Stau sânii tăi cu sferele-ntr-o doară,
Ca nişte piersici care-au dat în pârg,
Şi ochii mei se-nclină spre amurg
Vrăjiţi de taina lor ca de-o comoară.
Nici nu mai ştiu ce boală, ori ce sârg
Mă-nalţă până-n cer şi mă coboară,
Mă vindecă de tot şi mă omoară,
Fără să-nchei cu somnul nici un târg.
Să-i spunem dar, cuvântului pe nume:
Cu ce meteahnă vieţii i-am greşit
Şi-n care fel m-a blestemat anume,
Să-mi fac potrivnic faptul desluşit
Că s-antâmplat, când rătăceai prin lume,
Hoţeşte-n calea ta să fi ieşit.
Din volumul „Anuar"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează