Scheletul ei aprins încă ne miră
parcă-a turnat benzină cineva
pe când dormeam în sunete de liră.
Şi smulşi am fost de-un vânt neruşinat
ce ne-a crezut un stârv de gropi comune
și de sub varul frunţii s-a ivit
vechi manuscris cu sângerate rune.
Cenuşa sufletelor n-are leac
în vânt nedomolit pe vânt călare
și-n carnea smeurei noi ne rugăm
ca într-un templu spân spre alinare.
A fost o vară scurtă: un măcel.
Căzută-i smeura-n leprozerie,
la un banchet de frunze moarte strânşi
stiletul toamnei carnea ne sfâşie.
Cum s-ar urni mormintele-auzim
în carnea noastră păsări mari de pradă
și nu ştia pentru ce s-a cheltuit
pe noi din cer atât de grea zăpadă.
Suntem asemeni îngerilor ce-au fugit
de pe umbrosul zid în lumea mare
fără să ştim că sufletu-a ţipat
spre turla unei mări imaginare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează