La margine de drum stă bucuria;
E-o după-amiază caldă, însorită
Pe haina lumii de pământ tivită
Belșugul își întinde feeria.
A tot privit femeia liniștită
Cum viața și-a desfășurat tăria;
Îi pare glia de-aur, farfuria
În care-i pâinea cerului clădită:
Odată când a fost de mult flămândă,
Chemată de a razelor comoară
S’a ’mpărtășit și ea din mana blândă,
A ’nsuflițit-o tot ce-o înconjoară —
— Acu își știe inima crescândă,
Îi cântă trupul iar simțirea-i zboară.
Înșiră-te cântând, mărgăritare
Și spune visul spicelor bogate
Atuncea când în valuri legănate
Par ape-albastre’n nesfârșit de zare.
Ne spune cum, spre țărmuri depărtate
S’or duce ’n toamnă pline de’ntristare
Să umple cupele de aur care
Le-or soarbe sufletele lor curate.
Ne spune cum de-acuma se’nfioară
Când le mlădie vânturi reci, venite
Din țări străine unde au să moară.
Și cum privesc, cu doruri înmiite
Spre satul lor mijind ca o comoară
În marginea poteceii înverzite...
Din Sburătorul, 1919
Poţi ieşi din singurătate acceptând erezia lui Arie,
Poţi să nu mai fii singur gândindu-te la rolul lui Belizarie
Sau la propriile tale oase.
Peste veacuri, la iveală scoase
Întâmplător, dintr-o săpătură,
Fără dragoste, fără ură,
Aşa, doar pentru a se săpa o groapă,
Adânc, până se dă de apă.
Dar s-ar putea să nu-ţi treacă prin minte
Niciunul din aceste cuvinte
Aducătoare de imagini şi fapte,
Ci doar o boare tulbure, ca de lapte,
La nesfârşit şi egal emulsionată
Ca şi cum n-ar fi fost niciodată.
Iar acest lucru se şi întâmplă în fiece ceas
De câteva ori, parcă te-ar chema un glas:
Berbece dulce şi gras
Dus la tăiere
De doi parlagii cuprinşi de veselie şi durere.
Alexandrina Scurtu n. 20 iulie 1880, Râmnicu Sărat, jud. Buzău, d. 1949.
A urmat Pensionul Humpel din Iaşi, și a studiat artele plastice la Dresda.
Din anul 1901 s-a stabilit la Galaţi, unde a fost profesoară de desen la Liceul de Fete „M. Kogălniceanu”; începând din 1916 îi apar versuri în „Capitala”, „Literatorul”, „Însemnări literare”, „Sburătorul”, „Lectura pentru toţi”, „Cuvântul Galaţilor”, „Săgetătorul”, „Năzuinţa”, „Rampa”, „Ramuri” ş.a.; a înființat un salon literar şi fost unul dintre inițiatorii revistei „Dunărea” (25 mai - 16 noiembrie 1919), în care a publicat poezie şi proză (sub pseudonimul Daia); în primii ani ai „Sburătorului” face parte din nucleul cenaclului condus de E. Lovinescu; a divorțat (1921) și s-a recăsătorit cu avocatul Ioan Crăciun-Fostini.
A fost membră a Societăţii Scriitorilor Români.
Debut editorial, cu „Sonete” (1920).
Colaborări la publicaţii: Cuvântul Galaților, Dunărea, Dunărea de Jos, Sburătorul, Sburătorul literar, Viaţa Românească, Adevărul literar şi artistic, Cele trei Crişuri, Cuget clar, Rampa, Ramuri, Revista vremii, Moldova de jos, Orizonturi.
Pe deal stă curtea boierească
Și pare-o antică ruină -
Amurgu-n depărtări se luptă
Cu sulițele de lumină.
La margine de drum stau plopii
Cu crengile încremenite;
Adoarme vântu-n zări aprinse
Cu aripile ostenite.
Pe drumul plin de praf, agale
Pășesc plugarii-n pâlcuri dese;
În văi cavalul sună tainic
Atâtea doine ne-nțelese.
S-aprind făcliile-nserării
Arar, tot una câte una,
Și in veșmântul lor de aur
Așteaptă să răsară luna...
Din Junimea Literară, 1911
Și singur, în neștire stau în odaia mea,
Tăcere e în juru-mi și-n mine-i tot tăcere,
Doar vântul ce-și suspină prin horn povestea sa
Îmi mai trezește-n suflet uitata mea durere.
Afară-i noapte neagră, o noapte fără stele;
Iar eu tăcut las gândul cărarea să-și urmeze,
Cărarea liniștită a visurilor mele
Ce pururea norocul au stat să mi-l vegheze.
...O flacără în sobă mai tremură ușor
Împrăștiindu-și jocul de umbre pe perete;
Furate de tăcere și visurile mor,
Cum piere-n pânza nopții un șir de minarete.
Din Junimea, 1912
Am fost doar eu, abia m-am gândit,
șoaptele nopții întunecate,
Mama a cântat - prima notă,
Din dragoste s-a născut om.
O privire - încă uimitoare, blândă și goală,
lumea era nouă, inima era încă grea.
Un strigăt care taie veacurile,
De la origine la cântecul de dimineață.
Trei umbre poartă lumina strălucitoare,
Trei căi duc la viziune:
Naștere, viață, apoi moarte.
totuși există un cântec în fiecare lot.
Am învățat să plec, să iubesc, să evadez,
dorința de a visa, de a desena greșit.
Tinerețea arde ca o flacără,
Timpul mi-a scăpat printre mâini.
Un sărut, o înjurătură, o ceartă tăcută,
o casă construită din singurătate.
Am devenit puternic, dar slab,
Zilele au crescut, până la adânci bătrâneți.
Vocea devine un sunet îndepărtat.
pasul devine tăcut, nu mai este frică.
Mâinile sunt în sfârșit împăturite.
o ultimă privire, un ultim sărut.
Ceea ce rămâne nu este ceea ce ai crezut,
ci ce te joci cu vântul.
Un cântec la ureche, o poză în inimă.
iar lacrimile se amestecă cu durere.
Trei umbre poartă lumina strălucitoare,
dar există confort în față.
Naștere, viață, apoi moarte.
totuși cântecul răsună în destinul etern.
Mi se arată mama în somn,
Numai în somn mi se arată
Cu faţa ca o aripă de lebădă
De veghe târzie încercănată. Zice:
„Ce faci tu, suflet al meu, puiule?
Te aud noaptea umblând şi îmi pare
Că cineva stoarce deasupra mea
Luna ca pe o lacrimă mare”
Nu ştiu ce să-i răspund
O durere adâncă mă face de piatră, de lemn.
O pasăre lovită de întuneric
Mi se loveşte de fereastră ca un semn.
Zice mama:
“Nu eşti tu, unde eşti tu iedule,
Ochii tăi verzi de ce s-au întunecat?
Toată noaptea te cântă privighetorile
Din guşa în care durerile lumii se zbat.”
Nu ştiu ce să-i răspund, sunt surd de spaimă
şi e atât de aproape de răsuflarea mea
Ca o statuie ireală de sticlă
Prin care ochii mei nu pot vedea…
Stau sânii tăi cu sferele-ntr-o doară,
Ca nişte piersici care-au dat în pârg,
Şi ochii mei se-nclină spre amurg
Vrăjiţi de taina lor ca de-o comoară.
Nici nu mai ştiu ce boală, ori ce sârg
Mă-nalţă până-n cer şi mă coboară,
Mă vindecă de tot şi mă omoară,
Fără să-nchei cu somnul nici un târg.
Să-i spunem dar, cuvântului pe nume:
Cu ce meteahnă vieţii i-am greşit
Şi-n care fel m-a blestemat anume,
Să-mi fac potrivnic faptul desluşit
Că s-antâmplat, când rătăceai prin lume,
Hoţeşte-n calea ta să fi ieşit.
Din volumul „Anuar"
Departe-acum truditul soare pleacă
Încununat de aurite raze;
Încet-încet spre asfințit s'apleacă.
Învesmântând cu aur mândrii munți
Ce sus în înălțime scânteiază
'Nălțându-și falnic mândrele lor frunți.
...Un șoim își mână zborul peste stânci
Și prin văzduh rotindu-se a lene
Se pierde în prăpăstiile-adânci.
În văi adoarme șoapta de izvoare
Iar în păduri, în funduri de poiene
Domol suspin de păsărele moare...
1910
De pe plaiu-nstrăinării
Unde zac și simt că mor
De amarul desperării
Și de-al țării mele dor,
Văd o pasăre voioasă
Apucând spre răsărit,
Și o rază luminoasă,
Și un nour aurit.
— „Păsărică zburătoare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie-ncântătoare
De la sfântul Dumnezeu.
Să duc glas de armonie
Țărmurilor românești,
Să vărs dulce veselie
Inimilor ce jelești“.
— „Rază vie călătoare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie-nvietoare
De la sfântul Dumnezeu,
Să depun o sărutare
Pe al țării tale sân
Și s-aduc o alinare
Jalnicului tău suspin.“
— „Nouraș pătruns de soare,
Unde mergi cu dorul meu?“
— „Am solie roditoare
De la sfântul Dumnezeu
Să mă las în Românie
Ca să crească mii de flori
Pe frumoasa ei câmpie
Ce o plângi adeseori!“
— „Du-te, rază strălucită,
Du-te, mică păsărea,
Și pe țara mea iubită
Mângâieți-o-n lipsa mea!
Iar tu, nour de rodire,
Fă să crească-n sânul său
Cu verzi lauri de mărire
Floarea sufletului meu.“
Ce e Patria română?
Au, e România până
Unde Nistru şi Carpaţii
Dau mâna cu fraţii?
Ba nu, nu măi frăţioare,
Pentru că românul are
Patrie mai mare!
Ce e Patria română?
Au Moldova cea Bătrână?
Cu fiicele ei vecine,
De sub mâini străine?
Ba nu, nu măi frăţioare,
Ştii tu că românul are
Patrie mai mare?
Ce e Patria română?
Au Ardealul, o fântână,
Care varsă minerale,
Din braţele sale?
Ba nu, nu măi frăţioare,
Pentru că este mai mare,
Patria ce-o are!
Ce e Patria română?
Au pe unde Tisa mână,
Murmurul său peste Mureş
De la Mara-Mureş?
Ba nu, nu e vreo mirare,
De cumva românul are,
Patrie mai mare!
Ce e Patria română?
Au e Ţara unde-a mână
Toţi confraţii ce-i aveam
Dincolo de Em?
Ba nu, alta-i frăţioare,
Patria română care
Se numeşte mare!
Spune Patria, n-o ascunde!
Doar Italia de unde
Părăsind Capitoliul
Ni se trage genul?
Ba nu, nu măi frăţioare
Pentru că e şi mai mare
Patria ce-o are!
Până unde mai răsună,
Limba dulce şi străbună,
Limba care să trăiască,
Limba românească!
Pân-acolo-i frăţioare,
Patria română care
Se numeşte mare!
Unde-a inimii simţire
E-nfocată în iubire,
Şi din nobila voinţă,
Fulgeră credinţă.
Acolo e frăţioare.
Patria română, care
O poţi zice tare!
Asta-i Patria română,
Unde strângerea de mână,
Cu-nţelegerea, Unirea,
Îşi află împlinirea.
Asta-i Patria română, care
Să ne fie tare!
Asta-i Patria română,
Unde inima păgână,
Ură, invidii, egoism -
Nu afli în românism.
Asta este frăţioare,
Patria română, care
E sfântă şi tare.
Doamne, dintre înălţimi,
Pleacă-ţi ochii-n românimi,
Şi ne dă la toţi virtute,
Care să ne-ajute,
Să iubim cu înfocare,
Patria română, care,
Am numit-o mare.
Dulce este libertatea!
Dulce e Fraternitatea,
Dulce e-al Patriei amor.
O viaţă avem pe lume:
Pentru Ţară şi-al ei nume,
S-o păstrăm cu mare dor.
Să trăiască Libertatea!
Să trăiască Egalitatea!
Să trăiască toţi românii!
Să trăiască România,
Să trăiască şi frăţia!
Calcă române, plin de mândrie,
Ridică-ţi fruntea nesfiit!
Căci sub picioare, oarba trufie,
A păgânului tu ai zdrobit.
Fala străbuna iarăşi învie,
În fiecare piept de român,
Căci dânsa-n suflet şi-a scris să fie,
Liber în Ţara-i singur stăpân!
Îşi lasă plugul, sapa şi carul,
Şi-n loc de coasă ia puşca-n mâini!
Dă cu nădejde, nu-i vrea hotarul,
Să îl mai calce pas de păgân!
Ţara e mică, însă e tare,
Căci are braţe şi piept de fier,
Suflet cu viaţă, inimă mare,
Credinţă-s scutul, nădejdea-n cer!
Calcă române, plin de mândrie,
Ridică-ţi fruntea, sus, nesfiit!
Căci sub picioare oarba trufie,
A păgânului tu ai zdrobit!
Aş vrea odată iubita-mi ţară,
Să se ridice din somnul său,
Şi, cu glas tare, să strige:
Piară, Al României oricare rău!
Aş vrea dreptatea să renvieze,
Să renflorească p-acest pământ,
Şi tot românul ca să lucreze,
Pentru al Ţării falnic avânt!
Aş vrea ca fala şi fericirea,
Să mai umbrească Patria mea!
Şi-n orice inimi să văd unirea...
Iacă, o! Doamne, iacă ce-aş vrea...
Aş vrea virtutea să triumfeze,
Viciul să piară de noi zdrobit!
Şi România să prospereze,
Să ne înalţe neamul iubit!
Aş vrea iubirea să predomnească,
Să nu mai fie ură între noi!
Numele Ţării să strălucească!...
Ţara să scape de sub nevoi.
Te mai gândești din când în când la mine,
Copila mea, cu zâmbete senine?
Din locurile - acele depărtate
În clipe blânde de singurătate
Te mai gândești din când în când la mine?
O, cât de multă vreme a trecut
Din clipa-n care nu te-am mai văzut,
De când în ochii tăi n-am mai privit,
În ochii tăi ce pururi m-au robit,
O, cât de multă vreme a trecut!
În serile-nstelate și albastre
Eu îmi ridic privirile spre astre,
Și mă gândesc că poate-aceleași stele
Le vezi și tu pe geam, printre perdele
În serile-nstelate și albastre.
Adese când stau singur în odaie
Privind tăcut a focului văpaie,
Aștept parcă să-mi vii surâzătoare,
Să-mi frângi în suflet chinul ce mă doare
Adese când stau singur în odaie.
Dar cât ești tu acuma de departe
Și câtă cale lungă ne desparte!...
Și-acolo unde ești câte ispite
Și câte farmece ne-nchipuite
Te țin acum de mine-așa departe!
Și poate-n clipa când ne-om revedea
Și-un zâmbet ți-oiu cerși stăpâna mea,
Ca o regină-n veci biruitoare
Tu mândră vei păși nepăsătoare
În clipa-n care iar ne-om revedea.
Ce buni de gură-s căcănarii
Cum trag ei dâră printre proşti
Când li se cam împut iţarii
Şi cer cu disperare ploşti...
Plăcerea lor superlativă
E cea legată de căcat,
Prin raportare relativă,
La cel făcut şi cel mâncat.
Din gaşca lor se-aleg cârmacii -
De operetă şi de bâlci -
Hiperlucizii sau buimacii
Dar siguri posesori de gâlci.
Emană-ntreaga lor făptură
Suficienţă şi confort,
Vorbesc pe cur, vorbesc pe gură,
Fără nici urmă de efort.
Sunt fericiţi să dea din fese,
Sunt fericiţi să dea din ei,
Şi chiar fac valuri, când le iese
O diaree de idei.
Toţi au intenţii protectoare,
Toţi vor să-nhaţe ce-i mai gros,
Din căcăstoare-n căcăstoare,
Lipsiţi de gust şi de miros.
Pe ei, nimic nu-i mai atinge,
Renasc în mod surprinzător -
Un căcănar, oricum, învinge,
Chiar dacă pute-ngrozitor.
din volumul „Poeme supărate rău"
