Plin de sfârșit și învechit de zile,
cu mâna tremurată scriu scrisori
și versuri. Casa mea ca un azil e -
dumineca îmi vin vizitatori.
Căci m-au momit pe-a mării vremii curse,
lungi bancuri de sirene mi-au cântat.
Acum privesc regalul Marii Urse
cu cerul și pământul împacat.
Sunt tot cât sunt o nouă zămislire
și-mi văd venind făptura, ca un mag,
din alfa, din nubila suvenire,
să-mi bată-n ușă, să se-arate-n prag.
Ea mă privește ca dintr-o oglindă
și plânge măsurând ruina mea.
Eu am în frunte, galbenă, o ghindă,
ea are-n frunte, fragedă, o stea.
Plin de sfârșit ca de nisip deșertul
mâ rup de ea în crâncen dezacord -
corabie-fantomă prin inertul,
alb Oceanul Înghețat de Nord.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează