Sunt, Doamne, întrumare funerară;
se-ncearcă-n mine chinuri și jivinecu glas sonor de trup și de ocară.
Sub tremurarea lunei cristaline
în unde vii, în unde albe- cine,
ascuns și mare, mic și luminat,
mi-a spus să mă ridic înalt spre Tine
în iscodiri de șoapte și de vise,
și să te cat cu brațe de agat,
nostalgic și crucificat deschise?
Mi-am îngropat trecutul ca p-un mort.
Credința nouă mi-a săpat - lopata -
o groapă largă și îndurerată
și-adâncă; albă, ca un strai de port
și vie, ca o haină de ispită.
M-am învelit cu trupul meu, țărâna,
și cruce-a fost o lacrimă pagina
ce s-a înfipt în glod, neliniștită.
Din cripta propată m-am ridicat
spre Tine, flămânzit și încruntat;
te-am căutat în veacuri și în stâncă,
cerșeam o diră și cerșeam stigmat
spre care-am frânt nădejdea mea adâncă:
dar brațul meu nu te-a îmbrățișat.
ieri, închinarea nu-nflorise încă.
Azi, din răzorul slovelor bătrâne
un mugur își surâde alb, Stăpâne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează