Mă surprindea adesea anotimpul
stând la răscrucea sufletului meu
și urmărind, cu ochii-n patru, timpul
ca pe-un vânat superb. Și-am vrut mereu
să-mi cadă viu în plasa de mătase,
să mi-l domesticesc, să-l am captiv,
la mine în grădină. Ziduri groase
mi l-ar fi-mprejmuit definitiv.
L-aș fi-nvățat să stea în două labe,
să sară cu tertipuri și dracii.
Ceasornicul cu cifrele-i arabe
și calendarele cu file vii
le-aș fi avut atunci la îndemână
și, ager, degetu-mi arătător
s-ar fi trezit ca minutaru-l mână,
cum vrea, înspre trecut sau viitor.
Dar timpul îmi scapă din mâini. Se pare
că nu în mine își găsea ecou,
nu eu eram printre eroii care
puteau să-l facă creator și nou. -
Eu mai credeam în Feți Frumoși din basme
și mai visam la codrul românesc.
Dar printre vechi legende și fantasme
eu am văzut cum oamenii scrâșnesc.
Eu am văzut istoria cum plânge
în cimitirul cu trei pruni bătrâni,
cum suferința-n ochi i se frânge,
cum flori de purpură îi cad din mâini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează