stau înhămați în curte niște cai.
Au ieri mi-am dat de dușcă tinerețea?
Au nu ca ieri, tu dragă îmi erai?
Nu sforăi tu, troică-ntârziată,
trecuta viață n-o mai prinzi pe deal.
Ca mâine, poate, soarta mea ciudata
se va muta în patul de spital.
Ca mâine, poate, voi pleca aiurea,
Lipsit de țel și culegând ponos.
Cum cântă ploaia sură și pădurea,
ascultă omul cât e sănătos.
Mi-oi trece suferințele-n uitare,
la vechea rană nu vreau să mă uit.
Tu, chip iubit! Tu, voce-alinăroare!
Pe tine numa’ n-am să te mai uit.
Chiar de-oi iubi pe alta, pe oricine,
din amintiri te-oi scormoni mâhnit
și povestindu-i, scumpo, despre tine,
i-oi spune că iubită te-am numit.
I-oi povesti cum curse viața noastră,
Care fiind se pare că n-a fost...
tu, capul meu, în goana ta albastră,
de ce mă faci sa sufăr fără rost?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează