podeț umil de scânduri în cântare,
fac liturghia mea de bun rămas,
mestecenii cădelniţând frunzare.
Cu flacăra de aur, ca un semn,
îmi ard făclia în trupeasca-mi ceară;
și răguşit, al lumii ceas de lemn
mi-o bate pentru cea din urmă oară.
Curând veni-va oaspete de fier,
pe-albastru câmp, poteca o va-nfrânge.
El, lanul de ovăz, muiat în cer,
cu mâinile lui negre, îl va strânge.
Cântările-mi nu pot trăi cu voi,
ne-nsufleţite palme, reci, străine!
Doar spicele şi caii din zăvoi
or să tânjească veşnic după mine.
Nechezul lor l-o duce-un vânt, solemn
jucându-şi parastasul într-o seară.
Curând, ah, răguşitul ceas de lemn,
mi-o bate pentru cea din urma oară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează