Pe drumul care duce spre pavilionul nebunilor
Îmi port sângele de pe tălpi
și nu îmi pot adânci înstrăinarea.
Doamne, nu mai pot crede, am uitat
să-mi spăl cearşaful negru care mă strânge.
Sunt sora lui Lazăr, care nu mai poate învia.
Pentru mine nu există decât umbra.
Pentru mine nu există decât nebunia.
Alb ca varul este pavilionul pe care îl iubesc
ca pe mine însămi.
Acolo drogul, acolo violența, acolo sexul, acolo cuvintele.
În soare, un câine se culcă liniștit
la picioarele unui nebun, stăpân, care cântă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează