Se bat covoarele a toamnă lungă,
Castanele au ţepii tot mai moi,
Murate-n dup-amiezele de-oloi;
Din urmă melcii vor să ne ajungă
Şi să ne-ntrebe ce mai ştim de îngeri;
S-au cam rărit şi-apar numai spre seară
Cu catastife pline de constrîngeri,
Ca fără veste-n umbră să dispară,
Lăsîndu-ne nedumeriţi şi singuri
Să ne jucăm cu trupurile noastre
Şi-apoi să ne sorbim tăcuţi din linguri
Mîncarea din castroane vechi şi-albastre
Pe care Dumnezeu ni le-a dat nouă
De cînd ne învăţa, în rai, gustul de rouă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează