Și singur, în neștire stau în odaia mea,
Tăcere e în juru-mi și-n mine-i tot tăcere,
Doar vântul ce-și suspină prin horn povestea sa
Îmi mai trezește-n suflet uitata mea durere.
Afară-i noapte neagră, o noapte fără stele;
Iar eu tăcut las gândul cărarea să-și urmeze,
Cărarea liniștită a visurilor mele
Ce pururea norocul au stat să mi-l vegheze.
...O flacără în sobă mai tremură ușor
Împrăștiindu-și jocul de umbre pe perete;
Furate de tăcere și visurile mor,
Cum piere-n pânza nopții un șir de minarete.
Din Junimea, 1912
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează