Am întâlnit-o-n crâșma din port de la
Sulina unde își înfipsese, bag-seamă, rădăcina de-mi se părea lipită de scaun și de masă, ca o ființă fără adresă, fără rasă.
Era frumoasă, totuși, sub lirica-i rugină, ca la un bal de curte romanța de duzină căci avea plete încă îmbelșugate foarte și de culoarea plânsă a vinurilor moarte.
Femeia ruginită ca toamna și tutunul mi-aține încă plină de-mpătimire drumul.
Ba chiar prin vene drumul de sânge mi-l aține căci din blestemul crâșmei ea s-a mutat în mine. Îmi scrie cu condeiul și-mi bea cu cupa-n mână, -spre glorie și moarte mă ia de braț, stăpână, -respiră-n ritm cu mine, de iadul meu aproape, iar fumul de havană mi-l scutură pe pleoape.
Cine m-a dus în portul
Sulinei, prin dughene, cu viziuni și cântec oniric de sirene?
Căci de atunci sunt dublu ca linia ferată și nu mai sunt eu însumi.
Sunt numai o erată, un mers pervers de glonte care-și ucide drumul, - fiind de vină toamna femeii.
Și tutunul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează