Au înflorit cireşii,
o, Doamne, ce splendoare!
Și-au pus hlamide albe,
brodate-n roz de soare.
Sărută cerul floarea,
când vântul o răsfiră
și se cunună zarea,
iar fluturii conspiră.
E-atâta frumuseţe
la nunta de petale,
dar simt cumva tristeţe
când văd, cum ramuri goale,
Umile-ngenunchează
tot sărutând pământul
și tremură a groază
când rău, nechează vântul.
Ne-asemănăm cu ei
în mândra tinereţe,
pe trupuri ca de zei,
veșminte îndrăzneţe.
În florile dorinţei
stamine de candoare
iar arşiţa fiinţei
prea mult risipitoare.
Vâltoarea vieţii fură
toți anii plini de floare
și soarta nu se-ndură...
amară întomnare!
Cireşi prin anotimpuri
cu zbucium în rafale,
lăsăm în urmă muguri
cu seve-adânci, vitale.
Vor înflori-n lumină
și ne vor da de ştire,
c-adânca rădăcină
trăiește întru ‘nnoire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează