Din nou tăcerea umedă în munți -
și-i vară totuși după calendare;
capre bărboase au trecut, murdare,
și plouă, plouă...
gâștele sub punți
au leșinat în toamna albă, lângă
sufletul care ar voi să plângă.
Castanii simpli, peste bănci de parc,
lipesc cu palma mărci de-alamă late;
tăcerea, udă, s-a culcat pe spate,
și-un Cupidon, ciupit de timp, c-un arc,
aruncă ofticos și paralitic
apa ascunsă-n mădularul mitic.
Au fost și-aicea lebede-n bazin?
(Poate și-au dus lumina printr-o poartă.)
Bazinu-i galbăn ca o frunză moartă,
și vara a plecat așa de lin,
cu ochii limpezi și cu țâțe pline,
c-o simt și-acuma, goală, lângă mine.
În cea din urmă toamnă eram doi.
(Fântână, curgi aducerea-aminte!)
Priveam cum pleacă berzele, cuminte,
spre alte țărmuri și spre alte ploi,
și tot ca și acum stăteam pe gânduri -
și cineva cioplea ceva din scânduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează