Presimțire - Mihail Săulescu

De ce suntem adesea obosiți
parc-am fi dus o luptă, un război?
În ochi purtăm melancolii de toamnă
și-n inimă cărarea își însamnă
un plâns ce n-Aa mai stăpânit în noi;

Avem dorinți de lacrămi neștiute,
și doruri de tăceri de ne-nțeles
de ce purtăm în inimă ades
melancolia clipelor trecute?

Nu ne-am luptat, nici n-am dorit nimica,
și nici nu am visat
și totuși peste suflet s-a lăsat
o oboseală tristă, dureroasă,
ce ne închide gândurile-n casă.

Suntem învinși și nu vedem de cine;
suntem răniți și nu simțim de ce
o lacrimă omorâtoare vine
și inima tot mai tăcută e.

Poate-n adânc, - și nu pricepem astăzi -
poate-n adâncul sufletelor noastre.
Sunt alții care luptă pentru noi,
și poartă un îndepărtat război,

Pentru cetăți perdute-n zări albastre,
pe care n-o să le cuprindem noi,
dar pentru care, - cine știe când?
Ne vom vedea luptând.

Și astfel poate numai presimțim
o clipă depărtată ce-o să vie;
și ne-amintește inima pustie
c-o să luptăm, c-o sa cădem, c-o să murim;

Și sufletul neînțeles ne doare
de-nfrângerile viitoare
pe care nici nu le gândim.