și sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile își deschideau pleoapele
și ochii înroșiți de neodihnă.
Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsari?
Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindam cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și țeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.
L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a leganat
întaiul somn si poate-ntaiul vis.
Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prabusit si-n hohote
am început să plang deasupra leaganului meu.
Eram așa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de râs.
Aiurind mă cautam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează