Și mi-e amar ca într-o nucă verde
și nu știu ce e coajă, ce e miez,
pe-un relief de brumă luminez
și n-am ce dobândi și n-am ce pierde.
Și mi-e amar cum nu se poate spune
în acest templu mic și trist de iod,
și mi-e amar în cel din urmă mod,
ce tristă îmi devii amărăciune.
Prin ramuri desfrunzite, cântă cuci
și e în toate dor nebun de ducă
lumina fără margini mă usucă…
Și tu, pe care căi ai s-o apuci?
Și mi-e amar când liniștea năucă
pe toți vă cheamă la cules de nuci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează