În parcuri frunza cade arămie
pe pajişti unde ieri zâmbise mai.
Şi în avuzuri lunecă pustie
pe apa-n care dorul ţi-oglindeai.
Azi singur al păunilor alai
mai înfloreşte pacea din grădină,
iar eu, simţind zăpezile ce vin
și presimţind durerea ce-o să vină,
rechem în ţări de geruri şi de chin
uitarea ce durerile alină.
Pierdută e a verii frenezie,
dus,
Pan suflând în trestie de nai,
de-acum să sune dulcea melodie
a toamnei
tristă inima, ce n-ai
iubitele pe care le visai,
privește cum apare de senină,
prin seara-n care ninge aur fin
de foi îngălbenite de lumină
cu uşurinţa unui zbor divin,
uitarea ce durerile alină.
Din depărtări în depărtări adie
cum, în amurguri, zurgălăi de cai
răsună, pier şi tremură şi-nvie,
nostalgic, pe un drum care-l uitai
o, suflete bolnav al meu, ce ai?
E ca o rază caldă de lumină
în ţara peste care norii vin
s-arunce umbră, jale şi ruină,
și e prin ceaţă veşnicului spleen
uitarea ce durerile alină.
O, toamnă, fie voia ta, regină,
tu, care faci din trandafir un spin,
tu, ce pe codri de-aur prinzi rugină,
tu, ce-ai sădit alături de suspin
uitarea ce durerile alină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează