spre cota florilor albe,
femeia renunță să se-ntoarcă.
Veniră fluturii și-i luară memoria,
veniră și-i luară cuvintele.
Îi rămaseră numai posibilitățile visului.
Spre seară o mirosiră răsurile,
stelele-i adormiră, noaptea, în păr;
cu lungi arcușuri, iarba cântă
și descântă trupul din care femeia plecase.
Se spune că, toamna, sosi în sfârșit
cel ce călătorise în lume
să-ndestuleze casa cu grâu,
cu uleiuri de fructe, cu vin
din țări cu soare mai mult.
Dar femeia plecase pe urmele lui,
renunțând să se-ntoarcă-ntre oameni.
Acum, în casa pustie, vă-ntreb:
cine-ar putea s-o deslege de cele întâmplate?
Poate fluturii, spune vântul afară,
poate iarba, răsurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează