Corbii - Mihai Codreanu

Din iarna sufletului meu porneşte
un stol de corbi spre zările cernite:
sunt dorurile mele ne-mplinite;
...și-n iarnă cugetarea-mi viscoleşte.

În gemete pustii se prelungeşte
ca-n golul unei vetre părăsite;
...și corbi sporesc în cete înmiite...
și stolul tot mai jalnic croncăneşte!...

Nu văd în zări nici urma unei stele;
doar viscolul din gândurile mele
tot mai pornit prin gerul lui mă poartă...

...Iar corbii, presimţindu-şi trista pradă,
spre inima-mi pe jumătate moartă
își năpustesc sălbatica grămadă...