Cum seamăn eu cu tine, mare,
la fel, mereu neliniştit,
închis din patru părţi de timpul,
din care nu e de ieşit.
Mă zbat adânc, fără cruţare,
mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
dar oricât aş lovi de tare
degeaba ţărmii mi-i lovesc.
E-o luptă fără-asemănare,
sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
doar cu bucata mea de cer.
Izbesc mereu, mereu mai aprig
și fără să îngenunchez,
dar nu pot, nu, ieşi din vremea
în care-ncep să-nnegurez.
Mi-e dorul inima şi gândul
tot răni, la zbatere proscris,
dar încă lupt să nu stau numai
în ţărmurile mele-nchis.
Izbesc, izbesc întotdeauna
ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
și nu pot sa mai ies din el...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează