din arbori toată frunza ce-a fost şi strălucit,
să ne privim trecutul în faţă, liniştit,
când urma lui de umbră începe să ne doară.
Şi, fără umilinţă şi fără de mândrie,
să ne-amintim în noapte de noi, din fir în fir,
și să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir,
în care-şi puse pasul fragila mărturie.
O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,
când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,
păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,
deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri.
Şi de ni-s rupţi genunchii de căile spinoase,
de ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost?
Nu-i toamnă? Să ne facem din noi un adăpost
și s-adunăm deşertul, la cald, pe lângă case.
Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,
să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor.
S-o-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,
nădăjduind culesul târziu, cu întristare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează