Străinul, care-aseară a poposit la noi,
l-am ospatat cu pâine, cu vin și cu măsline.
I-am așternut în grabă un pat de frunze moi,
n-am întrebat nici cine-i și nici de unde vine.
Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am șters de praf piciorul.
Ulei de levănțică pe plete i-am turnat,
cu vin bătrân și dulce umplutu-i-am ulciorul.
Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
oare vreun zeu să șadă pe prispa casei noastre?
El mi-a vorbit, dar nu știu, surioară, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.
Spunea despre iubirea cea fără de păcat,
de-o patimă, curată ca flacăra de soare,
despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
spunea despre durerea de-a pururi roditoare.
Și mi-a pătruns în suflet și chipul lui cel drag,
și vraja nesfârșită din vorba lui domoală;
în liniștea de seară torceam fuioru-n prag.
și lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.
Străinul, care-aseară a poposit la noi,
mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.
Am stat o noapte-ntreagă amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.
Cu dragoste de frate mi-a mulțumit, în zori,
când a plecat + străinul + pe drumul ud de rouă.
Și mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,
cuvintele lui stranii și blânde: +Pace vouă+.
L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,
privind lumina alba cum îi juca în plete
și așternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează