Oglinda ta e marea, iar firea-ţi, nu odată,
își află chip şi seamăn în hula zbuciumată
ce-ascunde, ca şi tine, abisuri fără saţ.
Imaginea-ţi răsfrântă-n adîncuri te îmbie
s-o-mbrăţişezi cu braţul şi sufletul flămând,
iar inima ta uită de sine ascultând
acest suspin sălbatic, precum o vijelie.
Ştiţi să tăceţi şi-n neguri să vă ascundeţi ştiţi:
tu, omule, ai hăuri şi taine nepătrunse,
tu, mare, -ţi aperi straşnic comorile ascunse,
atât sunteţi de tainici şi atât vă pizmuiţi.
Şi totuşi iată veacuri de când, cu-nverşunare,
voi duceţi, om şi mare, un necurmat război,
atât iubiţi măcelul şi moartea amândoi,
o, voi eterni potrivnici, o fraţi fără cruţare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează