Deasupra ta, neprihănită adolescență
plutește-o umbră sacră.
Nimic mai tainic și plin de farmec
decât trupul tău gol...
te închizi însă într-un veșmânt neîntinat,
și, cu imensă grație
sălăsluiești departe,
unde nu știi cine te va afla.
Oricum, nu eu.
Când te zăresc trecănd la o asemenea distanță
nepăsătoare și cu părul desfăcut
mă răpune amețeala.
Pielea ta e netedă,
făptura în pieptul careia palpită bucuria tăinuită a cărnii
ce greu își îndură plenitudinea.
În sângele răspândit prin flacara chipului tău
zâmbește universul
ca-n ochiul negru al rândunicii.
Ți-e arsă pupila de lăuntricu-i soare.
Gura ta e gingaș izvor,
mâinilor tale albe le e străină sudoarea atingerilor umilitoare,
trupul tău luminos
sădește deznadejdea iubirii
în inima bietului om.
Și totuși...
un oarecare o să te ajungă, dulce gură de izvor.
Unul, mie străin, un pescuitor de bureți,
lui e menită perla scumpă.
Va avea nesperatul noroc
nici să nu te fi căutat măcar,
nici să știe cine ești
și nici prin profunda cunoaștere
să fie conștient că-l stârnește
pe creatorul invidios.
Oh, bestia va fi destul de proastă
să nu moară înainte de a-ți mângâia degetele!
Toate-s astfel sortite în viață.
Nici tu habar nu ai cine ești.
Și te vei lăsa furată de placerea jocului și a riscului.
Asemenea flăcării ce piere-n lumină
când ziua se revarsă asupra ei,
pier în neant făgăduitoarele tale mistere...
Câtă bucurie risipită!
Te vei dărui, te vei pierde
de dragul capriciului înșelător,
primului barbat pe plac.
Timpul îndrăgește gluma care-l susține
și nu prudenta voință în cumpănă.
Și iată, copilăria rostogoleste lumea
iar înțeleptul nu-i altceva
decât copilul care plânge
c-a ajuns bărbat în toată firea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează