din inima pieritoare a norului - lege?
Vântul
cine să îl dezlege?
Cine să strige,
neostenit,
ca o lacrimă,
rostogolită, din cer, pe câmpie?
Eu am strigat,
eu m-am rostogolit,
eu am crezut în muntele cu o mie de chipuri.
Mi-am zis: poate stânca lui
e, într-adevăr, de granit.
Mi-am zis: poate aud izvoare făr' de sfârșit,
inflorind sub nisipuri.
Nu erau izvoare.
În frageda piatră,
mi-am îngropat ochiul - fântână.
Nu era soare.
Mi-am lăsat fruntea
să se aprindă,
prin maluri de foc, în țărână.
Țipă un copac spintecat
sub vânturi tăioase, pe dealuri...
copacul acela
e, din trupul meu - doar o mână!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează