Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina
unei frumoase întâmplări, care se-ndepartează.
Între vinovăție și - așteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Așteptăm cu mâna streașină la inimă.
Și ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstrăm calmul.
„Nu se lipește mâncarea de mine” - zici
uite-așa nimic n-are gust, când suntem despărțiți.
Sânul tău mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
așa trezești în mine speranța.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează