Fragment III - Camil Petrescu

Culege de pe stânci garoafe roşii
Căci fulgerul pe toate le aprinde;
Surâde când oceanul se întinde
Să prindă în noianuri albatroşii.

Fă pași mărunţi şi numără atent
Sau fă în gând un salt de tigru negru
Dansează graţios dar van, integru
Trimite către stele-un compliment.

Prin sate treci necunoscut şi mic
La fiecare poartă uită un sărut;
Un derviş străveziu şi grav, calic
Să stea-ntre ei şi tine ca un scut.

Când singur eşti în câmp cu drumul
Şi când te răsuceşti şi cânţi fără să ştii de ce,
Să faci din toate-un autodafé
Şi-apoi să pui să se presare scrumul.

Fragment II - Camil Petrescu

Într-un pahar cu sare de potasă
Într-o soluţie murdară şi opacă
Arunci un mic cristal şi totul e pe cale
Treptat şi lin să se prefacă
Într-un pahar cu floare de cristale.

În treacăt mi-ai zâmbit
Funigel zburat şi sfială
Şi până dimineaţă mi-a-nflorit
În sufletu-mi trudit de îndoială,
În tulburatu-mi suflet mi-a-nflorit
O rece feerie siderală.

Departe - Alexandru Andrițoiu

Departe, zilele precare
că regii dacilor s-au stins -
un veac izbeşte, altul doare
în trupul-mi subţiat şi nins.

Din vârsta mea, epistolare
fragmente cad pe-un lut întins,
poate spre oameni, sau spre fiare
în mod greşit sau dinadins.

Durerea mea-n sintagmă este
că nimeni nu-mi mai dă de veste
pe unde sunt şi ce mai fac.

Şi, decadent, mă cred un flaut
în jurul căruia mă caut
de după cântece. Şi tac.

Crâşmarul - Alexandru Andrițoiu

Un crâşmar sosit-a-n Vidra

şi e lacom cum îi hidra,
dar de unde-a fost să vie?
doar primarul, dânsul ştie.

Cum sosi pe-acest hotar
s-arătă bun gospodar,
c-a lăsat pe orice om
fără umbra vreunui pom.

Câte-au fost livezi în sat,
pe toate le-a cumpărat
De vedea pe la o casă
câte-un prun cu roadă-aleasă,
îl plătea pe loc, jivina,
retezându-i rădăcina, -
că din trunchi, mai rânduri-rânduri
îşi făcea la gater scânduri.

8 mai 1921 - Alexandru Andrițoiu

A luminat partidul ca un soare
Urcat pe cer de clasa muncitoare
Când a luat ființă-atunci, în Bucureşti
Într-o odaie cu pereţi modeşti
Şi când sub steagul său învăpăiat
Porneau cei mulţi la luptă, ne-înfricat
Odaia mică, poate, la fereastră
Avea petunii sau muşcate-n glastră
Ş-avea o singură podoabă mare:
Drapelul roşu-al clasei muncitoare,
Drapelul sfânt al clasei muncitoare
Iar veacul gol, întunecat şi trist,
L-a luminat Partidul Comunist
Şi-n mii de oameni s-a făcut lumină:
Ei ţara şi-o visau ca pe-o grădină.
Mai marii ţării au şi dat alarma
Şi-şi încărcară, crunţi, cu gloanţe arma
Dar era prea târziu! Pornea de-acum
Istoria pe comunistul drum
Pe cel mai drept, mai clar, mai falnic drum.

Dor - Matilda Cugler Poni

Când ceva mă necăjește
orice chin, ce dor să fie,
el la mine se preface
vrând, nevrând în poezie.

Și aceste lacrimi scrise
istovesc neîncetat,
când demult pe celelalte
lacrimi, timpul le-a uscat.

Cântec - Matilda Cugler Poni

O, de-aș putea, pe-aripi de dor
să zbor, să zbor la tine
și să te-ntreb încetișor
de mai gândești la mine.

De nu te temi, că mi-i găsi
poate-n mormântul rece
dacă-i tot sta și nu-i veni
și vremea trece, trece.

Am vrut să-ți spun a mea durere,
am vrut să-ți spun ce-am suferit,
dar n-am putut, și în tăcere
eu am rămas, când te-am zărit.

Numai o lacrimă fierbinte,
care din ochiu-mi a căzut,
ți-a spus mai mult decât cuvinte,
de-a mele lacrimi din trecut.

Marinarul - Matilda Cugler Poni

Noaptea-i lină. Peste apă
trece luntrea ‘ncetișor,
în ea cântă marinarul
cu glas dulce plin de dor.

„Copiliță, dragă, dragă,
eu cu mine te-aș lua
și te-aș duce-n lumea-ntreagă
pân’ sfârșitul i-aș afla!

Când te-i teme de furtune,
te-aș cuprinde-n brațul meu;
lasă cerul, las’ să tune,
cu noi doi e Dumnezeu!

Lasă vântul să vuiască,
îngerii ne-or mântui,
căci nu-s alții, să iubească
ca noi doi, și n-or mai fi!”

„Copiliță dragă, dragă,
vin’ cu mine-n luntrea mea,
așa dulce viața-ntreagă
brațul meu te-ar legăna!

El tot cântă și se uită
către malul mult dorit
dacă-n mică ei colibă
dragă lui l-a auzit.

În zadar, ea nu-i răspunde
numai valul, murmurând,
cu un gls din depărtare
însoțește al său cânt.

Ofelia - Arthur Rimbaud

I.
Pe unda neagră, lină, în care stele dorm,
Ofelia cea albă pluteşte-ncet, culcată
în lungile ei văluri. Şi pare-un crin enorm.
Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată.

De ani o mie trece pe lungul, negrul râu,
Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală.
De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâu
romanţa şi-o îngână în briza vesperală.

Ca pe-o corolă vântul îi desfăşoară, lin,
gingașul văl pe apă, şi sânul i-l sărută,
plâng sălcii pe-al ei umăr, iar trestiile vin
asupra frunţii sale, în vise-adânci pierdută.

Mototoliţii nuferi suspină-n juru-i, blând;
în vreun arin ce doarme, ea sperie ca un crainic
vreun cuib din care - o clipă - se-aud aripi bătând.
Din stelele de aur, pogoară-un cântec tainic.

II.
Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit
copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate
fiindcă-un vânt din munţii Norvegiei stârnit,
în şoaptă îţi vorbise de aspra libertate.

O boare neşiută, ce păru-ţi răvăşea,
spre mintea-ţi visătoare ducea un straniu freamăt.
Iar inima ta, glasul Naturii-l desluşea
în bocetul pădurii şi în al nopţii geamăt.

Imensul zgomot a mărilor sub cer
zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceaţă.
Şi, într-o dimineaţă de-april, un cavaler
frumos, nebun şi palid, ţi-a-ngenuncheat în faţă.

Iubire, Libertate şi Cer! Ce vis trăiai!
Şi te topeai într-însul ca neaua pe jăratec.
Te sugrumau vedenii şi, fără glas, purtai
în ochii-albaştri spaima de-un Infinit sălbatec.

III.
- Poetul ne mai spune că, noaptea tu mai vii
și cauţi pe sub stele, cândva culeasa floare, -
și c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii,
pe-Ofelia cea albă plutind, ca un crin mare.

Apelul bătrânului naturalist - Spiridon Popescu

Oameni buni,
Să facem ceva pentru ocrotirea poeților!...
Dacă dispar,
Echilibrul ecologic se surpă -
Ei sunt
Singurele insecte din lume
Care se pricep să facă polenizarea îngerilor.

Sunt foarte trist - Spiridon Popescu

Am fost ursit de-o ursitoare rea
Să-mi port o viață pașii prin hârtoape...
Sunt foarte trist și nimeni nu-i pe aproape
Să-nfigă-o lance în tristețea mea.
Doamne, te rog, cât un sobor de popi,
Întoarce și-nspre noi măritul soare,
Fă tăvălug din raza-i orbitoare
Și nivelează-odat' aceste gropi.

Confuzie - Spiridon Popescu

Au trimis Toamna să ruginească frunzele plopului
dar, cum nu era nici un pic de lumină,
Toamna a confundat frunzele plopului
cu sufletul meu.

Iată de ce, iubito,
atunci când îmi pui urechea pe inimă,
nu auzi nici o privighetoare cântând.

Marină - Nicolae Labiș

- Pentru ce-ai rămas, iubire! -
Rădăcină-a unei flori
Ce s-a destrămat subţire
În petale şi vapori
Ca să zboare mai uşoară,
Să renvie-a doua oară
În alt suflet, în alt ceas,
Lăsând drojdia grozavă
De pârjol şi de otravă...
Murmuram: - De ce-ai rămas?

Înnegrit la chip ca marea,
Noaptea lângă ţărm am stat
Ascultându-i aiurarea,
Plânsul ei zbuciumat,
Îngânându-i cu glas mare
Zădarnica ei chemare
Risipită-n surd balans.
Şi cu ea, prin vijelie,
Am pornit - mai blând să-mi fie -
Sumbrul suferinţei dans.

Nemişcat dansam, şi-n mine
Ea-n acelaşi trup dansa,
Se sorbea în lungi dulbine
Ori în trâmbe se-azvârlea;
Era rupere barbară
Dinăuntru în afară
Izbucniri de fum şi sori -
Şi-n tenebrele ceţoase
Cred că faţa-mi lepădase
Linii, curbe şi culori.

Respirând sonor furtuna,
Marea-şi iese din veşmânt,
Şi nebună bate-ntruna
Cu talazuri cerul frânt,
Peste lume se agită
Neagră, deznădăjduită,
Vocile-i în zări răspund.
Cere, cheamă cu putere,
Îngrozind astfel, cum cere,
Cu durerea-i fără fund.

- Tu, nelinişte, flămândo,
Marea pentru ce-ai lovit
Şi cu mine-asemănând-o
O lucrezi necontenit
Într-o hulă care geme
Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme
În învălmăşirea rea?
Forţă câtă ai, cumplito?
Cum de nu ţi-ai istovit-o
Ori în mine, ori în ea?
. . . . . . . . . . . .
Linişte până departe;
Vântu-n zori amorţise.
Numai semn că-n fund mai arde,
Hula de la fund trimise
Creţuri galeşe şi lente
Cu smereli aparente,
Plăci şi suluri de mercur.
Soarele creştea din pete
Şi vin valuri violete
Peste pacea dimprejur.
Cineva-mi spunea: "În lume
Echilibru-i neclintit -
Fericite-aceste spume
Împăcate-n infinit,
Fericiţi şi noi, în timp
Înecaţi şi-n Olimp -
Sufletul limpede, cugetul clar...
Marea respiră precum ar dormi
Calmă, puternică-n zorii de zi...
Et quelle paix semble se concevoir"

Şi ce pace pare a se zămisli!

Ce a zis satul - Adrian Maniu

Unii spun ca fata ar fi plecat
spre orașul de fabrici înconjurat,
oraș fără ploi, oraș fără cer.
Acolo, copila cu păr de aur are un palat,
și toate fericirile o cer...

Sau, la perdea, așteaptă, vopsită,
necunoscutul, de care sa fie plătită...

Satul, îngrozit, a blestemat!

Cu fruntea în mână - Adrian Maniu

Cu fruntea în mână, dorind de tine,
ascult povestea trecutului,
în toamna asta, în care au murit gherghine,
și a rămas mireasma lutului.

Văd și acum vorbele zburate,
ca un roi de fluturi.
(În surâsuri curate,
le mai fluturi?)

Afară e noptare neliniștită,
ca o dragoste în care înțelegi sfârșitul.
Poarta pustie se bate de vânt trântită.
Palidă luna își încovoaie cuțitul.

Oare numai suferință e fiecare clipă?
Răspunde, floare ruptă din tulpină,
pasăre lovită în aripă,
și iubire chinuită fără vină.

Singură teama știe să-nfrunte
visul născut să se sfarme?
Împiedicând mâna, în frunte
să dea liniștea de plumb, a unei arme.

Elegie - Adrian Maniu

Cele dintâi stele înmuguriseră.
Era târziu.
Talazuri după talazuri veneau din zare
Și toamna o răscolea vântul plin de soare,
Frunze sângerau, din pom ca plâns pe un sicriu.

Atunci mi-a aparut, poete, umbra ta dragă,
Tu care cântaseși învățăturile iubirii
Rătăcitor pe limanul amăgirii,
Gonit de cei ce urau să te înțeleagă.
La fumul unui foc de butuci de vie,
Unde se îndeasă sumane și turme de oi.
Povesteai de zei frumosi aproape goi
Dintr-o cetate albă și aurie.
Vorbele tale sunau ca măzărichea de gheață
De pe copacii ce-i tremura viforile.
Tu le spuneai cum au lamâii florile
Și cum oamenii cred că înțelepciunea se învață.
Jertfeai sărutarea unei servitoare neîndemânatece.

Mirosind a caș și a izmă neagră,
Privirea o deschideai cu brațele spre marea neagră
Pe care se scufundau corăbii și treceau lebezi sălbatice.
Tot mai mult barba ți s-a incâlțit, și privirea
S-a plimbat veștedă peste fire.
Chiar când
Neptun trâmbița, si când subțire
Biciul lui Joe sfartecă nemărginirea.
Ochii tăi închideau pleoape de sicriu,
Pașii înaintau fără nici o dorință,
înțelepciunea iubirii înaintează suferința,
Și cele dintai stele răsăriseră, era târziu.

Șerpoaica - Adrian Maniu

Fiara cu trup inelat și stema-n frunte
din adânc de codru, strecurată la fântână,
te-au văzut păstorii care mână,
în primăvară, oile spre munte.

Peste pietre, încremenită în unduiri înghețate,
ca un izvor coborât din văgăună,
un cap mic, fecioresc, pironește priviri încruntate.
Numai pe grumaz tremură strop de lună.

Scoborâtă din mii de ani de poveste,
carne de vis, podobită cu solzi de aur,
jumătate femeie, jumătate balaur,
și tot ce-a fost, și tot ce încă nu este.

Paznică la zidurile de stânci trăznite,
fără de ură, fără de milă,
săgetând întrebări ce nu trebuiesc ghicite,
pentru ca în prăpastie să crească țestele movilă.

Ochii plâng omenește, dar lucesc a fiară,
umbra crește de moarte o viață nouă.
Și peste drumețul menit să piară,
roșie, īnflorește limba crestată-n două.

Iarna - Adrian Maniu

De sticlă câmpia înghețată.
departe un șir de pomi despuiați
scurură chiciură ca miez de pâine fărâmițată.

Au trecut sănii trase de boi
albi ca zăpada, și aburind ca zarea,
să încarce lemne din zavoi.

Am rămas singur și e atât de frig

încât aș putea să-mi văd cuvintele

înghețând în aer, când te strig.

Caut prin grădină pașii tăi
ieri le-am zărit în prima ninsoare urmele
umbre albastre, ca niște porumbei.

Ziua de Sfânta Maria - Adrian Păunescu

Nici pe tine moartea nu te cruţă,
Mori acum, dar fiul tău e sus,
Noapte bună, somn uşor, Măicuţă
A Mântuitorului Iisus.

Tu n-aveai dreptul să adormi, Marie,
şi ochii ţi se împăienjenesc
şi mori şi tu, lumina noastră vie,
gravida unui gând dumnezeiesc.

Te pleci divinităţii suverane,
ca un pământ în alt pământ apui
şi fiul tău te plânge în icoane
şi îngerii sunt toţi de partea lui.

O clipă, toate nu mai au lumină
şi noi primim ca pe-o osândă grea
şi noi primim cu linişte străină,
fără speranţă, adormirea ta.

La moartea ta, Maria noastră Sfântă,
toţi cei ce te-au iubit te înţeleg
şi mor cu tine şi murind te cântă
femeile pământului întreg.

Te duci cu vara, viaţa te condamnă
să pleci cu cel din ceruri dintre noi
şi să te naşti în fiecare toamnă,
ca să ni-l dai la iarnă înapoi.

Tu mori, acum, ca fiul să-ţi trăiască,
ne laşi aici, la margini de destin,
îngenunchem la groapa ta cerească,
Marie-a calendarului creştin.

Doamne - Vasile Voiculescu

În vârful copacului Tău sunt o floare...
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzîe:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea căzută din împărăţie
A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.

Poezia - Vasile Voiculescu

Cerească floare, albă, strălucită,
cu blând miros de rai e Poezia.
Sămânţa ei de îngeri e zvârlită
Şi brazdă caldă-i e copilăria.

Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Şi din dulceaţa bucuriei sfinte
Ea suge hrană şi se face mare.

Înmugureşte floarea minunată
Sub mângâierea stelelor iubirii,
Când, pătimaşă, inima se-mbată
De clocotul năvalnic al simţirii,

Dar nu-nfloreşte falnică, deplină
Decât la viul soare-al cugetării,
Când patima nedreaptă se alină
Şi face loc doar milei şi iertării…

Cobor la floare gândurile toate,
Ca un norod de harnice albine
Şi mierea dulce, scumpă care-o scoate
E năzuinţa largă spre mai bine.

Ca o fâneaţă pururi înflorită
Îmbălsămat e sufletul de floare
Şi-n toată lumea zboară risipită
Mireasma-i dulce, binefăcătoare.

Spune, inimioară - Ienăchiţă Văcărescu

Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?

Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.

Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?

Amărâtă turturea - Ienăchiţă Văcărescu

Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte,
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde
Şi să duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată
Tot pre ramura uscată;
Umblă prin dumbrava-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?
Oh! amar şi vai de mine!

Într-o grădină - Ienăchiță Văcărescu

Într-o grădină,
Lâng-o tulpină,
Zării o floare, ca o lumină.

S-o tai, se strică!
S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o rădică.

Ienăchiță Văcărescu (născut în 1740 - stins 12 iulie 1797) a fost un poet, cărturar, arhivar și istoric român din Țara Românească, aparținător vechii familii a Văcăreștilor care au dat vechiului principat Muntean multe personalități și scriitori de seamă.

Maci în octombrie - Sylvia Plath

În dinineața asta, nici măcar soarele-norii nu știu
cum să ia asemenea fuste.
Femeia din ambulanță nici atât,
ce izbitor îl izbește inima roșie.

Un dar, un dar de iubire
niciodată cerut, de-un cer - aprinzând
în flame palide monoxidul de carbon
întunecându-se și înțepenind sub pălării.

O doamne, cine sunt eu,
de ce strigă deschise aceste guri întârziate
într-o pădure de brumă,
în niște zori de neghină.

Terasa cafenelei seara - Vincent van Gogh

Boemă - Arthur Rimbaud

Umblam cu pumnii-n buzunările crăpate
și chiar paltonul îmi părea că-i ideal.
Mergeam sub ceruri, Muză, și-ți eram vasal:
ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!

Nădragii mei aveau o gaură cam mare,
dar înșiram la rime, cufundat în vis.
Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,
iar stelele-mi foșneau pe cer, încântătoare.

Le ascultam, pe margine de drum șezând,
în serile acelea de septembre, când
simțeam pe frunte roua - vin amețitor,

Și când, rimând prin întunericul fantastic,
trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,
proptindu-mi inima cu un picior!

Cântecul celui mai înalt turn - Arthur Rimbaud

În seri de vară-albastră voi merge pe poteci
printre țepoase grâne, strivind otava verde,
și tipărindu-mi pașii în firele ei reci,
îni voi lăsa-n vânt părul - ușor să mi-l dezmierde.

Voi merge în tăcere, și fără nici un gând,
dar îmi va crește-n suflet iubirea nesfârșită;
ca un nomad umbla-voi, departe, străbătând
prea fericit, Natura, ca lângă o iubită.

Roman - Arthur Rimbaud

I.
La ani șaptesprezece, nu ești defel serios.
Lași naibii, într-o seară, și țapi și limonadă:
ieșind din cabaretul cu lustre, zgomotos,
te duci sub teii-n floare ce cresc pe promenadă.

În iunie, spre seară, e-atât de-nmiresmat
văzduhul, că-nchizi ochii adesea, de plăcere.
Orașul nu-i departe, iar vântul - încărcat
cu zgomote - miroase a viță și a bere.

II.
Te uită, o fâșie de-azur, cât un arnici,
s-a agățat de-o creangă: o stea răutăcioasă
o-mpinge și, cuprinsă de-un dulce tremurici,
pe boltă se topește, subțire și lăptoasă.

Șaptesprezece ani! O noapte de iunie! Pierdut,
lași să te-mbete seva - e parcă o șampanie.
Bați câmpii; ți se zbate pe buze un sărut -
îl simți cum se frământă mereu, ca o gânganie.

III.
Cu inima năucă, prin cărți robinsonezi
când, în lumina pală-a unui far, răsare
o fată drăgălașă, - dar lângă ea mai vezi
și-al tatălui ei guler, - o umbră-ngrozitoare.

Te crede fata foarte copilăros; bătând
din pantofiori, deodată se-ntoarce către tine
cu o mișcare vie, sprințară lunecând.
- Pe buze-ți mor, atuncea, duioase cavatine.

Ești, până-n luna august, îndrăgostit lulea!
Îi scrii sonete: râde de ele, deopotrivă.
Amicii toți, te lasă: prea ești neghiob. Dar Ea
se-ndură, într-o seară, să-ți scrie o misivă.

În seara ceea intri în birtul zgomotos
și ceri un țap de bere, sau poate-o limonadă...
la ani șaptesprezece, nu ești de fel serios,
când știi că sunt atâția tei verzi pe promenadă.

1870

Grea cruce să iubești pe unii... - Boris Pasternak

​Grea cruce să iubești pe unii.
Dar tu - ce simplă! De-nțeleg
Secretul frumuseții tale,
Enigma vieții o dezleg.

S-aude, primăvara, foșnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îți e-nțelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude
Atunci - și parcă le și vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-așezi.

Ușor e: te trezești, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjești de-a pururi.

1931

O, de știam de la-nceput... - Boris Pasternak

​










O, de știam de la-nceput
Că versul scris cu sânge-omoară,
Că flecuștețele de rânduri
Te-nfundă-n gât și te doboară,

Lăsam isprăvile acestea
C-un dedesubt primejdios.
Abia se-nfiripa povestea
Și interesul - ce sfios!

Ca Roma, bătrânețea-i dură,
N-o-ndupleci cu brașoave doară.
Nu scapă-actorul c-o lectură:
Cere de-a binelea să moară.

Când inima-ți dictează versul,
Ea scoate-n scenă-un rob, târându-l.
Aici se isprăvește arta!
Respiră soarta și pământul.

1931

Trandafiri roșii - Arthur Verona

Noapte de vară - George Coșbuc

Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiș;
Zboară mierlele-n tufiș
Și din codri noaptea vine
Pe furiș.

Care cu poveri de muncă
Vin încet și scârtâind;
Turmele s-aud mugind,
Și flăcăii vin pe luncă
Hăulind.

Cu cofița, pe-ndelete,
Vin neveste de la râu;
Și cu poala prinsă-n brâu
Vin càntând în stoluri fete
De la grâu.

De la gârlă-n pâlcuri dese
Zgomotoși copiii vin;
Satul e de vuet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.

Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniștea-i acum deplină
Și-a-nnoptat.

Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaițele-au murit,
Și prin satul adormit
Doar vreu câne-n somn mai latră
Răgușit.

Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Și se nalță,-ncet-încet,
Gânditoare ca o frunte
De poet.

Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apă-n vad.

Dintr-un timp și vântul tace;
Satul doarme ca-n mormânt -
Totu-i plin de duhul sfânt;
Liniște-n văzduh și pace
Pe pământ.

Numai dorul meu colindă,
Dorul tânăr și pribeag,
Tainic se-ntâlnește-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă
Drag cu drag.

(Poezie din volumul “Balade și idile” 1892)

Omul din lună - Dimitrie Anghel

Privesc o semuire de om în discul lunii,
Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul,
Un râs amar și straniu ce-l au numai nebunii,
Și morții, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul.

E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, - o mască,
Dar după ironia acestei măști s-ascunde
Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărățească;
Și totuși chipul ăsta îl știu de nu știu unde...

L-am mai văzut desigur demult, dar poate anii
Și-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere
Și tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii
Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere.

L-am mai văzut desigur, și-l știu, - dar tu, iubită,
Ce te-ai desprins să judeci cuminții și nebunii,
Când stai privind pe geamuri cu fața liniștită
Cunoști tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?

(Poezie din volumul Fantazii)

Cântic de Paj - Miron Radu Paraschivescu

- Într-un tufiş de brazi
de lângă un castel vestit
o şatră de ţigani nomazi
a poposit în el.

Cândva demult, un crâng de brazi
păzea un vechi castel;
o şatră de ţigani nomazi
a poposit în el.

Pe când făceau bărbaţii foc
din crăngile de pini,
femei cu cărţi şi cu ghioc
porniră prin vecini.

Erau ţigănci cu ochi adânci,
cu galbeni prinşi în plete;
le-nconjura un cârd de ţânci
și-un pâlc de negre fete.

Din turn, un tânăr castelan
privind prin vechi fereşti,
zări o fată de ţigan
frumoasă ca-n poveşti.

Atunci, chemându-şi lângă el
un blond copil de casă,
i-a spus s-aducă la castel
pe fata cea frumoasă.

Şi-n turnul lui când a intrat
cea oacheşă fecioară,
el se simţi cel mai bogat
curtean dintr-acea ţară.

- "Copila mea, ca din poveşti,
(i-a spus mai mult în şoapte)
în visul meu mai mândră eşti
ca îngerul prin noapte...

Frumoasa mea, cum te zării
mi-ai fost atât de dragă,
ferice-aş fi, de-ai vrea să-mi fii
stăpână viaţa-ntreagă.

Iubita mea, rămâi aci
de astăzi, totdeauna,
că-n noaptea mea vei străluci
mai mândră decât luna!"

Iar pajul blond şi-a înstrunat
într-un balcon ghitara
și-un dulce cânt a răsunat
vrăjindu-i toată sara...

S-a încheiat de-atunci un an
și-n purpuri de mătasă
frumoasa fată de ţigan
era acum crăiasă.

Prin nopţi, ades, privea din turn
câte-un străjer de rond
stârnind cu pasul lui nocturn
trecutu-i vagabond...

..................................

Dar iată că-ntr-o seară iar,
țiganii plini de fum,
lângă castelul solitar
au poposit din drum.

Privind spre ei, copila lor
din turnul ei de sus,
simți un tainic, trist fior
și prinţului i-a spus:

- "O, soţ iubit şi prinţ al meu,
mi-ai spus acum un an
că vrei să-ţi fiu stăpână eu,
o fată de ţigan!

C-un înger m-ai asemănat,
al nopţii, şi cu luna,
dar aştrii nopţii, ai uitat
că pribegesc într-una,

Că negrul e culoarea lor
(pe câte bag de seamă)
și-n noaptea neagră, tainic dor
pe drumuri lungi îi cheamă.

Cât mi-eşti de drag, ţi-am dovedit
când am rămas cu tine,
dar iată, azi m-a podidit
un dor de neguri pline.

Rămâi cu bine, dragul meu!
I-a spus a lui crăiasă,
că eu voi pribegi mereu,
doar drumul mi-este casă..."

..............

Şi-acelui prinţ ce n-a-nţeles
că-i dusă din castel
îi cântă blondul paj, ades,
ăst basm scornit de el:

"Cândva demult, un crâng de brazi
păzea un vechi castel;
o şatră de ţigani nomazi
A poposit în el..."
ş.a.m.d.

Casa mării - Constanța Buzea

Zile mari de vară
țărmul prelungeşte
cortul lor de-atâtea ori senin.

Pe nisip, amară
umbra unui peşte zburător
iluzie de chin.

Valuri vin, şi nouri
ies din casa mării
amintind corăbii care-au fost.

Una cu nisipul,
noi gândim profilul lent imaginat
și fără rost.

Răsăritul, pârgul răcoros
ridică soarelui
din ce în ce mai mic.

Bărcile par fixe-n ancore de piatră,
duse prea departe
în nimic.

Câteodată pacea
e atât de dulce,
câteodată în amiezi aştept

Să apară vântul
ca un om albastru,
transparent, cu mâinile pe piept.

Dar se înmulţeşte
șerpuind în scurte tresăriri
căldura de nisip.

Bronz de coif,
de platoşă, de scuturi,
ne înstrăinează vechiul chip.

Plajele sunt linse,
animalul mării
parc-ar fi rănit şi muritor,

Se jeleşte, vine
până-n preajma noastră,
lăcrămează, cere ajutor.

Zile mari de vară
seri în nemişcare
pierd pe drum un timp de împrumut.

Nopţile sunt parcă
o surpare neagră
de lumină arsă în trecut.

(Poezie din volumul "Pasteluri", 1974)

Stanța - George Bacovia

Adeseori

culcat,

notez

al lumii zvon,

de țară nouă.

Capital moderat

onoare intelectualilor,

și celor ce muncesc.

Iar ce va fi în viitor,

deocamdată e sublim.

(Din volumul Stanțe și versete, 1970)

Pro arte II - George Bacovia

Eu scriu

și, poate,

trădez

o criză morală,

Fără s-o știu,

ar obiecta

cititorul.

Mănânc

ca să trăiesc.

Scriu

să mă deștept.

Contagiul

de tristul meu moral,

stimate cititor,

uită-l,

după alte cărți.

Pro arte I - George Bacovia

În stanțe
efemere
se duc
orice plăceri
de mai revii
din haos,
se aude,
a fost,
a fost
plantează,
deci, un demn,
mai nou,
mai pozitiv.

Vechilor ateneiști - Alexandru Vlahuță

Acei ce v-ați legat viața
De-un vis frumos și fericit,
Pentru a cărui întrupare
Cu-atâta dragoste-ați muncit,

Voi toți, cari-ați păzit cu cinste
Stindardul sfânt ce-ați ridicat,
Și cari-ați pus întâia piatră
Acestui strălucit palat,

Puteți în adevăr fi mândri
Și fericiți c-ați izbutit:
A prins ființa visul nostru
De-acuma drumul e croit!

Și ce răsplată glorioasă!
În templul ridicat de voi
Sărbătorim un sfert de secol
Din lupta voastră de eroi!

Desigur, a fost grea chemarea
Și lungă cale-ați străbătut:
Dar azi puteți întinde mâna
Și zice: iată ce-am făcut!

Acestea-s luptele ce-aruncă
Lumină-n calea tuturor,
Și-acestea-s marile trofee
Ce onorează pe-un popor.

Aici de-a pururea vor curge
Izvoarele de gânduri sfinte,
De-aici va răsuna trivoga
Deșteptătoarelor cuvinte;

Și roiul generos de tineri,
Această gloată de recruți,
Ce umplu golurile triste
Ale eroilor căzuți,

Atâtea forțe risipite
S-or încălzi de-același dor,
Și-n larga tabăr-a vieței
Își vor aduce jertfa lor,

Vor pune pace și iubire
În inimile cari gem
Sub valurile de-ntuneric,
Ce-mping la ură și blestem;

Vor șterge vrajba dintre oameni
Ș-or face traiul mai senin:
Aceasta-i nobila chemare
A luptătorilor ce vin,

Ostași cu fruntea luminată
De raza unui ideal,
Vibrând de marea suferință
Și de suspinul general.

Acum ți-s ușile deschise,
Ia-ți locul, viguros popor,
Ș-ascultă-ți însetat profeții
Cu ochii duși în viitor;

De-aicea vei ieși mai mare,
Mai iubitor, mai solidar,
Căci toate patimile sterpe
Vor adormi-n acest altar,

În care vei veni, din lupte,
Viața să ți-o răcorești,
Și-n care pururea va arde
Făclia minții omenești.

1892

Fiul rătăcitor - Christian W. Schenk

N-ai vrut s-asculți de ce ți-am spus,
N-ai vrut s-asculți de mine
Și ai plecat, și tot te-ai dus
Prin țările străine.

“- Și ce ai găsit pe unde-ai fost,
Comori și nestemate?!
Acolo ți-ai găsit un rost,
Dar și multe păcate!

N-ai vrut s-asculți, și-acum ce ești
Cu bani și cu avere,
Și cu o tolbă de povești
Acum la revedere?

Ai fost poet când ai plecat
Și-acuma bogăția
Tot ce ai avut ți-a cumpărat,
Ba chiar și poezia.

N-ai vrut s-asculți, și ești străin
Cu împliniri necoapte,
Cu împliniri ce nu revin;
Așa mi-am spus azi noapte!

Destinul meu - Christian W. Schenk

Destinul meu a fost cuvântul și contopirea lui în vers,
Eu nu l-am scris fiind doar sclavul pluralității-n univers,
Născut dintr-un cuvânt spre fraza fără vreun drept la un mormânt
Până în clipa-n care fraza se va-ntregi iar în cuvânt.

Destinul meu a fost cuvântul! Ori și-n ce limbă s-ar ivi,
Prin mine-și bate joc de mine, prin mine se-ntregește și
Prin mine vrea s-arate frazei că nu-i decât o consonantă,
Vocala - uneori - de știrbă și existență delirantă.

Îngenunchez să-i simt aroma și blestem când se ascunde-n mine,
Ba într-o limbă, ba-ntr-o alta, ba-ntr-o metaforă, ba-n rime,
Jucându-se de-a Fraza-Oarba - Copil-Destin de iad și sfânt
Ce m-a născut să simt durerea cuvântului în necuvânt.

De-mi va-ngădui la moarte - să mor, sper că-mi va-ngădui
Voi întreba de Babilonul o joacă a fost spre-a mă-ntregi,
Iar eu unealta jucăriei - rupt în trei limbi - trăind cu gândul
Speranței că destinu-mi, totuși, nu poate fi fost doar cuvântul.

Cotidiană - Christian W. Schenk

Păsările vorbesc o altă limbă.
Nu face nimic,
ne-am obișnuit cu astfel de absurdități.

Pe trotuarul de vis-a-vis
stă o femeie blondă
ce-mi face semne disperate
cu umbrela,
(deci plouă),
n-o înțeleg,
dar n-are a face,
m-am obișnuit cu astfel de absurdități.

Muza, din spate, îmi dă brânci.
O mașină frânează o melodie bizară.
De după parbriz mă-njură un clandestin
arătându-mi dinții galbeni de nicotină
promițându-mi cu pumnii ceva.

Vine îngrijorat un poet spre mine:
- Ai văzut-o?
- Da, am văzut-o.
- Și?
- Era să mă calce o mașină!

Cu astfel de absurdități nu m-am obișnuit încă.

Așa cum inima - Christian W. Schenk

Soarele se-ascunde după gene,
norii cad uscați pe tâmple,
vântul amorțit privește amurgul,
ploaia stă-n cătușe lângă grajd...

Visul meritat mă poartă
peste lumi din poartă-n poartă,
aripi albe duc cu mine
și îmi vine atât de bine
să-mi simt pașii pe pământul
unde ploaia-și suflă vântul,
unde soarele se scurge
din văzduhuri demiurge.

Lumea toată stă-ntr-o carte,
literele le împarte
în grămezi de limbi și semne
toate mândre, toate demne,
cu-acel sâmbure de sine
ce mă-ndeamnă și pe mine
a uita că viața-ntreagă
mi-a fost crudă și pribeagă.

Zorile mijesc din noapte
încâlcind din neguri șoapte,
încâlcind din vis cuvinte
înțelese dinainte.

M-am trezit în poala zilei
strâns ca-n menghina de tâmple.

Soarele scurgându-și raza
pe cenușa unei pagini
bate fierul pentru fiare,
pentru tâmple,
pentru limbi,
pentru tot ce vinzi și schimbi.

Iarba își descalță roua
nopților pline de pagini;
Nebunia e portarul
visurilor împietrite:

Ploaia lumii stă-n cătușe!

Țara de peste veac - Nichifor Crainic

În țara lui Lerui-Ler
Nu e zbor, nici drum de fier
Numai lamură de gând
Numai suflet tremurând
Și vâslaș un înger.

În țara de peste veac
Nesfârșire fără leac
Vămile văzduhului
Săbiile duhului
Pururea de strajă.

Sus pe sparte frunti de zei
Șovăielnici pașii mei
Piscuri de'ntrebări momâi
Să rămână sub călcâi
Și genuni de zare.
În țara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colț de cer
De-oi găsi, de n-oi găsi,
Nimenea nu poate ști
Singur Lerui-Ler.

Ție - Radu Gyr

Toamna cu berze și rațe

pleacă și vine-n agată
nimeni, nimic, niciodată
nu mi te smulge din brațe.

Lumea cu pașii în ceață
ore și evuri de sânge
nimeni, nimic nu te frânge
veșnica mea dimineață.

Cosmosul lacom de stele
valsul zăpezilor, dulce
nimeni, nimic, nu te smulge
eternităților mele.

Cade vecia-n funinge
moartea în lanțuri legată
nimeni, nimic, niciodată
soarele meu nu te stinge.

Un basm de altădată - Radu Gyr

A fost în lună un bordei,

bojdeucă veche de calici...
torcea măicuța funigei,
pãzea tãticu’ licurici.

Și-aveau o fată: un crâmpei,
cât un sfârnel de cărăbuș,
s-o pui să șadă pe condei
și-ntr-un papuc să-i faci culcuș.

Ci bietul prichindel râvnea
păpuși de pluș și urși pitici...
Când ai bordei cât o mărgea
și ești pândar de licurici,

tătic nătâng, cum poți ușor
să cumperi urși de borangic?
Cum or să vină dumnealor
într-o cocioabă de calic?

Ofta tăticul licurar
și, scornitor de jucării,
umbla prin lună în zadar
să prindă pui de stele vii

și să culeagă primprejur,
cu toți ciulinii pe nădragi,
un sac cu mofturi de azur,
să-l ducă fetei tatii dragi...

Dar când tăticul cel sărac
venea acas' cu truda lui,
curgea funingine din sac
și nici un hârb de stea cu pui.

O clipă doar, abia întors,
plângea tăticu’ bun și prost.
Mămica sta și ea din tors,
să lăcrimeze fără rost,

și-n urmă iarăși în bordei
visa fetița urși pitici,
torcea măicuța funigei,
păzea tăticu’ licurici.

Trup de fum - Nichifor Crainic

Dintr-o pânză străvezie
De păianjen vreau să-ți fac
Un aerian hamac,
Plutitoare să te ție
Între vârfuri de copac.

Somn în leagăn să-ți prelingă
Greierușii câmpenești,
Praf de lună să te ningă,
Mâna mea să nu te-atingă
Să nu mi-te veștejești.

Către tine doar să suie
Gândul vis și gândul viu,
Trup de fum trandafiriu,
Între ce e și ce nu e
Că te am - atât să știu.

Rugă din celula neagră a Ciucului - Eugenia Indreica Damian

Ajută-mă, Sfântă Fecioară,
Celula să-mi pară uşoară.
Când lacăte urlă smintite
Să nu simt cum noaptea mă-nghite.
Să n-aud nici geamătul uşii
Să nu simt strânsoarea cătuşii,
Cum frigul mă taie, mă frânge
Şi-mi intră în carne şi-n sânge.
Să nu simt cum foame mă roade
Și-o satur în vise năroade.

Ajută-mă, Sfântă şi bună
Să văd o fărâmă de lună,
Trimite-n pâclosul ungher
O lamă subţire de cer
Şi fă ca, din multele rele,
Să nu port pe suflet zăbrele,
Opreşte-mi a gândului fugă
Şi lasă-mi puterea în rugă,
Ca orele mele amare
Să pot să le-nșit pe rozare,

Şi-atunci când mi-e teamă că sânger
Să treacă prin aer un înger.
Când ură cumplită-i afară
Ajută-mă, Sfântă Fecioară,
Ajută-mă, Sfântă Fecioară,

Și-n zori, când scrâșni-vor zăvoare,
Ajută-mă, Sfântă Fecioară
Să pot înghiți apă chioară
Cu gust de lătură și sare.
Și ține-mă, Maică-n picioare!

Stăpână a stelelor toate,
Mă-nvaţă să iert, de se poate,
Să-ncerc să-mi înăbuș mai bine
Disprețul și scârba din mine.
Ajută-mă, Sfântă Fecioară!
Ajută-mă, Sfântă Fecioară,
Ajută-mă, Sfântă Fecioară,

“Ave Maria
Grazia plena
Dominus tecum”

Ce cald s-a făcut şi senin...
Tot ceru-i sub pleoape. Amin.

Mithridate - George Mărgărit

Otravă simt pe-ntregul cer al gurii,
Mi-i limba străpezită de veşnic ulcerat,
Şi scrijelat încet de unghia torturii,
Mă sting sub clopotul îndurerat.

Ca pe-o femeie stearp-a întâmplării
M-a legănat viaţa-n dezmierdări
Şi m-a zvărlit la ţărmul înserării,
Crispat de ţipătul atâtor încordări.

Născut ori prea devreme ori întârziat,
Eu am trăit din ai legendei muguri,
Cu verbu-am fost să fiu înzodiat
Şi-am ars în propriile-mi ruguri.

Cu aripi frânte vulturii din mine
S-au misuit atât de leneş în azur
Şi timpului de soare care vine
Nu i-au lăsat decât un obosit contur.

Frântură de crater - George Mărgărit

Frântură de crater vreau masca să-mi fie
De zâmbet topită, ușor sidefie;
Iriși o vor veghea la ora nefinții
Ca niște violete săbii ale minții.

Rotească-se-n timp ca fețele lumii,
Ca vulturii albi deasupra comunii...
Frântură de crater vreau masca să-mi iasă
De flăcări cuprinsă, de flăcări mireasă.

Să treacă prin mâini de meșteri olari,
S-o cheme clopotul apelor mari;
Poeți-n clamori s-o poarte în slavă,
Ca pe o urnă din veacul de lavă;

Și când va fi să urce ea-n tăcere,
Cu-aripi de amiază în putere,
Cu pulberi de zână țin chipul să-mi zboare,
Cu vulturii lumii până la soare.

Destin cu baobab - Leonid Dimov

Oraşul în cadril de mucava
trăia, înfricoşat, la cinema,
iar străzile duceau poveri de şoapte
doar între pauze, la cinci şi şapte.

În piaţa cu celebru nume şvab
creștea, până la cer, un baobab
cu fructe cât o casă, cu bodegi
și trenuri de sidef iuţind prin crengi,

Cu gări albastre-n care stam zâmbind
la străvezii pahare cu absint
și povesteam din viaţă, şi râdeam
de peştii care ne priveau din geam.

În seara-aceea-n care nori duioşi
au oglindit lătraturi şi cocoşi
și medici de zăpezi cu nume şvab
zăcând lângă bonavi, în baobab.

Să recunoaștem totuși - Petre Ghelmez

Să recunoaştem totuşi, ni-i dor de-un fir de iarbă,
În veacul de uraniu suntem sentimentali...
Ni-s casele de sticlă, dar noi cum???
Am vrea să ni se-ncurce un fluture în barbă.
Pe câmpuri de asfalturi ies greierii banali,
În viscolul electric cântarea să şi-o fiarbă,
Dar cine să-i ia în seamă, când noi cu-atâta grabă
Zburăm sub parametri atomici ideali...
Tu pune-ţi astăzi dară o rochie frumoasă,
Să plângă ceru-ntr-însa, iar eu să plâng cât pot.
Când îţi voi strânge coapsa ca de statuie arsă,
Pe care-ar vrea în braţu-i chiar domnul???
Şi vino în pădurea aceasta luminoasă,
Să recunoaştem totuşi că n-am murit de tot.

Toamnă caucaziană - Bulat Okudjava

Brusc se ivi seara de toamnă, și pe pământ căzu,
Uliul roșu
prin frunzele roșii
ca-n vopsea dispăru.
Erau frunzele straniu croite,
păreau parcă figuri -
croitorii nebuni
făceau frunze croind tăieturi,
cusătoare, zurlii, le coseau
de cu zor...
Cădeau frunze
pe palele
palme-ale lor.
Pur și simplu așa se chema:
frunza moartă.
Cu ea, des, acest fapt se-ntâmpla
după datini și legi,
ca în ea măsurat și egal să alegi
și surâs și suspin
și-ofiliri și festin
și magie și artă.
La un cap de drumeag, lângă prag,
se-nvârtea, chefuia și dansa,
ușor beată,
frunza roșie,
frunza toamnei,
frunza, așchia fadă...
Este ora când pleacă zburând uliul trist, după pradă.

Toboșarii - Bulat Okudjava

Pe străduţa zisă a Tobei toboşarii locuiesc,
Dimineaţa cum se scoală, tobele îşi pregătesc,
Şi încep să bată-în ele, dând în lături uşa grea -
Unde-i, unde-i, toboşare, ea, toboşăriţa ta?

Pe străduţa zisă a Tobei, zău, toboşeriţe nu-s,
Numai tobele răsună de îţi vine să le-ascunzi.
Ori mijeşte dimineaţa, ori amurgul va cădea -
Unde-i, unde-i, toboşare, ea, toboşăriţa ta?

El o fundă înflorată tobei mândru i-a legat,
Deşteptarea să o bată ca un ordin comandat
Şi-a plecat pe-acea străduţă, ceva-n suflet tăinuia -
Unde-i, unde-i, toboşare, ea, toboşăriţa ta?

Trestie, trestie - Nicolae Labiș

Trestie, trestie, pe cine ascunzi,

Vântul de seară pe cine-nfioară?

Horbota-ți neagră și multă-nfășoară

Umerii albi și rotunzi.

Valuri, voi valuri, cui i-ați șoptit

Șoapta adâncă, ascunsă și gravă?

Veți mai păstra oglindirea suavă

A chipului ei neclintit?

Psalm păgân - Nicolae Labiș

Simbol al neștiinței omenești
Ești mare, Doamne,dar îți spun cu fală:
Eu n-am habar c-ai scris cu slova legii
Pe fruntea mea sentința capitală.

Ei bine,merg la moarte spui.
Dar nu pe dric, cu popi și cu tămâie-n oală.
Mă duce-n goană carul de triumf
În care-ai pus mașina infernală.

Amurg de noiembrie - Mihai Codreanu

Cad frunze-ngălbenite, cad mereu...
... și vântul geme-n toamna-ntârziată
și fiecare frunză scuturată
cuprinde-o lacrimă din pieptul meu.

Mă simt străin de tot ce mă-nconjoară,
de mine însumi chiar mă simt străin...
și-al sării trist şi-ntunecat declin
în giulgiul său de nouri mă-nfăşoară.

O negură de corbi se-nalţă-n stol
de pe-un copac cu ramuri despuiate
și ntr-un potop de strigăte stacate,
sfidând amurgul, se topeşte-n gol.

Îmi amintesc de vremea de-nainte,
de fluturi şi de flori îmi amintesc...
și cum pe drumuri singur rătăcesc,
de tine, draga mea, mi-aduc aminte:

Cum te-aşteptam în braţe să te strâng
pe banca din aleea solitară,
pe când în străvezia primăvară
privighetorile cântau în crâng!

Era pe-atunci speranţă-n orice rază
și dor în orice floare... şi era
atâta poezie, draga mea.
... și văd cum toate-acum se-nmormântează.

Iar peste moartea sufletului meu,
ucis şi el de-a Firii grea durere,
încet se lasă noaptea... şi-n tăcere
cad frunze-ngălbenite, cad mereu...

Sonata lunii - Mihai Codreanu

Ridică-ncet lăsatele perdele
cu mâna ta uşor înfiorată
și din misterul umbrei încadrată,
răsari în spumă albă de dantele.

E-un cer albastru ca de peruzele
și n noaptea de luceferi presurată,
mireasma fânului cosit îmbată
ca un narcotic visurile mele.

De-ai şti ce tristă-i fără tine Luna,
tu ai veni la geam întotdeauna
să-ţi scalde păru-n blondele ei raze...

Si-n ochii tăi, haotica pribeagă,
cu străluciri de tainice topaze,
ar îngropa comoara ei întreagă...

Corbii - Mihai Codreanu

Din iarna sufletului meu porneşte
un stol de corbi spre zările cernite:
sunt dorurile mele ne-mplinite;
...și-n iarnă cugetarea-mi viscoleşte.

În gemete pustii se prelungeşte
ca-n golul unei vetre părăsite;
...și corbi sporesc în cete înmiite...
și stolul tot mai jalnic croncăneşte!...

Nu văd în zări nici urma unei stele;
doar viscolul din gândurile mele
tot mai pornit prin gerul lui mă poartă...

...Iar corbii, presimţindu-şi trista pradă,
spre inima-mi pe jumătate moartă
își năpustesc sălbatica grămadă...

Fascinatorul - Mihai Codreanu

Zadarnic tragi la ușa ta zăvorul
când cade-amurgul la fereastră,
căci pe furiș tot îți pătrunde-n casa
tâlharul cel mai iscusit, amorul.

Auzi încetișor foșnind covorul,
și-o mână caldă sufletul ți-apasă
în clipa asta de nimic nu-ți pasă
și-asculți ce-ți spune-n taină vrăjitorul.

Cuvinte dulci, speranțe și vedete,
imagini vechi, acum doar amintiri,
se-adună într-un chip cu negre plete.

Și-atunci simțești de friguri străbătută
cum brațele-mi de foc te-nlănțuiesc
iar cântecul pe buze te sărută.

De nu mă poți iubi, de-ți vine greu,
spre mine dorul să ți-l lași să zboare
îngăduie-mi frumoasă spectatoare,
să-ți vin în ajutor cu versul meu.

Poetul - Mihai Codreanu

În glasul tău e suc de mătrăgună,
iar eu că-i otrăvit la lume spun
și toată lumea spune că-s nebun,
de când sorbii otrava lui nebună.

Mi-e soarta spânzurată-n veci de strună
și cred c-adun comori... şi-n tot ce-adun
văd curcubeie-n pene de păun
și uragan în şubredă furtună.

Tu mă frămânţi cu acrul simţământ
de-a vrea să zbor zadarnic pe pământ
spre neajunse palpitări de stele.

De-aceea-ţi sunt un biet copil mort-viu,
iar pentru visul cântecelor mele.
tu-mi eşti deodată leagăn şi sicriu.

Strigoiul - Mihai Codreanu

De veacuri ştiu că sunt cu rădăcina
înfipt adânc în Iaşul legendar,
și ca un ultim epigon vlăstar,
mai stărui încă să-i respir lumina.

Socola şi Galata, Nicolina,
Copou şi Sărărie, Păcurar
ani mulţi cu pas lunatic de hoinar
la braţul Muzei le-am umblat grădina.

Orașul ca și mine azi e-apus;
prieteni, rude, cunoscuți s-au dus
să-și doarmă somnul liniștei depline...

Și tot e stricăciune și noroi...
și singur rătăcesc printre ruine
ca un străin, întârziat strigoi.

Mi-aș pierde paradisul - Mihai Codreanu

Privirea ta e trandafir în floare...
și fruntea, crin... şi zâmbetele, miere...
și trupul, val... şi mersul, adiere...
și glasul, cântec de privighetoare!

Tu eşti a vieţii mele sărbătoare
și-a bietului meu suflet reînviere -
căci mă renaşti cu alba mângâiere
din graţiile tale-ncântătoare.

Dar de-aş atinge scumpa ta fiinţă
cu cea mai mică umbră de dorinţă,
aș profana iubirea mea curată,

Căci mi-aş muşca pe-a tale buze, visul
și-n sărutarea mea necumpătată
ca-ntâiul om, mi-aş pierde paradisul...

Cântec voluptos - Alexandru Macedonski

Ale sângelui furtune cine nu le-a cunoscut,
cine n-a simțit căldura soarelui ce-i curge-n vine
n-o să știe niciodată ce ascunde-adânc în sine
învelișul meu tăcut.
Fără nici-o-nsuflețire e ș-o apă liniștită,
însă mintea ce cutează, însă ochii ce pătrund,
clocotind sub mii de forme, află viața încâlcită
de la creștet pân' la fund.

Oh! Ascultă, iată noaptea ce de mult o așteptam
cu zgârcenia nu merge când te-apuci să faci pomană
să chemăm o voluptate mai presus de cea umană
și în ea să ne-ngropăm.