găinațul salciei din greu.
Scuipă, vânt, frunzişul prin noroaie
sunt şi eu, ca tine, derbedeu.
Tare-mi place ca să văd hăţişuri,
precum nişte boi cu pasul rar,
care, pe sub burta de frunzişuri,
își mânjesc genunchii-n bălegar.
Iată, iată roşcovana-mi turmă!
Cine-o să cânte-ar fi mai breaz?
Văd: amurgul linge orice urmă
care-o lasă omul pe izlaz.
Rusie de lemn şi de eresuri!
Numai eu ţi-s cântăreţ, să ştii!
Sunt jivine triste a-mele versuri -
le-am hrănit cu mentă şi răchii!
Miez de noapte, cu ulciorul lunii
laptele mestecenilor ia-l!
Braţe-cruci întinde să sugrume
cimitirul răstignit pe deal.
Peste măguri umblă-o neagră groază,
picură venin hoţesc pe plai.
Însă mintea mea-i la jafuri trează,
sunt şi eu din fire hoţ de cai.
Aţi văzut în noaptea cea pustie,
clocotind, vreo oaste de mălini?
Mi-ar sta bine-n stepa alburie
furișat, cu ghioaga grea în mâini.
Ah, pe cap frunzişu-mi se destramă,
în robia cântecelor gem.
Ocna pasiunii mă înhamă
să râşnesc poem după poem.
Dar, nebune vântule, fă bine
frunzele de scuipă-le mereu
chiar dacă-s "poet", eu ca şi tine
și în cântec sunt tot derbedeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează