mpăcat
căci am pornit în lume,
căci am fost surd la tristul plâns
al iubitoarei mume!

Ca roua s-au topit, s-au dus
iluziile toate,
și sufletu-mi înstrăinat
de jale nu mai poate.

Și dacă din atâtea flori
nici una nu-mi rămâne,
un singur gând, un singur dor
de suflet se mai ține...

De n-am putut ca să trăiesc
de scumpul sat aproape,
la cea biserica de lemn
când oi muri mă-ngroape.

S-ascult prin somnul cel de veci
cetaniile sfinte,
ș-acele cânturi ce-mi aduc
de-a mea pruncie-aminte;

Să mai ascult ca de demult
cum seara toaca bate,
când duhul păcii maiestos
plutește peste toate.

Miron Pompiliu - Biografie

Miron Pompiliu (Moise Popovici) s-a născut în 20 iunie 1840 la Ștei, Bihor. A fost un poet, traducător, folclorist, ziarist și junimist prieten bun și cu Mihai Eminescu.

Moise Popovici a fost al doilea fiu al preotului ortodox Nicolae Popovici și al Anei (n. Popa. A urmat școala primară în satul natal, apoi a urmat cursurile școlii germane din Băița, iar cursurile liceale le-a urmat la Beiuș și Oradea. Bacalaureatul l-a luat la Beiuș în 1866 cu prima cum eminentia[1]. După bacalaureat s-a înscris la Facultatea de drept din Pesta. În anul 1867 este ales membru de onoare al Societății de lectură din Oradea pentru merite publicistice deosebite. În anul 1868 este nevoit să fugă la București, deoarece a refuzat să se înroleze în armata ungară, unde devine student al Facultății de litere. La București a fost membru al societății Orientul, unde-l va cunoaște pe Mihai Eminescu și redactor la Albina Pindului. Din anul 1869 se mută la Iași, unde devine licențiat al Facultății de litere în anul 1873, iar apoi a fost timp de doi ani secretar al Universității de unde a fost destituit la 1 martie 1876, ca urmare a înlocuirii lui Titu Maiorescu din funcția de ministru al instrucțiunii publice și al culturii.

A debutat cu prima poezie în Familia nr. 2 din 15/27 ianuarie 1866 și se intitula Ghicitura. La a doua poezie, Ecouri și suspine, apărută în nr. 18 din 25 iunie/7 iulie 1866, Iosif Vulcan i-a făcut o prezentare generoasă.

„Atragem atențiunea onor public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește întâia oară în publicitate.”

În toamna anului 1874 Miron Pompiliu împarte aceași odaie cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu și împreună cu cei trei prieteni frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler.

După anul 1876 a fost profesor la Școala centrală de fete și la alte licee și pensionate.

La începutul carierei publicistice a purtat numele tătălui, dar mai apoi l-a schimbat în Moise Pompiliu și mai târziu în Miron Pompiliu. Din anul 1869 devine unul dintre cei mai activi și mai statornici membrii ai Junimii din Iași, prezent la ședințele săptămânale, la prelecțiunile populare și în paginile Convorbirilor literare.[1][2]A tradus din Goethe, Schiller, Uhland, Heine, Lenau, Lamartine ș.a.

În anul 1895 se căsătorește cu profesoara Gheorghiu, proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar va divorța în scurt timp din cauza neînțelegerilor.

La 14 noiembrie 1897 se împușcă, iar la câteva zile, în ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20 noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie 1897, în cimitirul Eternitatea din Iași.

Cum doarme diamantul - Mihai Codreanu

Nu te-ngrozi, poete, de durere
și nu fugi de dânsa niciodată:
ea face poezia mai curată
și-i dă o mai statornică putere.

Tu n-ai avea în vers o adiere
atât de caldă şi de parfumată,
de n-ar veni din zarea-ndepărtată
pe-a suferinţei rază de mistere.

În piept suspinele când se frământă,
pe liră dulce, tot mai dulce cântă...
și-n melodii durerea-şi ia fiinţă...

Iar gemetele-s armonii pe strune, -
căci poezia doarme-n suferinţă,
cum doarme diamantul în cărbune.

Solul Golgotei (sonet) - Mihai Codreanu

Isus veni şi-n casa mea-ntr-o seară:
era-ntr-un tainic şi suav apus
și-am stat în casă singur cu Isus
și-afară era o blondă primăvară.

Atunci mi-a spus cu vocea Lui cea clară
că oamenii sunt buni, deşi L-au dus
să-L bată-n cuie pe Golgota sus,
fiindcă I-a iubit din cale-afară.

Şi mi-a mai spus că poate fi iertat,
chiar Iuda, ce-L vându c-un sărutat,
ca să-şi sporească cu treizeci, arginţii.

Apoi plecând, din prag mi-a spus aşa:
comoara sufletului, ca şi-a minţii
e să iubeşti pentru-a putea ierta.

Amurgul solitarului - Mihai Codreanu

„Seul le silence est grand, tout
le reste est faiblesse."
Alfred de Vigny

Senin amurg, coboară-ţi lin tăcerea
pe inima-mi de doruri chinuită...
și-n măreţia ta nemărginită,
îmi farmecă şi-nvăluie-mi durerea.

În tine doar de aflu mângâierea
de-a nu mai şti de soarta mea trudită,
căci mintea îmi adoarme liniştită
și-ţi sorb numai prin simţuri adierea.

Nici visuri n-am, nici cugetări deşarte;
de lumea-ntreagă nu mă mai desparte
nici fericirea, nici nefericirea;

Nu simt atunci iubire şi nici ură,
mă soarbe-n largul ei nemărginirea
și mă topesc în sânul tău, Natură...

Un oaspe - Zorica Lațcu

Străinul, care-aseară a poposit la noi,
l-am ospatat cu pâine, cu vin și cu măsline.
I-am așternut în grabă un pat de frunze moi,
n-am întrebat nici cine-i și nici de unde vine.

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am șters de praf piciorul.
Ulei de levănțică pe plete i-am turnat,
cu vin bătrân și dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
oare vreun zeu să șadă pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, dar nu știu, surioară, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.

Spunea despre iubirea cea fără de păcat,
de-o patimă, curată ca flacăra de soare,
despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Și mi-a pătruns în suflet și chipul lui cel drag,
și vraja nesfârșită din vorba lui domoală;
în liniștea de seară torceam fuioru-n prag.
și lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.

Străinul, care-aseară a poposit la noi,
mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.
Am stat o noapte-ntreagă amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.

Cu dragoste de frate mi-a mulțumit, în zori,
când a plecat + străinul + pe drumul ud de rouă.
Și mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,
cuvintele lui stranii și blânde: +Pace vouă+.

L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,
privind lumina alba cum îi juca în plete
și așternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.

Ultima elegie - Emil Brumaru

A fost un timp cînd vă spuneam şi vouă
umila mea părere despre rouă

Şi chiar purtam, topită-n fragi, pe scuturi
umila mea părere despre fluturi,

Iar uneori v-a speriat puţin
umila mea părere despre crini

Şi parcă şi acum pluteşte-n burg
umila mea părere despre-amurg...

Cântec naiv - Emil Brumaru

Un pește mic și foarte trist
din heleșteul contelui
s-a-ndrăgostit de-un ametist
de la inelul contelui.

Și-ntr-o caleașcă a sosit
să ceară mâna contelui
dar refuzat și-adânc jignit
muri sub ochii contelui.

Atunci un falnic servitor
din ordinele contelui
îl prepară cu cimbrișor
pentru motanul contelui.

Fabulă elementară - Aurel Baranga

Un diamant,
de zeci de carate,
zise cărbunelui:
- “Frate,
deși suntem din același aluat,
n-ai un destin prea briliant.”

- “Se poate,
dar află că nu-s supărat.
Tu strălucești
pe un deget de fată,
iar eu dau lumină
în lumea toată.”

MORALA?
Șopti și ea, bat-o vina:
“Una e luciul și alta
LUMINA”

Chef pe lună - Șt. O. Iosif

Stau în chioşcul luminat de lună,
înainte-mi un ulcior cu vin.
N-am tovarăş, dar ce-mi pasă mie?
Singur eu cu mine am să-nchin.

Haide dar! Ridic voios paharul,
lună, tu, să-mi ţii de-urât nu vrei?
Iată, măi, și umbra mea de colo!
Hai, acuma suntem tocmai trei!

Dar cu vinul parcă nu-i deprinsă
drăgălaşa mea amică, luna.
Umbra mea în schimb e bun tovarăş,
cel puţin o văd că bea într-una.

Eu încep să cânt de voie bună,
luna saltă-ncolo şi încoace...
prind să joc, şi iată că începe
umbra mea pe loc şi ea să joace.

Luna trece peste chioşc acuma,
norii-ncet-încet îi dau ocol,
umbra, nu ştiu unde-a dispărut, şi singur
înainte-mi stă ulciorul gol...

Aceleiaşi - Șt. O. Iosif

Când e târziu și-abia mai pot
clipi truditele pleoape
te chem pe nume-ncet de tot
și, ca în vis te simt aproape.

Și adorm atât de fericit
ca un copil naiv ce-și spune
vrăjit de somn, abia șoptit,
aceeași veche rugăciune.

Cel ce citeşte - Rainer Maria Rilke

Citeam de mult. Din după-masa ceea
când ploaia la ferestre fremăta.
Vântul de-afară nu-l mai cunoşteam
în cartea grea.

Priveam în carte cum te uiţi în oameni,
în oamenii întunecaţi de gânduri,
alături timpul se zgâia la rânduri.
Brusc paginile-au răsărit senine

Și-n locul bâiguielilor firave
stă scris pe toate seară, seară...
nu m-am uitat pe geam şi totuşi curg
cuvintele şi şiruri lungi se frâng

Din rândurile lor împrăştiate...
acuma ştiu că peste încărcate
grădini, sclipind, sunt bolţile departe;
soarele ar fi trebuit să mai coboare.

Şi-acum se lasă noaptea peste zare;
risipa se adună-n pâlcuri rare,
pe drumuri lungi trec oamenii în noapte
şi de departe ca şi cum ar creşte

Nimicul întâmplat se desluşeşte.
Şi dac-acum ridic din carte ochii,
nimic nu mi-e străin şi totul mare.
Aici trăiesc ce se petrece afară
şi peste tot nimic n-are hotare;

dar mă-mpletesc şi mai adânc în linii
când ochii mei pe lucruri se coboară,
pe simplitatea gravă a mulţimii;
atunci încet pământul se revarsă.

Şi bolta-ntreagă-ncearcă s-o cuprindă:
întâia stea e cea din urmă casă.

Ritmi folclorici - Alexandru Andrițoiu

Dintr-un măr sărac și-o pară
ne era cina de seară.
O felie de gutuie
era cina amăruie.
Un ciorchine oarecare
ne servea la prânzul mare,
și o fructă pădureață
ne nutrea la dimineață.
Doar o vișină măruntă
ne-a fost darul de la nuntă,
lacrima care-ntârzie
veștedă și purpurie.
Un tăciune și-un cărbune
fostu-ne-au încălziune
și din Eminescu-un vers
ne-a fost hrană-n univers,
hrană vie și merinde,
ce, nestinsă, ni se-aprinde.

(Tablou de Moldovan Eva)

De senectute-lui Nichita Stănescu - Alexandru Andrițoiu

Plin de sfârșit și învechit de zile,
cu mâna tremurată scriu scrisori
și versuri. Casa mea ca un azil e -
dumineca îmi vin vizitatori.

Căci m-au momit pe-a mării vremii curse,
lungi bancuri de sirene mi-au cântat.
Acum privesc regalul Marii Urse
cu cerul și pământul împacat.

Sunt tot cât sunt o nouă zămislire
și-mi văd venind făptura, ca un mag,
din alfa, din nubila suvenire,
să-mi bată-n ușă, să se-arate-n prag.

Ea mă privește ca dintr-o oglindă
și plânge măsurând ruina mea.
Eu am în frunte, galbenă, o ghindă,
ea are-n frunte, fragedă, o stea.

Plin de sfârșit ca de nisip deșertul
mâ rup de ea în crâncen dezacord -
corabie-fantomă prin inertul,
alb Oceanul Înghețat de Nord.

Pescărușul - Alexandru Andrițoiu

O fată trece lin pe lângă mare
privind al lunii sfărâmat ostrov.
- Prietenă, iertați-mă, îmi pare
că sunteți Pescărușul lui Cehov...

Ci, fata nu-mi răspunde. Se prea poate
că nu am întrebat-o deslușit.
Sau poate lună, mare, fată, toate
sunt doar un vis, sunt doar un vers, sunt doar un mit.

Mi s-a părut că briza pâlpâită
e foșnetul de jupă mătăsos,
că spumele care la țărm palpită
sunt mâna ei frumos lăsată-n jos.

Sau poate numai luna e de vină
care, plutind pe-al apelor tumult,
învie cu jucata ei lumină
icoana unei fete de demult.

Sânge și aur - Alexandru Andrițoiu

Ce laser, aurul! Încă demult
bătea cu raza-i dulce până-n Roma
și, ca fruct rar, își ațâța aroma
către soldatul glorios și stult.

Spre împărat pândea cu ochiul mult,
cu ochiul fix ca din eres fantoma
iar împăratul luneca prin coma
victoriei, făcând din aur cult.

Hipnotizat de galbenul tezaur
trecu ca pe-o enigmă Dunărea,
marș spiralat de pe columna sa.

Noi ne-am născut din sânge și din aur.
Râd minele din Munții Apuseni
cu dinți de aur peste vremi-străvremi.

Timpul - Alexandru Andrițoiu

Mă surprindea adesea anotimpul
stând la răscrucea sufletului meu
și urmărind, cu ochii-n patru, timpul
ca pe-un vânat superb. Și-am vrut mereu
să-mi cadă viu în plasa de mătase,
să mi-l domesticesc, să-l am captiv,
la mine în grădină. Ziduri groase
mi l-ar fi-mprejmuit definitiv.
L-aș fi-nvățat să stea în două labe,
să sară cu tertipuri și dracii.
Ceasornicul cu cifrele-i arabe
și calendarele cu file vii
le-aș fi avut atunci la îndemână
și, ager, degetu-mi arătător
s-ar fi trezit ca minutaru-l mână,
cum vrea, înspre trecut sau viitor.
Dar timpul îmi scapă din mâini. Se pare
că nu în mine își găsea ecou,
nu eu eram printre eroii care
puteau să-l facă creator și nou. -
Eu mai credeam în Feți Frumoși din basme
și mai visam la codrul românesc.
Dar printre vechi legende și fantasme
eu am văzut cum oamenii scrâșnesc.
Eu am văzut istoria cum plânge
în cimitirul cu trei pruni bătrâni,
cum suferința-n ochi i se frânge,
cum flori de purpură îi cad din mâini.

Sonet - Alexandru Andrițoiu

Mă vei iubi o dată până-n sânge
înțelegând, ciudat de nefiresc,
că flautul din piatra moartă plânge
și limbile frunzarelor vorbesc.

Mijlocul tău cu duh împărătesc
ajunge-va ca pâinea când se frânge
și se împarte-n două spre nătânge
și retezate brațe cari cerșesc.

Din străluciri ca de catapetasmă
vai! Palidă-ai s-ajungi ca o fantasmă
cu fruntea dintr-un alb - mai josnic lut.

Și-atunci vei auzi cum o să cadă
din fruntea-ți mută, zornăind pe stradă,
ca banii vechi, fiece fost sărut.

Fila de calendar - Alexandru Andrițoiu

Luna filtrată prin plopi,
stele stilate sclipesc -
tristă și limpede noapte de sâmbătă,
prag obosit de firesc.

Caii de goană ai gândului,
tropotul lor e de vânt.
Ce nicovală ciudată și inima!
În noapte ascult-o cântând!

Tremură mâna scriind
ca la bătrânii miopi.
Plânge prin noapte o pasăre sinceră
sub luna filtrată prin plopi.

Presimțire - Mihail Săulescu

De ce suntem adesea obosiți
parc-am fi dus o luptă, un război?
În ochi purtăm melancolii de toamnă
și-n inimă cărarea își însamnă
un plâns ce n-Aa mai stăpânit în noi;

Avem dorinți de lacrămi neștiute,
și doruri de tăceri de ne-nțeles
de ce purtăm în inimă ades
melancolia clipelor trecute?

Nu ne-am luptat, nici n-am dorit nimica,
și nici nu am visat
și totuși peste suflet s-a lăsat
o oboseală tristă, dureroasă,
ce ne închide gândurile-n casă.

Suntem învinși și nu vedem de cine;
suntem răniți și nu simțim de ce
o lacrimă omorâtoare vine
și inima tot mai tăcută e.

Poate-n adânc, - și nu pricepem astăzi -
poate-n adâncul sufletelor noastre.
Sunt alții care luptă pentru noi,
și poartă un îndepărtat război,

Pentru cetăți perdute-n zări albastre,
pe care n-o să le cuprindem noi,
dar pentru care, - cine știe când?
Ne vom vedea luptând.

Și astfel poate numai presimțim
o clipă depărtată ce-o să vie;
și ne-amintește inima pustie
c-o să luptăm, c-o sa cădem, c-o să murim;

Și sufletul neînțeles ne doare
de-nfrângerile viitoare
pe care nici nu le gândim.

Omul şi marea - Charles Baudelaire

Om liber, tu şi marea veţi fi de-a pururi fraţi!
Oglinda ta e marea, iar firea-ţi, nu odată,
își află chip şi seamăn în hula zbuciumată
ce-ascunde, ca şi tine, abisuri fără saţ.

Imaginea-ţi răsfrântă-n adîncuri te îmbie
s-o-mbrăţişezi cu braţul şi sufletul flămând,
iar inima ta uită de sine ascultând
acest suspin sălbatic, precum o vijelie.

Ştiţi să tăceţi şi-n neguri să vă ascundeţi ştiţi:
tu, omule, ai hăuri şi taine nepătrunse,
tu, mare, -ţi aperi straşnic comorile ascunse,
atât sunteţi de tainici şi atât vă pizmuiţi.

Şi totuşi iată veacuri de când, cu-nverşunare,
voi duceţi, om şi mare, un necurmat război,
atât iubiţi măcelul şi moartea amândoi,
o, voi eterni potrivnici, o fraţi fără cruţare.

Sunt ultimul poet cu satu-n glas - Serghei Esenin

Sunt ultimul poet cu satu-n glas,
podeț umil de scânduri în cântare,
fac liturghia mea de bun rămas,
mestecenii cădelniţând frunzare.

Cu flacăra de aur, ca un semn,
îmi ard făclia în trupeasca-mi ceară;
și răguşit, al lumii ceas de lemn
mi-o bate pentru cea din urmă oară.

Curând veni-va oaspete de fier,
pe-albastru câmp, poteca o va-nfrânge.
El, lanul de ovăz, muiat în cer,
cu mâinile lui negre, îl va strânge.

Cântările-mi nu pot trăi cu voi,
ne-nsufleţite palme, reci, străine!
Doar spicele şi caii din zăvoi
or să tânjească veşnic după mine.

Nechezul lor l-o duce-un vânt, solemn
jucându-şi parastasul într-o seară.
Curând, ah, răguşitul ceas de lemn,
mi-o bate pentru cea din urma oară.

Acum, dragoste - Serghei Esenin

Acum, dragoste, dragostea mea

nu mai e tânără şi nouă.
Tu eşti mâhnită că mătura lunii
îmi scutură peste poeme rouă.

Întristându-te şi bucurându-te în faţa stelei
ce-ţi cade pe sprâncenele subţiri
ți-ai dăruit inima izbei,
inima ta cu trandafiri.

Cel așteptat cu tremur în noapte
a trecut înainte şi nu s-a oprit
cheile tale cu suflătoare şoapte
cui le-ai dăruit?

Raiul n-ai să-l vezi prin fereastră
și n-o să cânți mereu despre soare.
Moara pe deal îşi zbate aripile
dar pământul n-o lasă să zboare.

Ochii tăi - Dan Verona

Ochii tăi, iubito, ce noroc,
la un miez de noapte să-i invoc,
mi se par adesea
ca-ntr-un vechi oraș ciudat,
care nici n-a existat,
într-o noapte i-am visat...

Ochii tăi, iubito, cum mă dor,
când departe sunt de cerul lor,
la fereastra ninge floare de cireș amar
și în nopți fără hotar,
amintiri de felinar...

Ochii tăi iubiți, ce nenoroc
dacă nu i-aș fi văzut deloc,
s-ar fi dus și vara risipind privighetori
și s-ar fi făcut ninsori,
roua ochilor de flori,
și de vânt mi-e teama uneori
să nu sufle în lumina lor...

Ochii tăi, iubito, mi-au lăsat
cerul peste suflet descuiat,
dar sărut zăpada
maicii tale ce ți-a dat
ochi așa cum n-am visat
că pot fï cu-adevarat...

Făcutul meu, cuvântul - Constanţa Buzea

Făcutul meu, cuvântul,

paște-n munte

imagini verzi sub norii toamnei grei.

Ai mai văzut, mai ții tu minte unde

șed liniștiți, ca-n lacrimi,

ochii mei?

Timpul secat vorbește

și răspunde

din tine cineva, fără să vrei.

Trecându-mi dreapta lină peste frunte,

cu mâna stângă sufletul

mi-l iei.

În câte-un nor străin ne vom ascunde,

ca desfrunzit mesteacăn

lângă tei.

Rugăciune - Eusebiu Camilar

Cum să nu umblu trist prin grădini?...
din coastele tatei cresc rădăcini.
Din inima lui ierburi multe-au crescut,
s-au înălţat, străvezii, şi-au căzut...

Printre amurguri cânt şi cosesc.
Sub care iarbă o să-l găsesc?
Mai multă rouă... Doamne, te-ndură,
să-i înflorească trifoiul pe gură...

Toate aceste minuni împlineşte-le,
că el te-ar lăuda pentru toate:
dar gura lui s-o deschidă nu poate,
nici pumnul, nici toporul, nici cleştele.

Butuci. Ierburi umede. Crini.
Cerşetori cu împăraţii vecini.
Fructe în pârg. Rădăcini.
Cine n-are părinţi prin grădini?

Clavirul - Traian Demetrescu

Cânta încet din Weber: “gândirile din urmă”,
poema unui geniu ce-apune maiestos,
adio-al unui suflet artistic, ce se curmă
pe-o tristă armonie cu sunet dureros!

Şi degetele-i albe pe clapele sonore
se-nmlădiau alene, în ochii mei privind;
erau în miez de noapte târzii şi tainici ore...
parcă simţeam pe Weber lângă clavir murind!...

Tăcuse deodată, şi fruntea ei curată
alăturea de mine se rezemă uşor,
de gura-i voluptoasă, c-o patimă-nfocată,

M-apropiai atuncea sfios, tremurător!
Şi ne-am robit iubirei, în fericire-adâncă...
dar nu ştiu cum... clavirul părea că plânge încă!

O, soare-al celor fără somn... - George Gordon Byron

O, soare-al celor fără somn! Stea a-ntristării!
Ce licărești înlăcrimată-n geana zării,
tu ce străpungi, fără s-atingi, bezna tăriei,
cum semeni cu-amintirea bucuriei!

Ești ca lumina zilei de-altădată,
scăpărătoare pururi și-nghețată,
raza ce-n noapte chinul ți-l petrece:
îndrăgostită, limpede și rece.

Prometeu - George Gordon Byron

I.
Titan! Al omenirii chin,
mereu dispreţuit de zei,
în ochii-ţi, veşnice scântei,
s-a oglindit întreg, hain.
Ţi-a fost răsplată suferinţa
care ţi-a măcinat fiinţa,
și lanţul, vulturul, o stâncă,
tortura crâncenă şi-adâncă
pe care-o inimă vitează,
doar solitudinii-o trădează,
în mândra ei însingurare, -
dar şi atunci cu-o şoaptă mută
ca cel de sus să nu-i audă
suspinul stins în murmurare.

II.
Titan! Ţi-a fost prin chinuri scris
să-nfrunţi necruţătoarea vrere.
Te-a schingiuit, nu te-a ucis,
căci sumbra cerului putere
și-a soartei crudă tiranie,
suflarea urii care-nvie
făpurile, şi stă la pândă
ca după plac să le doboare,
nu s-a-ndurat să te omoare:
eternul chin ţi-a fost osândă
zdrobit ca fierul pe ilău,
fu, decât chinul tău, mai mare
necontenita-ameninţare
Ca spânzurătoarea peste călău.
Tu n-ai vrut să-i arăţi destinul
ce-l cunoşteai, sporindu-i chinul.
Tăcerea ta i-a fost sentinţa.
Zadarnic l-a-ncercat căinţa
căci fulgerul în mâna sa
de spaimă-ascunsă, tremura.

III.
Prin îndrăzneala ta divină
ai vrut s-alungi din lume jalea,
ai vrut să ne dezvălui calea
prin judecată, spre lumină.
Deşi de Cer împiedicat,
prin uriaşa ta răbdare,
cumplitul chin ce-ai îndurat,
prin gândul 'nalt ce nu fu-n stare
pământ şi ceruri să-l doboare, -
tu eşti o pildă de urmat.
Iar pentru toţi cei muritori
un simbol al puterii lor.
Tot omul are, ca şi tine,
o parte de-nsuşiri divine:
șuvoi mâlos din sursă clară.
Stăpîn pe-a lui ursită-n parte,
până a nu ajunge-n moarte,
el îşi cunoaşte trista soartă
spre care scurtul drum îl poartă,
îndurerarea solitară
muiată-n lacrime şi sânge,
dar ştie că le poate-nfrânge
prin judecată şi voinţă,
căva supune, chiar prin chin
ne’ndurătorul lui destin,
făcând din moarte-o biruinţă.

Da, da, te ştiu eu - Rabindranath Tagore

Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc
nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,
în inimă o voi păstra pe totdeauna!
Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?
Voi sângera şi voi răbda!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

O dată, doar o dată ochii iubitori
să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,
și viaţa mi s-ar face dulce foarte
și dincolo de moarte!
Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi?
Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!
Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,
tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Povară - Petre Ghelmez

Cine să-și facă din piatră pustie,
din inima pieritoare a norului - lege?
Vântul
cine să îl dezlege?
Cine să strige,
neostenit,
ca o lacrimă,
rostogolită, din cer, pe câmpie?

Eu am strigat,
eu m-am rostogolit,
eu am crezut în muntele cu o mie de chipuri.
Mi-am zis: poate stânca lui
e, într-adevăr, de granit.
Mi-am zis: poate aud izvoare făr' de sfârșit,
inflorind sub nisipuri.

Nu erau izvoare.

În frageda piatră,
mi-am îngropat ochiul - fântână.

Nu era soare.

Mi-am lăsat fruntea
să se aprindă,
prin maluri de foc, în țărână.
Țipă un copac spintecat
sub vânturi tăioase, pe dealuri...

copacul acela
e, din trupul meu - doar o mână!

Iertaţi-ne dacă puteţi - Dan Verona

A fost o vară scurtă: un popas.
Scheletul ei aprins încă ne miră
parcă-a turnat benzină cineva
pe când dormeam în sunete de liră.

Şi smulşi am fost de-un vânt neruşinat
ce ne-a crezut un stârv de gropi comune
și de sub varul frunţii s-a ivit
vechi manuscris cu sângerate rune.

Cenuşa sufletelor n-are leac
în vânt nedomolit pe vânt călare
și-n carnea smeurei noi ne rugăm
ca într-un templu spân spre alinare.

A fost o vară scurtă: un măcel.
Căzută-i smeura-n leprozerie,
la un banchet de frunze moarte strânşi
stiletul toamnei carnea ne sfâşie.

Cum s-ar urni mormintele-auzim
în carnea noastră păsări mari de pradă
și nu ştia pentru ce s-a cheltuit
pe noi din cer atât de grea zăpadă.

Suntem asemeni îngerilor ce-au fugit
de pe umbrosul zid în lumea mare
fără să ştim că sufletu-a ţipat
spre turla unei mări imaginare.

Aud - Alexandru Andriţoiu

Aud ecoul vremii de parcă merg spre mări
și tot așa de parcă vin mările spre mine, -
aud tăcerea vremii de parcă intru-n zări
și tot așa de parcă vin zări să mă încline.

Întoarcerea-mi rotundă din țipăt spre tăceri
e ca plecarea lavei spre piatra din vezuvii,
când numai fața pietrei se-ntoarce către ieri,
când numai fața mării se-ntoarce către fluvii.

Câteodată luna e ca un soare sterp,
câteodată tera, e ca o luna mare.
În mine strigă timpul. În mine spații fierb.
Prin mine omul trece. Prin mine noaptea doare.

În fața mării - Virgil Carianopol

Cum seamăn eu cu tine, mare,
la fel, mereu neliniştit,
închis din patru părţi de timpul,
din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,
mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
dar oricât aş lovi de tare
degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
și fără să îngenunchez,
dar nu pot, nu, ieşi din vremea
în care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul
tot răni, la zbatere proscris,
dar încă lupt să nu stau numai
în ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
și nu pot sa mai ies din el...

Adânca mare - Mihai Eminescu

Adânca mare sub a lunei față,
înseninată de-a ei blondă rază,
o lume-ntreagă-n fundul ei visează
și stele poartă pe oglinda-i creață.

Dar mâni ­ea falnică, cumplit turbează
și mișcă lumea ei negru-măreață,
pe-ale ei mii și mii de nalte brațe
ducând pieire ­ țări înmormântează.

Azi un diluviu, mâne-o murmuire,
o armonie, care capăt n-are ­
astfel e-a ei întunecată fire.

Astfel e sufletu-n antica mare.
ce-i pasă ­ ce simțiri o să ni-nspire ­
indiferentă, solitară ­ mare!

Sania - Vasile Alecsandri

​







Zi cu soare, ger cu stele!... hai, iubită, la primblare.
Caii mușcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
săniuța, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi...
Tu zâmbești?... zâmbirea-ți zice că e bună pentru noi.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
răpind sania ușoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuiește; caii sboară ca doi zmei
prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
se văd insule de codri, s-aud câni la vânătoare;
iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
saltă-o veveriță mică pe o creangă de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
crengile-aninate-n cale ning steluțe și se-ndoaie.
Iat-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișori...
tu o rupi?... ea te stropește cu fulgi albi răcoritori.

Ca tine nu-s pe lumea asta două - Serghei Esenin

Surorii mele Sura

Ca tine nu-s pe lumea asta două.

În viața ta cu licăriri de stea,

nădejdea mea e teafără și nouă

și se repetă tinerețea mea.

Tu - vorba mea de busuioc măiastră,

pe veci ești scumpa sufletului meu.

Cum mi-amintesc de vaca noastră astăzi

smulgând tristețea paielor mereu!

De-ncepe să cânți dispare orice geamăt.

Cu visuri de copil mă lecuiești,

sub geamul alb s-a scuturat de freamăt

scorușul veșnic gata de povești!

Torcând - ce cântă mama mult dorită?

Pe veci plecai din sat... dar tot mai știu

că-i bătătura casei troienită

de de frunza unui viscol purpuriu.

Mai știu că pentru biata noastră soartă,

în loc de plâns și-n loc de tânguit,

lângă zăplaz, ca după-o fată moartă,

a prins să urle-un câine părăsit.

Eu n-am să-mi mai văd satul din câmpie,

căci prea târziu primit-am după ani,

că dragostea, ca orice bucurie

basmaua ta frumoasă de Riazani.

Aburi ling în treacăt - Serghei Esenin

Aburi ling în treacăt

malul somnoros.
Galbenul căpăstru
lunii-i scapă jos.

Luntrea mea izbește
țărmul întdesat.
Peste gard, biserici:
clăi de fân roșcat.

Cheamă lung din baltă
triste găinuși:
liturghia nopții
va începe-acuși.

Crângul, pe paragini
lasă ceața grea.
În ascuns ruga-mă-voi
pentru soarta ta.

Sprânceana serii și-a închis tristețea - Serghei Esenin

Sprânceana serii și-a închis tristețea,
stau înhămați în curte niște cai.
Au ieri mi-am dat de dușcă tinerețea?
Au nu ca ieri, tu dragă îmi erai?

Nu sforăi tu, troică-ntârziată,
trecuta viață n-o mai prinzi pe deal.
Ca mâine, poate, soarta mea ciudata
se va muta în patul de spital.

Ca mâine, poate, voi pleca aiurea,
Lipsit de țel și culegând ponos.
Cum cântă ploaia sură și pădurea,
ascultă omul cât e sănătos.

Mi-oi trece suferințele-n uitare,
la vechea rană nu vreau să mă uit.
Tu, chip iubit! Tu, voce-alinăroare!
Pe tine numa’ n-am să te mai uit.

Chiar de-oi iubi pe alta, pe oricine,
din amintiri te-oi scormoni mâhnit
și povestindu-i, scumpo, despre tine,
i-oi spune că iubită te-am numit.

I-oi povesti cum curse viața noastră,
Care fiind se pare că n-a fost...
tu, capul meu, în goana ta albastră,
de ce mă faci sa sufăr fără rost?

Derbedeul - Serghei Esenin

Şterg a ploii ude măturoaie
găinațul salciei din greu.
Scuipă, vânt, frunzişul prin noroaie
sunt şi eu, ca tine, derbedeu.

Tare-mi place ca să văd hăţişuri,
precum nişte boi cu pasul rar,
care, pe sub burta de frunzişuri,
își mânjesc genunchii-n bălegar.

Iată, iată roşcovana-mi turmă!
Cine-o să cânte-ar fi mai breaz?
Văd: amurgul linge orice urmă
care-o lasă omul pe izlaz.

Rusie de lemn şi de eresuri!
Numai eu ţi-s cântăreţ, să ştii!
Sunt jivine triste a-mele versuri -
le-am hrănit cu mentă şi răchii!

Miez de noapte, cu ulciorul lunii
laptele mestecenilor ia-l!
Braţe-cruci întinde să sugrume
cimitirul răstignit pe deal.

Peste măguri umblă-o neagră groază,
picură venin hoţesc pe plai.
Însă mintea mea-i la jafuri trează,
sunt şi eu din fire hoţ de cai.

Aţi văzut în noaptea cea pustie,
clocotind, vreo oaste de mălini?
Mi-ar sta bine-n stepa alburie
furișat, cu ghioaga grea în mâini.

Ah, pe cap frunzişu-mi se destramă,
în robia cântecelor gem.
Ocna pasiunii mă înhamă
să râşnesc poem după poem.

Dar, nebune vântule, fă bine
frunzele de scuipă-le mereu
chiar dacă-s "poet", eu ca şi tine
și în cântec sunt tot derbedeu.

Toamna femeii. Și tutunul - Alexandru Andrițoiu

Femeia ruginită ca toamna și tutunul îmi aținea cuprinsă de-mpărimire drumul.
Am întâlnit-o-n crâșma din port de la
Sulina unde își înfipsese, bag-seamă, rădăcina de-mi se părea lipită de scaun și de masă, ca o ființă fără adresă, fără rasă.
Era frumoasă, totuși, sub lirica-i rugină, ca la un bal de curte romanța de duzină căci avea plete încă îmbelșugate foarte și de culoarea plânsă a vinurilor moarte.

Femeia ruginită ca toamna și tutunul mi-aține încă plină de-mpătimire drumul.
Ba chiar prin vene drumul de sânge mi-l aține căci din blestemul crâșmei ea s-a mutat în mine. Îmi scrie cu condeiul și-mi bea cu cupa-n mână, -spre glorie și moarte mă ia de braț, stăpână, -respiră-n ritm cu mine, de iadul meu aproape, iar fumul de havană mi-l scutură pe pleoape.

Cine m-a dus în portul
Sulinei, prin dughene, cu viziuni și cântec oniric de sirene?
Căci de atunci sunt dublu ca linia ferată și nu mai sunt eu însumi.
Sunt numai o erată, un mers pervers de glonte care-și ucide drumul, - fiind de vină toamna femeii.
Și tutunul.

Amintire din provincie - Alexandru Andrițoiu

„Cu atenţie mărită

orice fată se mărită"

Tu care-ai fost un porţelan de Saxa,

blând trandafir amirosind discret,

mi-ai zdruncinat cuvintelor sintaxa

şi-o parte din chenzina de poet.

Seara veneai în urbea solitară

unde creşteau arţari şi sicofanţi,

eram elev la şcoala militară

şi-aveam sfieli şi pantaloni bufanţi.

Erai frumoasă, văduvă, distinsă

şi-ntr-un amurg ce-agoniza în spume

deodată fără jenă mi-ai pretins să

fugim la naiba, amândoi, în lume.

Răpus de pielea cu miros de cetini,

de tremurul sprâncenelor de tuş,

am adunat un pol de pe la prieteni

şi-am luat bilete până la Beiuş.

Acolo însă, fire muierească,

tu ai sedus un doctor bătrâior.

La şcoală n-au mai vrut să mă primească

şi am rămas în sat agricultor.

De-atunci urăsc: nurliile vădane

şi ochii lor prăpăstioşi şi reci

oraşele cu B, calea ferată

şi doctorii trecuţi de 40.

Iubire tăinuită - Ioan S. Neniţescu

(Amintire din o poezie populară)

De m-ai pune
pe-un cărbune
eu iubitu-mi nu ţi-oi spune
și de m-ei prăji în pară,
ori cumva piatră de moară
de gât tu îmi vei lega
și-n pârâu m-ei arunca,
ori în marea cea cu spume,
nu ţi-oi spune al lui nume,
căci mă tem mămucă dragă
c-a afla lumea întreagă,
muierile s-or uni
și iubitul mi-or zmomi.

De m-ei bate
peste spate
câte zile din an toate,
m-ei snopi pân' me-i ucide,
gura tot nu vor deschide.
Iar de vrei şi vrei să ştii
pe iubitul cu ochi vii,
mergi şi-ntreabă fete mari
și neveste cu ştergari;
și acela după care
cât e ziua noaptea mare,
îmi oftează toate greu,
acela-i iubitul meu.

Iaşi, 13 ianuarie 1876