se-nșir' răchiți bătrâne,
se duce gândul meu ades,
se duce azi și mâine.
Acolo-i satu-ncununat
cu-a nucilor verdeață,
ferice-acolo am trăit
a vieții dimineață.
Bisericuța cea de lemn
și azi e vie-n minte-mi;
căsuța cu doi plopi la drum
o văd parcă nainte-mi.
Și parcă din grădină ies
s-apuc pe ulicioara
ce duce la ogor, țiind
de mână surioara.
Ah! Cugetul mi-e ne-mpăcat
căci am pornit în lume,
căci am fost surd la tristul plâns
al iubitoarei mume!
Ca roua s-au topit, s-au dus
iluziile toate,
și sufletu-mi înstrăinat
de jale nu mai poate.
Și dacă din atâtea flori
nici una nu-mi rămâne,
un singur gând, un singur dor
de suflet se mai ține...
De n-am putut ca să trăiesc
de scumpul sat aproape,
la cea biserica de lemn
când oi muri mă-ngroape.
S-ascult prin somnul cel de veci
cetaniile sfinte,
ș-acele cânturi ce-mi aduc
de-a mea pruncie-aminte;
Să mai ascult ca de demult
cum seara toaca bate,
când duhul păcii maiestos
plutește peste toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează