Mă rog luminii să coboare
umblând peste pădure ca o boare -
brazilor adormiți mă plec să le sărut
bărbile lungi - frunzișului căzut
pașii mei rari îi povestesc în șoapte
spaime cerbilor de miazănoapte.
Mă rog peregrinului, tristului vânt,
să uite dacă sunt sau nu mai sunt,
să poarte printre lacuri mai departe
viața de pasăre a frunzelor moarte -
mă rog pădurarilor să lase
deschise ușile colibelor joase,
cărărilor mă rog sâ mă caute poate
când noaptea va fi dusă jumatate,
și-ntr-un târziu mă rog Craiului Nou
să-mi sape cavoul în timp, în ecou,
când raza lui halucinantă, rece,
pierdută prin văzduh mă va petrece.
Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui
va crește pe arbori mușchiul verzui
și frunzele-au să plece și-au să vie
cu nesfârșita lor monotonie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează