I.
Titan! Al omenirii chin,
mereu dispreţuit de zei,
în ochii-ţi, veşnice scântei,
s-a oglindit întreg, hain.
Ţi-a fost răsplată suferinţa
care ţi-a măcinat fiinţa,
și lanţul, vulturul, o stâncă,
tortura crâncenă şi-adâncă
pe care-o inimă vitează,
doar solitudinii-o trădează,
în mândra ei însingurare, -
dar şi atunci cu-o şoaptă mută
ca cel de sus să nu-i audă
suspinul stins în murmurare.
II.
Titan! Ţi-a fost prin chinuri scris
să-nfrunţi necruţătoarea vrere.
Te-a schingiuit, nu te-a ucis,
căci sumbra cerului putere
și-a soartei crudă tiranie,
suflarea urii care-nvie
făpurile, şi stă la pândă
ca după plac să le doboare,
nu s-a-ndurat să te omoare:
eternul chin ţi-a fost osândă
zdrobit ca fierul pe ilău,
fu, decât chinul tău, mai mare
necontenita-ameninţare
Ca spânzurătoarea peste călău.
Tu n-ai vrut să-i arăţi destinul
ce-l cunoşteai, sporindu-i chinul.
Tăcerea ta i-a fost sentinţa.
Zadarnic l-a-ncercat căinţa
căci fulgerul în mâna sa
de spaimă-ascunsă, tremura.
III.
Prin îndrăzneala ta divină
ai vrut s-alungi din lume jalea,
ai vrut să ne dezvălui calea
prin judecată, spre lumină.
Deşi de Cer împiedicat,
prin uriaşa ta răbdare,
cumplitul chin ce-ai îndurat,
prin gândul 'nalt ce nu fu-n stare
pământ şi ceruri să-l doboare, -
tu eşti o pildă de urmat.
Iar pentru toţi cei muritori
un simbol al puterii lor.
Tot omul are, ca şi tine,
o parte de-nsuşiri divine:
șuvoi mâlos din sursă clară.
Stăpîn pe-a lui ursită-n parte,
până a nu ajunge-n moarte,
el îşi cunoaşte trista soartă
spre care scurtul drum îl poartă,
îndurerarea solitară
muiată-n lacrime şi sânge,
dar ştie că le poate-nfrânge
prin judecată şi voinţă,
căva supune, chiar prin chin
ne’ndurătorul lui destin,
făcând din moarte-o biruinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează